ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREŞTI
SECŢIA I PENALĂ
Dosarul nr. 14165/4/2006
(Număr în format vechi 87/2011)

DECIZIA PENALĂ NR.741/R
Şedinţa publică din 04 aprilie 2011

[...]
CURTEA,
Asupra recursurilor penale de faţă, deliberând constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1240 din 15.06.2010 pronunţată de Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, în dosar nr. 14165/4/2006, în baza art.246 Cod penal comb. cu disp. art.248¹ Cod penal cu aplic. art.41 al.2 Cod penal rap. la art.258 Cod penal şi cu aplic. art.74 al.1 lit.a Cod penal şi 76 lit.b Cod penal a fost condamnat inculpatul P I la 4 ani închisoare pentru abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă calificată.
A interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a şi b şi c Cod penal, pe durata şi în condiţiile art.71 Cod penal.
În baza art. 65 al.2 Cod penal s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art.64 lit. a teza a II-a şi lit. b şi c Cod penal pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei de 4 ani închisoare.
În baza art.26 Cod penal rap. la art.246 Cod penal comb. cu disp. art.248¹ Cod penal cu aplic. art.41 al.2 Cod penal rap. la art.258 Cod penal şi cu aplic. art.74 al.1 lit.a Cod penal şi 76 lit.b Cod penal a fost condamnat inculpatul S D la 4 ani închisoare pentru complicitate la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă calificată.
A interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a şi b cod penal, pe durata şi în condiţiile art.71 Cod penal.
În baza art.246 Cod penal comb. cu disp. art.248¹ Cod penal cu aplic. art.41 al.2 Cod penal rap. la art.258 Cod penal şi cu aplic. art.74 al.1 lit.a Cod penal şi 76 lit.b Cod penal a fost condamnat inculpatul R R la 3 ani închisoare pentru abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă calificată.
S-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a şi b şi c Cod penal, pe durata şi în condiţiile art.71 cod penal.
În baza art. 81 Cod penal s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate inculpatului, pe un termen de încercare de 5 ani conform art.82 Cod penal.
În baza art. 71 alin 5 Cod penal a fost suspendată executarea pedepsei accesorii pe durata termenului de încercare.
În baza art. 65 al.2 Cod penal s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art.64 lit. a teza a II-a şi lit. b şi c Cod penal pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei de 3 ani închisoare.
În baza art.246 Cod penal comb. cu disp. art.248¹ Cod penal cu aplic. art.41 al.2 Cod penal rap. la art.258 Cod penal şi cu aplic. art.74 al.1 lit.a Cod penal şi 76 lit.b Cod penal a fost condamnată inculpata D V la 3 ani închisoare pentru abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă calificată.
A interzis inculpatei drepturile prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a şi b şi c cod penal, pe durata şi în condiţiile art.71 Cod penal.
În baza art. 81 Cod penal s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate inculpatului, pe un termen de încercare de 5 ani conform art.82 Cod penal.
În baza art. 71 alin 5 Cod penal s-a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata termenului de încercare.
În baza art. 65 al.2 Cod penal s-a interzis inculpatei exerciţiul drepturilor prev. de art.64 lit. a teza a II-a şi lit. b şi c Cod penal pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei de 3 ani închisoare.
În temeiul art. 14 Cod procedură penală, 346 Cod procedură penală rap. la art.998-999 C.civ. a admis în parte acţiunea părţii civile Banca I R – prin lichidator S.C. M S (RVA) S.A. şi i-au obligat pe inculpaţii, în solidar, la plata sumei de 8.053.561,1 lei precum şi a dobânzii legale calculată de la data acordării fiecărui credit pentru S.C. B.D.J. S.A., S.C. F S.A., S.C. AVAB S.R.L., S.C. A M S.A., S.C. J V S.R.L., S.C. V S.R.L., S.C. A K S.R.L., S.C. M S.R.L., S.C. P S.R.L., S.C. P S.R.L. şi S.C. R C S.R.L. de către cele 9 sucursale ale BANCA I R (Craiova, Craiova Gară, S.M.B., Plevnei Bucureşti, Târgovişte, Piteşti, Slatina, Drăgăşani, Râmnicu-Vâlcea) şi până la data plăţii efective.
În baza art. 191 al.1 şi 3 Cod procedură penală la obligat pe inculpatul S D la plata sumei de 40.000 lei RON cheltuieli judiciare faţă de stat iar pe fiecare dintre inculpaţii P I, R R şi D V la plata sumei de 20.000 lei cheltuieli judiciare faţă de stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut că:
1.Prin Rechizitoriul Direcţiei Naţionale Anticorupţie din 09.11.2006 în dosarul de urmărire nr.62/P/2002 au fost trimişi în judecată, inculpaţii P I, R R şi D V, pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 246 Cod penal combinat cu art. 248/1 Cod penal cu aplic. art.41 al. 2 Cod penal rap. la art.258 Cod penal precum şi inculpatul S D, pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art.26 Cod penal rap. la art.246 Cod penal combinat cu art.248/1 Cod penal cu aplic. art. 41 al. 2 Cod penal rap. la art.258 Cod penal.
2.Dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti la 09.11.2006 sub numărul 14165/4/2006.
3.Prin actul de sesizare s-a reţinut că inculpaţii P I, R R şi D V, funcţionari bancari cât şi învinuitul S D beneficiar al creditelor acordate, au înţeles să încalce normele anterior menţionate şi să fraudeze Banca I R în mod iremediabil.
4.Astfel s-au arătat următoarele:
5.În perioada iulie 1999 – februarie 2000, Banca I R S.A., prin 9 dintre sucursalele sale a cesionat creanţe în valoare de 106.533.611.000 lei unui grup de 11 firme din municipiul Craiova şi a acordat credite pe termen scurt sub formă de linii de credit în valoare de 80.535.611.000 lei cu încălcarea prevederilor Legii nr. 58/1998 şi a Normelor interne de creditare cu privire la documentaţia de creditare, analiza bonităţii, constituirea de garanţii, beneficiarul direct al încălcării de către funcţionarii bancari a Normelor de creditare fiind inculpatul D S – asociat şi/sau administrator al firmelor din grup.
6.Prin scoaterea în afara bilanţului a creanţelor din credite şi dobânzi în litigiu aferente creditelor investite cu formulă executorie – potrivit Normelor BĂNCII NAŢIONALE A ROMÂNIEI nr. 7/20.10.1998, la data de 31.03.1999 Banca I R înregistra pierderi de peste 130 miliarde de lei.
7.BANCA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI a constatat la nivelul lunii iunie 1999 că principalii indicatori de performanţă financiară, de analiză a calităţii activelor şi de prudenţă bancară înregistrau evoluţii necorespunzătoare, evidenţiind în acest sens evoluţia negativă a raportului de solvabilitate, a ratelor riscului de credit, creditelor restante şi lichidităţii imediate.
8.De altfel, modul de administrare a patrimoniului şi a resurselor specifice activităţii bancare de către BANCA I R a făcut obiectul mai multor verificări şi sancţiuni aplicate de BANCA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI în perioada 1997 – 1998.
9.Prin Ordinul nr. 247/04.06.1999 AL Guvernatorului BĂNCII NAŢIONALE A ROMÂNIEI, BANCA I R a fost sancţionată, în baza prevederilor art. 69 alin. 2 din Legea nr. 58/1998 cu limitarea operaţiunilor băncii, fiind interzisă acordarea de noi credite/linii de finanţare sau suplimentării celor existente în cazul clienţilor care înregistrau restanţe în rambursarea creditelor şi a dobânzilor aferente şi în cazul clienţilor care înregistrau pierderi sau care, potrivit indicatorilor de bonitate şi analizei cash – flow, nu au capacitatea de a rambursa la timp ratele de credit şi/sau dobânda aferentă.
10.Conducerea băncii era obligată să ia măsuri speciale pentru îmbunătăţirea calităţii activelor şi performanţelor financiare, precum şi pentru o administrare adecvată a resurselor operaţionale (riscul de credit, riscul valutar, riscul de dobândă etc.).
11.Circularele nr.40/19.05.1999, nr.52/15.06.1999 şi nr. 64/21.07.1999 se înscriu în cadrul măsurilor întreprinse de Consiliul de Administraţie al Bancii I R pentru aducerea la îndeplinire a Hotărârilor Consiliului de Administraţie al BĂNCII NAŢIONALE A ROMÂNIEI şi pentru redresarea situaţiei financiare a băncii.
12.Potrivit Circularei nr. 64/21.07.1999 – emisă de Banca I R, pentru încasarea într-un termen cât mai scurt a creanţelor, unităţile băncii puteau cesiona creanţele respective către persoane fizice sau juridice, pe bază de contract, în următoarele condiţii:
cesionarea creanţelor să se efectueze împreună cu accesoriile acestora, respectiv cu garanţiile reale şi personale aferente creanţelor;
cesionarul să se subroge în toate drepturile şi obligaţiile cedentului, drepturile de creanţă trecând în patrimoniul cesionarului întocmai cum s-au aflat în patrimoniul cedentului, inclusiv toate drepturile asupra garanţiilor aferente creanţelor cedate;
valoarea cumulată a garanţiilor aferente creanţelor să fie cu cel puţin egală cu valoarea nominală a creanţelor;
notificarea cesiunii către debitoarea cedată şi garanţiile acesteia să se facă de către cesionar pe cheltuiala sa;
cedentul să informeze cesionarul asupra tuturor actelor pe care le-a efectuat în vederea recuperării creanţei de la debitorul cedat;
cesiunea să se efectueze cu plata unui avans negociat cu cesionarul care poate să difere de la caz la caz şi în condiţii cât mai avantajoase pentru bancă, avansul minim fiind cuprins între 15 – 30% din valoarea cesiunii convenite, pentru diferenţă putându-se opta pentru următoarele variante:
a) Acordarea unui credit pe o perioadă de 1 – 5 ani cu o dobândă negociată cu societatea respectivă, în condiţii cât mai avantajoase pentru bancă, dar care poate să coboare până la 1 – 10% pe an; avansul încasat şi diferenţa acoperită din credit se înregistrează pe veniturile băncii şi concomitent, creditul acordat pentru diferenţă de creanţă se înregistrează în contul de credite din activul bilanţului, urmărindu-se încadrarea lor la scadenţele stabilite prin contractul de împrumut.
b) În situaţia în care pentru diferenţa neacoperită prin avans nu se optează pentru acordarea unui credit, diferenţa neachitată se înregistrează în activul bilanţului la „alţi debitori diverşi” (terţi) în contrapartidă cu contul de venituri, urmărindu-se încasarea creanţei conform celor convenite prin contractul de cesiune de creanţe încheiat.
13.Textul convenţiei cadru de cesiune creanţe cu cele 11 firme controlate de D S a fost discutat de preşedintele Bancii I R – învinuitul P I şi directorul Direcţiei de Creditare – învinuitul R R cu învinuitul S D, astfel cum reiese din Hotărârile luate în şedinţele Comitetului de Direcţie al Bancii I R din datele de 15.09.1999 şi 28.09.1999 (filele 67- 70 , vol. 12 ).
14.Din acest motiv toate convenţiile – indiferent de sucursale conţin aceleaşi clauze, fiind practic identice.
15.În negocierile purtate cu Banca I R asupra preluării creanţelor, învinuitul D S a intervenit în modificarea şi completarea clauzelor convenţiilor încheiate de Banca I R cu un număr de 8 societăţi (din cele 11 pe care le controla şi cu care Banca I R a încheiat convenţii) astfel că, prin Hotărârea Comitetului de Direcţie al Bancii I R din data de 28.09.1999 s-a stabilit că societăţile respective „vor beneficia de linii de credit de la Sucursalele Bancii I R de la care vor prelua creanţe prin cesionare…” în condiţiile prevăzute într-o „Notă” anexată Hotărârii întocmită de Direcţia de Creditare şi avizată de Comitetul de Risc, Comitetul de Administrare a Activelor şi Pasivelor şi Comitetul de Credite.
16.„Nota” a fost rezultatul negocierilor cu asociaţii celor 8 societăţi ce urmau să preia creanţe de la 6 Sucursale ale Bancii I R (Sucursala Municipiului Bucureşti, Plevnei, Râmnicu – Vâlcea, Drăgăşani, Piteşti şi Slatina), negocieri purtate în ziua de 24.09.1999.
17.În cuprinsul Notei se face trimitere la solicitările învinuitului S D, aspect ce conduce la concluzia că negocierile au fost purtate cu acesta, ca reprezentant al celor 8 societăţi cesionare.
18.Din cercetările efectuate rezultă că în data de 24.09.1999 la Craiova s-a deplasat în vederea negocierii convenţiilor un colectiv format din: învinuitul R R, învinuita D V, şi N G (declaraţii învinuiţi, referat pentru decontarea cheltuielilor de deplasare ).
19.La punctul nr. 5 din „Nota” menţionată se precizează că la „solicitarea celor 8 societăţi cesionare, 5 sucursale ale Bancii I R s-au obligat, conform art. 7 din Convenţie, să acorde societăţilor din Grup, credite sub formă de linii de creditare pentru desfăşurarea activităţii curente pe termen de 1 an, cu posibilitatea de prelungire până la 5 ani, cu o dobândă de 15% pe an revizuibilă, cu un comision de gestiune de 1,5% din valoarea creditului şi comision de risc de 0,5% din valoarea creditului, ambele plătibile pe măsura acordării creditului, fără să se fi prevăzut şi comision de neutilizare a creditului.
20.Beneficiarii creditului se angajau să constituie garanţii legale în favoarea băncii, să asigure bunurile aduse în garanţii, să achite lunar comisioanele de credit şi dobânzile datorate pentru creditele utilizate şi să ramburseze creditele la expirarea termenului prevăzut la art. 7 din Convenţie (12 luni şi în alte două cazuri 4 ani, respectiv 5 ani).
21.Rezultă astfel că, firmele din Grup au condiţionat preluarea creanţelor, de acordarea de către bancă a unor linii de credit care, însă, aveau ca scop finanţarea activităţii curente şi nu erau destinate plăţii creanţelor cesionate, acest din urmă obiectiv fiind cel vizat de politica Bancii I R prin emiterea Circularei nr. 64/1999.
22.Mai mult, aprobarea dată de Comitetul de Direcţie în şedinţa din data de 28.09.1999 a făcut ca documentaţia de credit întocmită ulterior să devină o simplă formalitate.
23.Prin Ordinul viceguvernatorului Băncii Naţionale a României nr. 5/13.10.1999 (transmis Bancii I R pe data de 15.10.1999) Banca I R a fost sancţionată din nou cu limitarea operaţiunilor băncii, potrivit art. 69 alin. 2 lit. b din Legea nr. 58/1998.
24.De asemenea, prin Ordinul viceguvernatorului Băncii Naţionale a României nr. 10/21.03.2000 Bancii I R i s-au interzis în totalitate acordarea de credite, după ce prin Hotărârea nr. 2/03.01.2000 a BĂNCII NAŢIONALE A ROMÂNIEI se instituise Comisia de Supraveghere a Bancii I R.
25.În acest context normativ şi decizional au fost încheiate între Banca I R şi societăţile din Grupul controlat de învinuitul S D contractele de cesiune creanţă şi contractele de împrumut identificate după cum urmează:
a)Convenţia nr. 1970/30.07.1999 încheiată de Banca I R Sucursala Dolj cu S.C. BDJ S.A. Aninoasa pentru suma de 16.010.000 mii lei.
b)Contractul de împrumut nr. 30/12.08.1999 încheiat de Banca I R Sucursala Dolj cu S.C. BDJ S.A. Aninoasa pentru suma de 10 miliarde de lei pe o perioadă de 4 ani.
i.Convenţia nr. 764/22.09.1999 încheiată de Banca I R Sucursala municipiului Bucureşti cu S.C. „A M” S.A. Craiova pentru suma de 9.359.807.000 lei.
c) Contractul de împrumut nr. 22/25.10.1999 încheiat de Banca I R Sucursala municipiului Bucureşti cu S.C. „A M” S.A. Craiova pentru suma de 5.959.000.000 lei pe o perioadă de 12 luni.
d)Convenţia nr. 764/22.09.1999 încheiată de Banca I R Sucursala municipiului Bucureşti cu S.C. AVAB S.R.L. Craiova pentru suma de 9.018.899.000 lei.
e)Contractul de împrumut nr. 23/25.10.1999 încheiat de Banca I R Sucursala municipiului Bucureşti cu S.C. AVAB S.R.L. Craiova pentru suma de 10.000.000.000 lei pentru o perioadă de 12 luni.
f)Convenţia nr. 764/22.02.1999 încheiată de Banca I R - Sucursala municipiului Bucureşti cu S.C. V S.R.L. Craiova pentru suma de 10.185.606.000 lei.
g)Contractul de împrumut nr. 24/07.12.1999 încheiat de Banca I R - Sucursala municipiului Bucureşti cu S.C. V S.R.L. Craiova pentru suma de 10.000.000.000 lei şi pentru o perioadă de 12 luni.
h)Convenţia nr. 764/22.02.1999 încheiată de Banca I R - Sucursala municipiului Bucureşti cu S.C. J V S.R.L. Lupeni pentru suma de 10.021.763.000 lei.
i)Contractul de împrumut nr. 21/25.10.1999 încheiat de Banca I R - Sucursala municipiului Bucureşti cu S.C. J V S.R.L. Lupeni pentru suma de 9.350.000.000 lei pentru o perioadă de 12 luni.
j)Convenţia nr. 2210/24.09.1999 încheiată de Banca I R Sucursala Râmnicu – Vâlcea cu S.C. M S.R.L. Craiova pentru suma de 709.184.000 lei.
k)Contractul de împrumut nr. 2A/15.02.2000 încheiat de Banca I R Sucursala Râmnicu – Vâlcea cu S.C. M S.R.L. Craiova pentru suma de 986.720.000 lei şi pentru o perioadă de 12 luni.
l)Convenţia nr. 2474/24.09.1999 încheiată de Banca I R Sucursala Piteşti cu S.C. M S.R.L. Craiova pentru suma de 1.071.962.000 lei.
m) Contractul de împrumut nr. 49/24.01.2000 încheiat de Banca I R Sucursala Piteşti cu S.C. M S.R.L. Craiova pentru suma de 1.200.000.000 lei pentru o perioadă de 12 luni.
n)Convenţia nr. 1402/24.09.1999 încheiată de Banca I R Sucursala Slatina cu S.C. M S.R.L. Craiova pentru suma de 1.838.319.000 lei.
o)Contractul de împrumut nr. 212/09.02.2000 încheiat de Banca I R Sucursala Slatina cu S.C. M S.R.L. Craiova pentru suma de 2.060.000.000 lei şi pentru o perioadă de 12 luni.
p)Convenţia nr. 2701/24.09.1999 încheiată de Banca I R Sucursala Drăgăşani cu S.C. M S.R.L. Craiova pentru suma de 1.289.842.330 lei.
q)Contractul de împrumut nr. 1J/27.01.2000 încheiat de Banca I R Sucursala Drăgăşani cu S.C. M S.R.L. Craiova pentru suma de 1.450.000.000 lei şi pentru o perioadă de 12 luni.
r)Convenţia nr. 55/30.09.1999 încheiată de Banca I R Sucursala Târgovişte cu S.C. R C S.R.L. Craiova pentru suma de 4.086.877.000 lei.
s)Contractul de împrumut nr. 30/22.02.2000 încheiat de Banca I R Sucursala Târgovişte cu S.C. R C S.R.L. Craiova pentru suma de 4.282.156.000 lei şi pentru o perioadă de 12 luni.
t)Convenţia nr. 1555/24.09.1999 încheiată de Banca I R Sucursala Craiova Gară cu S.C. F S.A. pentru suma de 10.000.000.000 lei şi pentru o perioadă de 5 ani.
u)Contractul de împrumut nr. 24/29.09.1999 încheiat de Banca I R Sucursala Craiova Gară cu S.C. F S.A. pentru suma de 10.000.000.000 lei şi pentru o perioadă de 5 ani.
v)Convenţia nr. 2550/23.09.1999 încheiată de Banca I R - Sucursala Plevnei cu S.C. A K S.R.L. Craiova pentru suma de 11.082.228.258 lei.
w)Contractul de împrumut nr. 01/458/29.12.1999 încheiat de Banca I R - Sucursala Plevnei cu S.C. A K S.R.L. Craiova pentru suma de 8.700.000.000 lei şi pentru o perioadă de 12 luni.
x)Convenţia nr. 2550/23.09.1999 încheiată de Banca I R Sucursala Plevnei cu S.C. P S.R.L. Craiova pentru suma de 10.818.198.132 lei.
y)Convenţia nr. 764/22.09.1999 încheiată de Banca I R Sucursala municipiului Bucureşti cu S.C. P S.R.L. Craiova pentru suma de 10.117.212.100 lei.
26.Discutând despre cesiunile de creanţe şi creditele acordate de Banca I R prin cele 9 sucursale, se face precizarea că fiecare dintre ele cuprind încălcări ale Legii Bancare, ale Normelor, Instrucţiunilor şi Ordinelor BĂNCII NAŢIONALE A ROMÂNIEI, precum şi Normelor de Creditare. Referitor la aceste încălcări, s-a menţionat:
27.Cesiunile de creanţă s-au efectuat cu încălcarea prevederilor art. 45 din Legea nr. 58/1998 privind prudenţialitatea, a Ordinului BĂNCII NAŢIONALE A ROMÂNIEI nr. 247/04.06.1999 privind sancţionarea Bancii I R cu limitarea operaţiunilor şi care obliga conducerea băncii să ia măsuri pentru administrarea adecvată a resurselor operaţionale, a Circularei nr.52/15.06.1999 care impunea măsuri de natură a conduce la consolidarea poziţiei financiare şi prudenţiale a băncii, a Circularei nr. 64/21.07.1999 ce prevedea posibilitatea cesiunii de creanţe către persoane fizice sau juridice cu plata unui avans de 15 – 30% şi acordarea unui credit pentru diferenţa de achitat cu o dobândă ce poate fi negociată cu cesionarul în condiţii cât mai avantajoase pentru bancă.
28.Contrar normelor expuse, la efectuarea cesiunilor de creanţă, Banca I R nu a procedat la analiza bonităţii societăţilor cesionare, ajungând să cesioneze creanţe şi să acorde credite unor societăţi nou înfiinţate, fără activitate comercială, fără bonitate, iar clauzele contractuale au fost negociate în favoarea cesionarilor: avans 10% din volumul creanţelor, diferenţa achitată în rate lunare eşalonate pe 5 ani, termen de graţie 6 luni, acordarea de linii de credit pentru desfăşurarea de către societăţile cesionare a activităţii curente.
29.Creditul bancar, văzut ca operaţiune bancară activă, îmbracă forma unui contract sinalagmatic care cunoaşte la rândul său multiple variante. Creditul desemnează, totodată, şi orice prelungire a scadenţei, angajament de achiziţionare a unui titlu care încorporează o creanţă sau a altui drept la plata unei sume de bani (art. 3 pct. 7 din Legea nr. 58/1998 republicată).
30.Mai mult, chiar O.U.G. nr. 10/1997 cu privire la diminuarea blocajului financiar şi a pierderilor în economie prevede la art. 4 alin. 3 că societăţile bancare îşi pot transforma drepturile lor de creanţă în acţiuni sau părţi sociale la societăţi comerciale cu respectarea dispoziţiilor art. 28 din Legea nr. 33/19991 privind activitatea bancară şi luarea în considerare a implicaţiilor pe care această operaţiune le-ar putea avea asupra situaţiei patrimoniale a societăţii bancare în cauză şi asupra indicatorilor de prudenţă bancară prevăzute în Normele emise de BANCA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI.
31.Toate acestea, coroborat cu faptul că băncile nu pot desfăşura alte activităţi neprevăzute la art. 11 din Legea nr. 58/1998, conduc în mod cert la concluzia că cesiunile de creanţă sunt supuse Normelor BĂNCII NAŢIONALE A ROMÂNIEI şi Normelor Interne de creditare, întrucât constituie un credit în sensul Legii nr. 58/1998. Însăşi legiuitorul a înţeles în legile cu caracter special să condiţioneze cesiunile de creanţă efectuate de bănci de respectarea principiului prudenţialităţii şi a Normelor BĂNCII NAŢIONALE A ROMÂNIEI.
32.Aprobarea de credite pentru societăţile cesionare s-a efectuat cu încălcarea dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 58/1998 şi a Normelor de Creditare. Astfel, prin Convenţiile de cesiune creanţă, Banca I R s-a obligat să acorde societăţilor cesionare linii de credit pentru desfăşurarea activităţii curente înainte de întocmirea documentaţia de creditare şi fără a verifica dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute de legea bancară şi Normele Interne. Tot prin Convenţiile de cesiune creanţe s-au stabilit condiţiile de acordare a creditelor, astfel că documentaţia de creditare întocmită de sucursale a ajuns să fie o simplă formalitate.
33.Acordarea creditelor s-a efectuat cu încălcarea Normelor Metodologice nr. 1/1994 privind activitatea de credite:
34.pct. 64 din Normele nr. 1/1994 privind activitatea de creditare: cereri de credit ulterioare referatelor de analiză, comunicărilor de aprobare primite de la Centrala Bancii I R sau chiar Contracte de Împrumut (pag. 35 – Raport de constatare, vol. 3)
35.pct. 23, pct. 29, pct. 32 şi pct. 47 din Normele nr. 1/1994 privind activitatea de creditare: lipsa analizei bonităţii clientului şi a evaluării riscului de creditare, imposibilitatea efectuării unei analize corespunzătoare a posibilităţilor de rambursare la timp a creditului şi de plată a dobânzilor în cazul societăţilor nou înfiinţate (S.C. A M S.R.L., S.C. J V S.R.L., S.C. AVAB S.R.L., S.C. V S.R.L., S.C. A K S.R.L., S.C. M S.R.L., S.C. R C S.R.L.);
36.pct. 4 din Circulara nr. 72/30.12.1997 – aprobarea de linii de credit pe o perioadă de 4 ani şi respectiv 5 ani, contrar Normelor de creditare care stipulau că prelungirea termenului iniţial de acordare de 12 luni se face după o analiză prealabilă efectuată de bancă (S.C. F S.A. şi S.C. BDJ S.A.)
37.pct. 29 din Normele Metodologice nr. 1/1994 ale Bancii I R – aprobarea de credite unor societăţi care nu îndeplineau condiţii cu privire la capitalul social vărsat de minim 5 milioane.
38.pct. 51 lit. a din Normele Metodologice nr. 1/1994 ale Bancii I R – aprobarea de credite al căror cuantum depăşea de 5.000 – 6.000 ori capitalul social al societăţilor beneficiare (ex.: S.C. J V S.R.L., S.C. AVAB S.R.L., S.C. V S.R.L.)
39.aprobarea unor credite mai mari decât cele solicitate de agenţii economici (pct. 46 şi pct. 47 din Normele nr. 1/1994 – S.C. M S.R.L.).
40.referate de analiză a creditelor solicitate neîntocmite şi nesemnate de către inspectorii de creditare (S.C. BDJ S.A., S.C. R C S.R.L. Craiova, S.C. F S.A. – pct. 48, 49, 55 din Normele Metodologice nr. 1/1994).
41.suplimentarea creditelor fără întocmirea analizei impuse de Normele Metodologice nr. 1/1994 şi Circulara nr. 72/1997 – pct. nr. 4 şi cu încălcarea Ordinului nr. 247/04.06.1999 şi a Ordinului viceguvernatorului BĂNCII NAŢIONALE A ROMÂNIEI nr. 5/13.10.1999 privind limitarea operaţiunilor băncii cu privire la agenţii economici pentru care nu se putea face analiza bonităţii, care înregistrau debite din dobânzi şi comisioane bancare.
42.neanalizarea în Comitetul de Risc, Comitetul de Administrare a Activelor şi Pasivelor, Comitetul de Credite şi în Comitetul de Direcţie a documentaţiei de creditare, prin prezentarea de către reprezentanţii Direcţiei de Creditare şi preşedintele băncii – persoane direct implicate în procesul de negociere cu Grupul de firme controlat de învinuitul S D, a unor informaţii incomplete şi fragmentate, astfel ca membrii acestor Comitete să nu aibă o imagine de ansamblu a situaţiei societăţilor contractante. În unele cazuri referatele Direcţiei de Creditare nu reflectă situaţia reală a societăţilor ce rezultă explicit din referatele de analiză întocmite de sucursale (ex.: lipsa menţiunilor cu privire la faptul că societăţile sunt nou înfiinţate şi nu s-a putut efectua analiza bonităţii), astfel că avizul acordat în comitete este lipsit de relevanţă.
43.nu s-a solicitat de către Direcţia de Creditare aprobarea creditelor cu derogare de la Normele Metodologice de creditare nr. 1/1994, deşi Comitetul de Direcţie era mandatat de Consiliul de Administraţie al Bancii I R S.A. prin Circulara nr. 72/1997 doar pentru acordarea anumitor derogări, iar pentru creditele ce depăşeau nivelul maxim admis din fondurile proprii ale băncii puteau fi acordate doar de Consiliul de Administraţie.
44.În aceste condiţii, Consiliul de Administraţie al Bancii I R S.A. a ratificat Hotărârile Comitetului de Direcţie fără a avea cunoştinţă de situaţia de fapt reală şi de derogările de la norme pe care le implica acordarea creditelor.
45.acordarea de către sucursale de credite unor persoane juridice ce îşi aveau sediul în alte judeţe (Circulara nr. 71/19.08.1999).
46.art. 62 din Legea nr. 58/1998, Norma nr. 8/1999 a Băncii Naţionale a României, Circulara nr. 66/27.07.1999 – aprobarea de credite unui grup de debitori prin tratarea ca simple cereri de credit formulate de fiecare societate comercială în parte, deşi negocierile s-au purtat nivelul Centralei cu reprezentantul Grupului – învinuitul S D.
47.acceptarea de garanţii încrucişate între membrii grupului.
48.acceptarea de garanţii fictive – bilete la ordin avalizate sau chiar emise de S.C. D C S.R.L. Podari, unitate ce face parte din grupul de firme controlat de învinuitul S D, societate fără potenţial economic, aspect ce rezultă în mod cert din valoarea şi frecvenţa operaţiunilor derulate prin conturile bancare (S.C. M S.R.L. Craiova şi S.C. R C S.R.L. Craiova – fila 33 Raport de Constatare, vol. 3 ).
49.art. 1 lit. d din Ordinul Băncii Naţionale a României nr. 247/04.06.1999 şi art. 1 lit. c din Ordinul viceguvernatorului Băncii Naţionale a României nr. 5/13.10.1999 – acordarea de credite peste nivelul maxim de 10% din fondurile proprii ale băncii;
50.art. 1 lit. 1 Normele BĂNCII NAŢIONALE A ROMÂNIEI nr. 8/26.04.1999 – depăşirea nivelului expunerilor mari faţă de un singur debitor în condiţiile în care angajamentele firmelor din Grupul AVAB Craiova conducea la o expunere netă a Bancii I R S.A. de 40%.
51.art. 57 din Legea nr. 58/1998, Normele BĂNCII NAŢIONALE A ROMÂNIEI nr. 8/1999 nedeclararea grupurilor care reprezentau un singur risc de credit, deşi societăţile creditate aveau asociaţi sau administratori comuni şi/sau garanţii încrucişate, respectiv formau dependenţă economică.
52.În raportările făcute de Banca I R S.A. către Direcţia de Supraveghere din cadrul BĂNCII NAŢIONALE A ROMÂNIEI la data de 24.01.2000 şi la data de 25.02.2000 nu apare evidenţiată expunerea netă a băncii faţă de Grupul de firme controlat de inculpatul S D la data de 31.12.1999 şi respectiv la data de 31.01.2000.
53.Abia la data de 24.03.2000 (ulterior actelor de control ale BĂNCII NAŢIONALE A ROMÂNIEI nr. 2782 şi nr. 2783/10.03.2000 întocmite de Direcţia Supraveghere din cadrul BĂNCII NAŢIONALE A ROMÂNIEI) Banca I R S.A. a transmis Direcţiei de Supraveghere a BĂNCII NAŢIONALE A ROMÂNIEI situaţia expunerilor mari pentru data de 29.02.2000 în care apar evidenţiate angajamentele firmelor din Grup AVAB Craiova în sumă de 181.794.998 mii lei, ceea ce raportat la fondurile proprii ale băncii – 178.721.355 mii lei, reprezintă o expunere netă de 101,72%. (Actele de control ale BĂNCII NAŢIONALE A ROMÂNIEI nr. 2782 şi nr. 2783/10.03.2000, Raport de Constatare fila nr. 32, vol. 3).
Algoritmul ales de conducerea Bancii I R S.A. pentru evitarea raportărilor către BANCA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI cu privire la împrumuturile mari şi expunerea faţă de un singur debitor a constat în înfiinţarea de către solicitant a mai multor societăţi, acordarea de credite de către mai multe sucursale cu încălcarea dispoziţiilor Circularei nr. 71/19.08.1999 , acceptarea achitării avansului la cesiunile de creanţă din liniile de credit şi acordarea unui termen de graţie de 6 luni pentru ca societăţile cesionare să nu înregistreze rate restante, fapt ce ar fi constituit un impediment la creditare.
Pe de altă parte s-a arătat şi structura organizatorică a BANCA I R, după cum urmează:
54.Potrivit art. 6 din Statut, în baza Legii Bancare conducerea Bancii I R S.A. elaborează Norme şi instrucţiuni privind creditarea, garanţiile asiguratorii şi recuperările acestora, încasările şi plăţile, operaţiunile valutare şi celelalte servicii bancare.
55.Administrarea efectivă a băncii este încredinţată Consiliului de Administraţie compus din 9 membrii aleşi de Adunarea Generală a Acţionarilor.
56.Prin actul constitutiv se stabileşte că, în conformitate cu Legea bancară, împuterniciţi să conducă şi coordoneze activitatea zilnică a băncii şi să angajeze răspunderea băncii sunt preşedintele şi cei doi vicepreşedinţi.
57.Consiliul de Administraţie are ca principale atribuţii stabilirea strategiei cu privire la credite, atragerea de resurse, utilizarea acestora, nivelul dobânzilor, comisioanelor, taxelor, negocierilor şi altor speze bancare. Deciziile Comitetului de Direcţie sunt ratificate de către Consiliul de Administraţie (art. 46 din Statut).
58.Consiliul de Administraţie poate delega o parte din atribuţiile sale privind conducerea operativă a băncii, unui Comitet de Direcţie compus din 5 membri, ce este prezidat de către preşedintele băncii. Consiliul de Administraţie trebuie, însă, să stabilească concret împuternicirile, responsabilităţile şi remuneraţia membrilor acestuia.
59.Activitatea de conducere curentă a băncii este asigurată de preşedinte.
60.Prin Circulara nr. 72/30.12.1997, Comitetul de Direcţie a fost împuternicit să aprobe credite sau să le suplimenteze pe cele existente, să acorde perioade de graţie pentru dobânzi, să efectueze rescadenţări, amânări sau prelungiri ale termenelor de rambursare a creditelor sau dobânzilor, în cazul societăţilor ce înregistrează pierderi sau au rate restante, pe baza analizei efectuate de unităţile băncii şi a Direcţiei de Creditare, dacă apreciază că se asigură redresarea situaţiei economice a societăţilor.
61.Prin aceeaşi Circulară, Comitetul de Direcţie a fost împuternicit să aprobe derogări de la nivelul comisioanelor de credite şi ale dobânzilor stabilite prin reglementări, pe baza analizelor efectuate de unităţile băncii şi Direcţia de Creditare.
62.Mandatul acordat Comitetului de Direcţie a fost deci limitat la anumite derogări ce puteau fi acordate numai în anumite condiţii.
63.În conformitate cu prevederile Legii Bancare la nivelul Centralei Bancii I R S.A. şi ale fiecărei Sucursale au fost înfiinţate Comitete de Risc, Comitete de Administrare a Activelor şi Pasivelor şi Comitete de Credit, structura organizatorică, atribuţiile şi modul de funcţionare ale acestora fiind stabilite prin Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al Băncii şi Regulamentele de Funcţionare proprii.
64.De asemenea, atribuţiile fiecărui compartiment şi ale fiecărei persoane din cadrul acestora au fost stabilite prin Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al Băncii şi prin fişa postului.
65.Relevante pentru soluţionarea cauzei sunt prevederile referitoare la atribuţiile stabilite pentru Direcţia de Creditare, Comitetul de Risc, Comitetul de Administrare a Activelor şi Pasivelor, Comitetul de Credite şi Comitetul de Direcţie.
66.Direcţia de creditare.
67.În domeniul creditării în lei şi în valută Direcţia de Creditare avea ca principale atribuţii:
analiza şi supunerea spre aprobare în cadrul competenţelor stabilite a cererilor de credite ale agenţilor economici şi persoanelor fizice, înaintate de sucursale;
să urmărească ca pe total bancă, suma împrumuturilor mari acordate să nu depăşească de 8 ori nivelul fondurilor proprii ale băncii;
să centralizeze şi să stabilească necesarul de credite solicitat de sucursale.
68.Şefului Serviciului de Creditare (în speţă învinuita D V) i se trasa prin fişa postului sarcina efectuării analizei modului cum unităţile băncii au efectuat clasificarea creditelor, constituirea provizioanelor specifice de risc, realizării lucrării pe total bancă cu privire la clasificarea creditelor pentru a fi înaintată la BANCA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI, analizei lucrărilor primite de la unităţile băncii cu privire la relaţiile speciale, împrumuturi mari, verificării acestora şi urmăririi încadrării în Reglementările BĂNCII NAŢIONALE A ROMÂNIEI.
69.Comitetul de Administrare a Activelor şi Pasivelor.
70.Comitetul de Administrare a Activelor şi Pasivelor funcţiona, de asemenea, ca un organ Consultativ al Comitetului de Direcţie şi avea rolul de a asigura respectarea prudenţialităţii şi diminuarea riscului în administrarea patrimoniului băncii.
71.În acest sens, Comitetul avea sarcina de a analiza documentele elaborate de Direcţii ce implicau modificarea nivelului activelor şi pasivelor băncii, inclusiv derogările cu privire la nivelul dobânzilor.
72.Analiza se efectua pe baza documentelor prezentate de Direcţiile de Specialitate, respectiv a Referatelor întocmite de acestea şi în baza explicaţiilor date de către reprezentanţii Direcţiilor.
73.Comitetul de credite.
74.Comitetul de credite, ca organ de decizie, avea ca obiect principal analiza, în vederea aprobării sau respingerii, a documentaţiilor întocmite de Direcţia de Creditare cu privire la acordarea creditelor, emiterea scrisorilor de garanţie şi a altor angajamente ale băncii, care intrau în competenţa sa de aprobare.
75.Comitetul aproba sau respingea documentaţia de creditare în baza analizei efectuate de Direcţia de Creditare, căreia i se putea solicita aprofundarea analizei sau prezentarea de explicaţii şi informaţii suplimentare.
76.Potrivit Regulamentului de Funcţionare, Comitetul verifica încadrarea propunerilor din Referatul de analiză în politica de creditare a băncii, în politica de dobânzi şi comisioane.
În ceea ce priveşte procedura acordării unui credit s-au făcut următoarele precizări :
77.Potrivit Normelor de creditare nr. 1/1994 ale Bancii I R, creditarea este un proces complex care implică mai multe etape:
78.Analiza cererii de credite.
79.Pentru obţinerea de împrumuturi, solicitanţii prezintă unităţii băncii cererea de credit la care anexează: fişa de prezentare a societăţii, bugetul de venituri şi cheltuieli pe anul în curs şi pe toată perioada creditării, ultimul bilanţ anual şi contul de profit şi pierderi, precum şi ultima balanţă contabilă de verificare, documente ce atestă constituirea legală a societăţii, comunicarea la D.G.P.F. a judeţului sau municipiului din care să rezulte unitatea bancară la care îşi are deschis contul de disponibilităţi, lista bunurilor ce constituie garanţii asiguratorii pentru bancă, orice alte documente din a căror analiză să se poată asigura o apreciere exactă a posibilităţilor de rambursare integrală şi la termen a creditelor şi dobânzilor aferente.
80.Pe baza cererii de credite a datelor din ultimul bilanţ şi a celorlalte documente, banca procedează la analiza bonităţii clientului şi evaluarea riscului creditelor:
analiza bonităţii clientului pe baza indicatorilor lichiditate, solvabilitate, rentabilitate şi gradul de îndatorare;
analiza serviciului datoriei.
81.Rezultatul analizei şi verificărilor efectuate se înscria de către inspector într-un referat de analiză a creditului din care trebuia să rezulte situaţia economico – financiară a solicitantului, situaţia garanţiilor, posibilitatea împrumutatului de a realiza veniturile estimate şi de a rambursa creditul, perioada de creditare, dobânda creditului şi comisionul de gestiune, propunerea de respingere a creditului şi restituire a documentaţiei sau de acordare a creditului.
82.Referatul de analiză însuşit de şeful Serviciului de Credite este înaintat directorului băncii care decide asupra admiterii sau neadmiterii negocierii creditului, motivele neadmiterii, restituirea anexelor sau începerea negocierii şi a încheierii contractului de împrumut. Suplimentarea creditului se efectuează numai cu respectarea Normelor de Creditare.
83.Negocierea şi încheierea contractului de împrumut.
84.Pentru negocierea şi încheierea contractului, colectivul de negociere format din inspector, şef serviciu credite şi consilier juridic negociază cu reprezentanţii legali ai solicitantului asupra clauzelor din contractul de împrumut cu privire la: volumul creditului, destinaţia creditului, acordarea creditelor prin conturi separate sau prin contul curent, termenele de efectuare a plăţilor, nivelul dobânzii, comisionul de gestiune, comisionul de neutilizare, garanţiile asiguratorii, termenele de rambursare sub rezerva aprobării de Comitetul de Conducere al băncii asupra clauzelor din Contractul de împrumut.
85.Potrivit Normelor de Creditare volumul creditului ce se acordă trebuie să nu depăşească de cel mult 10 ori capitalul social efectiv vărsat al solicitantului.
86.Comitetul de Conducere al unităţii băncii sau după caz Centrala băncii poate aproba un volum de credite mai mare, peste această proporţie, în funcţie de competenţa de aprobare.
87.După negocierea volumului de credite şi a celorlalte condiţii de acordare, inspectorul băncii întocmeşte contractul de împrumut.
88.După avizarea creditelor de către Comitetul de Credite şi Risc, documentaţia de credite se spune aprobării Comitetului de Conducere al unităţii băncii în limitele competenţelor stabilite.
89.Documentaţiile de creditare care depăşesc competenţele de aprobare ale agenţiilor filialelor sau sucursalelor, însuşite de Comitetul de Conducere ale acestora se înaintează Direcţiei de Creditare din Centrala Bancii I R.
90.Creditele care intră în competenţa de aprobare a Centralei Băncii, după analiza efectuată de Direcţia de Creditare se supun analizei şi avizului Comitetului de Credite şi Risc, Comitetului de Administrare a Activelor şi Pasivelor şi Comitetului de Credite ce funcţionează pe baza regulamentelor proprii.
91.Aprobarea sau respingerea cererilor de credit se hotărăşte de Comitetul de Conducere al fiecărei bănci sau Comitetul de Direcţie din Centrala băncii.
92.Pe baza deciziei luate se întocmeşte comunicarea Hotărârii Comitetului de Conducere al unităţii băncii sau a Comitetului de Direcţie ce se transmite la unitatea băncii ce a analizat creditul.
93.După aprobarea creditelor, Contractul de împrumut se semnează de persoanele autorizate să angajeze unitatea băncii, iar din partea agentului economic de reprezentanţii autorizaţi ai acestuia.
94.Acordarea, utilizarea şi rambursarea creditelor.
95.Pentru acordarea efectivă a creditului inspectorii întocmesc fişa creditului care cuprinde principalele condiţii din contractul de împrumut şi este ţinută la zi cu toate modificările intervenite în volumul şi structura creditelor.
96.La punctul nr. 64 din Normele nr. 1/1994 se precizează că suplimentarea creditului se acordă la cererea împrumutatului dacă:
nu se înregistrează restanţe la rate şi dobânzi;
veniturile ce se preconizează a se realiza permit rambursarea suplimentării solicitate;
există garanţii şi pentru creditul suplimentar şi dobânzile aferente;
nu se înregistrează, în contul clientului, obligaţii neonorate faţă de bancă.
97.Prevederile punctului nr. 64 din Normele nr. 1/1994 au fost modificate prin Circulara nr. 72/1997, stabilindu-se că suplimentarea creditelor, acordarea perioadei de graţii pentru dobânzi, rescadenţarea, amânarea sau prelungirea termenelor de rambursare a creditelor sau a dobânzilor în condiţiile în care societăţile comerciale înregistrează pierderi, au unele rate restante sau dobânzi neplătite pot fi aprobate de Comitetul de Direcţie al Bancii I R pe baza analizei efectuate de unităţile băncii şi a Direcţiei de Creditare dacă se apreciază că au fost determinate de cauze obiective şi prin aceste măsuri s-ar asigura redresarea situaţiei economico – financiare şi rambursarea datoriilor către bancă.
98.Dobânzile cuvenite la creditele acordate se calculează la unităţile băncii la termenele stabilite de Centrală şi se încasează din contul de disponibilităţi al împrumutatului sau din contul curent.
99.După înregistrarea creditelor nerambursate, banca nu mai acordă clientului respectiv noi credite, încasările fiind utilizate pentru plata cu prioritate a dobânzilor.
100.Banca are dreptul şi obligaţia să verifice la împrumutaţi modul cum se utilizează creditele, existenţa garanţiilor, respectarea destinaţiilor pentru care s-au acordat, cum rambursează la termen ratele scadente şi plătesc dobânzile datorate, precum şi respectarea celorlalte prevederi contractuale.
In raport de materialul probator administrat în cauză respectiv, înscrisuri referitoare la activitatea BANCA I R, contractele de credit şi de cesiune de creanţă încheiate, ordine de deplasare, declaraţii ale persoanelor anchetate, declaraţii de martor, raport de constatare al specialiştilor DNA, precum şi raport privind falimentul BANCA I R, date referitoare la mai multe societăţi comerciale, adrese ale BNR şi rapoarte de control, diverse sesizări referitoare la operaţiunile de cesiune de creanţă respectiv de acordare de credit puse în discuţie, declaraţiile inculpaţilor, declaraţiile martorilor V G, T S, T B, T V, S V, R S, C T, M C, D V, C E, A M, B F, A N şi N G, fiind depuse la dosar mai multe înscrisuri în apărare, instanţa de fond a apreciat că inculpaţii se fac vinovaţi de săvârşirea infracţiunilor puse pe seama lor si i-a condamnat, conform dispozitivului sentinţei penale.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie –Direcţia Naţională Anticorupţie şi partea civilă BANCA I R prin lichidator judiciar R.V.A I S S.P.R.L. (fostă M S R.V.A. SA) şi inculpaţii P I, S D, R A, D V.
În apelul declarat de către parchet s-a criticat faptul că instanţa de fond, în mod eronat, a dat spre executare inculpaţilor pedepse mult prea mici în raport de gradul de pericol social concret al infracţiunii săvârşite de către aceştia, s-a omis aplicarea pedepsei accesorii si complementare prev de art. 64 lit c Cod penal rap la art. 65 alin. 2 Cod penal în ceea ce priveşte pe inculpatul D S şi greşita aplicare a pedepsei complementare mai sus-menţionate în ceea ce priveşte pe inculpaţii R A şi D V sub aspectul momentului începerii executării (în situaţia în care instanţa de apel nu va majora şi schimba modalitatea de executare a pedepselor aplicate celor doi inculpaţi), iar în ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a laturii civile s-a arătat că, în mod eronat, instanţa de fond a obligat pe inculpaţi numai la acoperirea prejudiciului cauzat prin cesiunile de creanţă nu şi prin liniile de credit, deşi, între cele două sume există o strânsă interdependenţă (motivele vor fi analizate pe larg în considerentele prezentei decizii).
În apelul declarat de către inculpatul P I (noi motive de apel au fost invocate cu ocazia dezbaterilor) s-a criticat sentinţa instanţei de fond sub mai multe aspecte.
Astfel, s-a arătat faptul că instanţa de fond, în mod eronat, nu a constatat nelegalitatea actului de sesizare şi nu a trimis cauza la parchet în vederea efectuării urmăririi penale de către un organ competent, rechizitoriul întocmit de către Direcţia Naţională Anticorupţie fiind lovit de nulitate întrucât acesta nu era competent să efectueze urmărirea penală, competenţa revenind Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
S-a solicitat desfiinţarea sentinţei penale apelate şi rejudecând în fond, să se dispună achitarea inculpatului, în baza art. 11 alin. 2 lit. a rap la art. 10 alin. 1 lit. d Cod procedură penală arătându-se faptul că, inculpatul nu a acţionat cu intenţie în săvârşirea presupusei infracţiuni pusă în sarcina sa.
S-a criticat de asemenea, faptul că încadrarea juridică a infracţiunii reţinută în sarcina sa este greşită, în cauză fiind incidente prevederile art. 10 lit. b şi c din Legea nr. 78/2000 .
S-a mai criticat faptul că în cauză nu există o plângere penală prealabilă în accepţiunea art. 258 alin. 2 Cod penal astfel că, în cauză se impune încetarea procesului penal ca urmare a lipsei plângerii penale prealabile.
De asemenea, referitor la dispoziţiile art. 258 din Codul penal, în raport de dispoziţiile art. 13 din Codul penal, în care s-a arătat că în situaţia în care apare o lege mai favorabilă în cursul judecăţii, se aplică acea lege mai favorabilă şi raportat la art. 258 Cod penal prin care s-a stabilit că pentru faptele prev. de art. 247,248, 246 Cod penal era obligatorie plângerea prealabilă, ar fi trebuit ca instanţa de fond să se sesizeze din oficiu, precizând în cursul judecăţii de fond, că nu există plângerea persoanei vătămate, pentru că în rechizitoriu s-a precizat că faptele au fost săvârşite în perioada iunie 1999- ianuarie 2000. În acea perioadă partea vătămată era Banca I R şi acţionarii. Nici banca şi nici Consiliul de Administraţie nu au sesizat vreodată organele de urmărire penală asupra săvârşirii vreunei infracţiuni. În aceste condiţii, ar trebui chemată în instanţă şi întrebată acea entitate – parte vătămată - dacă face plângere sau dacă lichidatorul face plângere. Lichidatorul a intrat în funcţiune în perioada iunie – iulie 2000, la mai bine de 6-7 luni de la săvârşirea faptelor şi nu mai avea căderea să reprezinte persoana vătămată Banca Internaţională a Religiilor pentru fapte săvârşite înainte de a intra lichidatorul. Acestea din urmă, putea să facă cel mult o sesizare sau un denunţ. Denunţul este formulat în 2002-2003.
S-a mai arătat faptul că, s-a dat o hotărâre şi au fost condamnaţi inculpaţii pentru o faptă prescrisă. Potrivit dispoziţiilor art. 122 litera d Cod procedură penală prevede situaţia în care se află şi apelanţii inculpaţi. Fapta săvârşită cel mai târziu în ianuarie 2000, se prescria în ianuarie 2010, iar hotărârea a fost dată în iunie 2010. Fapta era prescrisă şi nu se putea da o condamnare.
S-a făcut referire la încălcarea de către instanţa de fond a unor principii de drept: principiul dreptului la apărare, principiul dreptului de a formula probatorii pentru inculpat, toate probele solicitate de către inculpat fiind respinse.
De asemenea, s-a mai arătat că încă de la bun început actul de sesizare nu a fost făcut de un organ competent. În cauză este vorba de o plângere formulată în iunie 2002, înregistrată sub nr. 93/D/P/2002 la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică, ce viza acordarea de credite cu încălcarea normelor bancare. A fost cercetată şi prin rezoluţie s-a declinat competenţa de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, către Direcţia Naţională Anticorupţie pentru că între timp intrase în vigoare legea de funcţionare a DNA-ului, care avea la art. 10, faptele prevăzute şi sancţionate pentru care se formulase plângerea penală. D.N.A-ul verifică plângerea sub aspectul art. 10 din Legea nr.78 şi a constatat că nu poate face nici un fel de cercetare pentru că faptele erau săvârşite la un moment când faptele nu erau incriminate ca infracţiune (fiind vorba de contravenţie la legea bancară), şi s-a desesizat trimiţând din nou plângerea la Parchetul General, arătând că nu are competenţa să verifice faptele sub aspectul Legii nr.78.
În speţă, a intervenit conflictul negativ de competentă, Procurorul General soluţionează această problemă prin emiterea unei rezoluţii, prin care se dispune retrimiterea dosarului la DNA, privind dispoziţiile art. 10 lit. a şi c din Legea nr.78/2003. D.N.A-ul se pronunţase odată şi constată că nu poate să incrimineze pe făptuitori sub aspectul Legii nr. 78/2003, art. 10, şi atunci dispune efectuarea unui raport de expertiză (de către doi specialişti care nu aveau nici o legătură cu domeniul bancar), expertiză dispusă înainte de începerea urmăririi penale. S-a întocmit acest raport de expertiză unilateral, se stabilesc nişte vinovăţii şi pe baza acestei expertize se începe urmărirea penală, dar nu sub aspectul Legii nr.78/2003, ci pe dispoziţiile art. 248 Cod penal – schimbând încadrarea juridică.
Este evident că D.N.A.-ul (ca instituţie nenăscută la data comiterii faptelor) nu avea competentă să facă cercetări decât în limitele pe care le stabilise Procurorul General, Direcţia Naţională Anticorupţie nu avea competenţă să facă acte de urmărire penală pentru aceste fapte.
În raport de considerentele expuse mai sus, s-a apreciat că actul de sesizare este lovit de nulitate.
Această schimbare de încadrare juridică din art. 10 din Legea nr.78/2003 în art. 246 Cod penal este o construcţie juridică incorectă. Infracţiunea de abuz în serviciu, este definită în literatura juridică ca fiind o infracţiune cu caracter subsidiar. Dacă fapta pentru care s-a considerat că este abuz în serviciu, este incriminată în altă lege, atunci trebuie să se facă încadrare pe legea specială şi nu pe legea generală. În cauza de faţă fiind vorba de o lege specială, respectiv Legea nr.78/2003 (încălcarea normelor bancare, acordarea normelor bancare, acordarea creditelor cu nerespectarea normelor bancare), încadrarea juridică pe dispoziţiile art. 246 fiind incorectă.
Această încadrare juridică a fost făcută şi fără să se observe că din probatoriul administrat, din depoziţiile martorilor audiaţi rezultă că inculpatul P I nu a avut intenţia de a frauda banca. În acest context, faptei îi lipseşte una din elementele constitutive ale infracţiunii, respectiv – lipsa intenţiei, pentru infracţiunea prev. de art. 246 Cod penal.
Un alt aspect vizează împrejurarea că a fost trimis în judecată un singur membru al unui organ colectiv de conducere al băncii. Hotărârile se luau cu 5 voturi, fiecare vot era egal cu celelalte patru. Nici unul din cei care au votat ca şi inculpatul P nu a fost trimis în judecată. Ceilalţi patru membrii au fost folosiţi ca martori, dar nu au fost inculpaţi. Din acel organ colectiv a fost extras un membru, respectiv dl. P I şi a fost făcut vinovat. La fila 14 pct. 110 din sentinţa pronunţată de Judecătoria sector 4, în care se arată că inculpatul P I ar fi avut nişte legături oneroase cu inculpatul S D. Nefiind dovedite, instanţa a reţinut că modalitatea de contact între cei doi inculpaţi nu au putut fi dovedită de Ministerul Public. Este un principiu de drept „in dubio pro reo” – (orice dubiu profită inculpatului).
Deşi instanţa de fond a constatat că vina pentru încheierea contractelor de creditare nu este a inculpatului P I, erau încheiate punctual de conducerea filialelor iar documentaţia era întocmită de aceste sucursale. Dosarele de creditare erau doar avizate, dar răspunderea revenea doar directorilor de sucursale sau de filiale.
Instanţa când constată că vinovăţia nu aparţinea inculpatului P I, trebuia să trimită cauza pentru refacerea urmăririi penale.
Pe de altă parte, s-a imputat inculpatului că ar fi încălcat inculpatul P I, un act normativ printr-o circulară dată în iunie 1999, o normă a BNR, dată în ianuarie 2000. Cum putea inculpatul ca în anul 1999 să încalce o normă nenăscută. Nu putea inculpatul P I să nesocotească o decizie a BNR-ului care nu exista în acel moment. Construcţia făcută de specialiştii în geo-politică este greşită. Acest lucru i s-a imputat inculpatului în raport de expertiză întocmit de specialiştii DNA.
Referitor la circulara BNR 64 din 21.07.1999, din depoziţiile martorilor audiaţi şi din actele depuse la dosar rezultă cum se întocmeau circularele în bancă. Circularele treceau prin mai multe direcţii ale băncii (direcţia Juridică, Direcţia Contabilă), fiecare spunându-şi părerea. Chiar jurista băncii arată că au preluat ideea de la Banca A, luând chiar un model de la acea instituţie bancară, privind preluarea unor cesiuni de creanţă. Constatând că există nişte credite neperformante, conducerea băncii a hotărât să ia nişte garanţii reale, respectiv preluarea unor bunuri imobiliare, pentru ca banca să aibă o dublă acoperire.
Referitor la această circulară, arată că este o practică bancară, nu i se poate imputa inculpatului P că a semnat-o, în condiţiile în care nu a este generată de acesta, la întocmirea acesteia participând mai mulţi salariaţi ai băncii şi când martorii audiaţi au declarat că s-au consultat şi apoi au redactat acest document. Este evident că nu sunt elemente pentru săvârşirea unei infracţiuni cu intenţie. Este vorba de operaţiuni bancare, operaţiuni comerciale cu risc, operaţiuni specifice băncilor, iar uneori apar şi riscuri. S-a încercat acoperirea riscurilor cu garanţii reale, astfel că nu se poate constata că inculpatul a săvârşit vreo infracţiune. Or, nu s-a dovedit în nici un fel că nu s-au luat garanţii pentru creditele acordate, garanţiile existând şi în prezent.
Cesiunea de creanţă este prevăzută de la art. 1391 şi urm. Codul Civil, nu sunt abrogate şi funcţionează şi astăzi.
În concluzie, nefiind stabilit nici un prejudiciu în sarcina inculpatului P I, nefiind făcută dovada săvârşirii vreunei fapte penale cu intenţie, nefiind vorba de vreo situaţie în care să se poată atrage răspunderea penală a inculpatului, solicită admiterea apelului, achitarea inculpatului P I, în temeiul disp. art. 11 pct. 2 litera a Cod procedură penală rap. la art. 10 al. 1 litera d Cod procedură penală.
Totodată, s-a mai arătat că, apelantul inculpat P I, este în vârstă de 74 de ani, este Doctor în Drept, care nu a săvârşit nici măcar o contravenţie şi care este târât prin instanţe de mai mulţi ani, fiind o persoană care a încercat să salveze banca.
Apărătorul ales al apelantului inculpat R R, a arătat că motivele de apel vizează netemeinici şi nelegalitatea hotărârii pronunţată de instanţa de fond, privind următoarele aspecte:
Primul motiv de apel este încălcarea dreptului la apărare, privind respingerea probelor solicitate cât şi interpretarea eronată a probelor administrate.
De asemenea probatoriul administrat în cauză, analiza şi administrarea probelor s-a realizat de instanţa de fond, cu încălcarea art. 62 Cod procedură penală.
S-a solicitat a se constata că la pronunţarea soluţiei, instanţa de fond a avut în vedere un raport de expertiză întocmit de „ aşa zişi” specialişti ai DNA, persoane fără calificarea necesară privind pronunţarea soluţiei de condamnare.
Un alt aspect la vizeazat individualizarea pedepsei aplicate inculpatului, în care s-a invocat greşita soluţionare a cauzei, fără a se face aplicarea dis. art. 258 alin 2 Cod penal aşa cum a fost introdus şi modificat prin Legea nr.58/2008, prin care legiuitorul a stabilit o cauză de atenuare a răspunderii penale a funcţionarilor în raport cu funcţionarii publici.
Un alt motiv de nelegalitate este greşita stabilire în sarcina inculpatului a prejudiciului în cuantum de 8.05. 561,1 lei plus dobânzi, fără efectuarea unei expertize în acest sens.
Sub aspectul laturii civile, de la data intrării în faliment a BIR, lichidatorul a recuperat 1700 miliarde lei vechi, în raport de totalul creanţelor care la data de 10 iulie 2000, era de 1271 miliarde lei vechi. Astfel, concluzia de vinovăţie la care a ajuns procurorul cât şi judecătorul fondului, cea mai bună dovadă în acest sens, fiind faptul că în sentinţa de condamnare a fost preluat aproape integral, doar cu puţine modificări actul de inculpare, elementele de dubiu fiind catalogate ca fiind nesemnificative.
S-a constatat că judecătorul fondului, nu a manifestat un interes deosebit în lămurirea aspectelor invocate de inculpatul R R în nenumărate rânduri, astfel că instanţa de fond a dat credit doar rechizitoriului, judecata de fond fiind doar formală şi având ca scop salvarea actului de sesizare.
Astfel, a fost încălcat şi art. 6 pct. 1 din CEDO, care se referă la dreptul oricărei persoane la un proces echitabil şi anume „orice persoană are dreptul de a-i fi examinată cauza, în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil de către un tribunal imparţial stabilit prin lege, care va pronunţa asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală”. A mai fost încălcat şi pct. 3 litera d al aceluiaşi articol, care arată că orice acuzat are dreptul să întrebe dacă se solicită audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor propuşi în apărare, în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării.
Numai cu respectarea acestor principii, obligatorii în faza cercetării judecătoreşti, exercitând un rol activ, potrivit disp. art. 287 Cod procedură penală, instanţa putea să ajungă, în mod motivat, la pronunţarea unei hotărâri temeinice şi legale. Consideră că o cercetare judecătorească completă, presupune audierea martorilor acuzării dar şi cei ai apărării. Persoana acuzată poate solicita administrarea de probe în apărarea sa, aspect neglijat de instanţa de fond care a respins toate cerinţele inculpatului, respectiv martori, expertiză, ca fiind nerelevante.
De asemenea, instanţa de fond a motivat sentinţa de condamnare preluând în mod exclusiv actul de inculpare întemeiat pe raportul de constatare tehnico-ştiinţifică, întocmit de aşa-zişi specialişti DNA, persoane fără specializare necesară în domeniul bancar, ci în geo politică, relaţii internaţionale, cibernetică. Consideră că acest lucru echivalează cu o nemotivare a hotărârii, mai mult, cât nu se face nici un fel de analiză a elementelor de fapt şi nu motivează pentru ce a respins toate probele solicitate în apărare.
Întrucât cercetarea judecătorească din prezenta cauză s-a limitat la audierea inculpaţilor şi la reaudierea martorilor propuşi prin rechizitoriu, fără la instanţa să procedeze la administrarea de noi probatorii, aceasta practic nedesfăşurând o activitate de cercetare judecătorească, ci doar confirmând actul de inculpare şi de trimitere în judecată.
Rezultă fără putinţă de tăgadă, că această condamnare se întemeiază pe probabilităţi, planând îndoiala asupra probatoriului. Întrucât persistă îndoială privind vinovăţia, îndoiala fiind echivalentă cu o probă pozitivă de nevinovăţie, astfel că, inculpatul R R ar trebui achitat.
Pe de altă parte, având în vedere că în acordarea creditelor bancare se parcurgeau mai multe etape, împrejurarea că aceste documente erau instrumentate şi avizate de către Comitetul de Risc, iar aprobarea se făcea de către Comitetul de Conducere, iar în aceste operaţiuni conlucrau mai multe compartimente din cadrul băncii, respectiv: juristul, evaluatorul autorizat, directorii de departamente ş.m.d., nu se poate reţine culpa inculpatului pentru că şi-a exercitat atribuţiunile de serviciu.
În consecinţă, pentru motivele arătate, s-a solicitat admiterea apelului, iar pe apelul formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie s-a solicitat respingerea acestuia ca nefundat, arătând că va depune concluzii scrise.
În apelul declarat de către inculpatul R R, prin apărătorul său ales, s-a criticat sub numeroase aspecte sentinţa penală, motive extinse, de asemenea, oral în faţa instanţei de apel.
S-a declarat astfel, apel atât împotriva sentinţei penale nr.1240/15.06.2010 pronunţata de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, pe care a considerat-o nelegală şi netemeinică, cât şi a încheierilor atacabile odată cu fondul din acelaşi dosar penal, iar pe cale de consecinţa s-a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei atacate în conformitate cu dispoziţiile art. 379 Cod procedură penală şi pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună: restituirea cauzei la Parchet pentru refacerea urmăririi penale, în conformitate cu art. 332 Cod procedură penală; iar în condiţiile în care instanţa de control judiciar ar fi considerat că la dosarul cauzei sunt suficiente acte, să se dispună admiterea apelului in conformitate cu art.379 pct.2 Cod procedură penală, reţinerea cauzei spre rejudecare, iar pe fond să dispună achitarea apelantului inculpat R R în conformitate cu art. 11 alin.2 lit.a, raportat la art. 10 alin. 1 lit. d, Cod procedură penală.
În susţinerea motivelor de apel s-a arătat că, în foarte multe alte dosare penale, concluzia de vinovăţie la care a ajuns procurorul a fost preluata de judecătorul de fond, cea mai bună dovadă în acest sens fiind aceea că în sentinţa de condamnare a fost preluat aproape integral şi cu doar puţine modificări actul de inculpare. S-a învederat că judecătorul fondului nu a manifestat un interes deosebit pentru lămurirea tuturor acestor aspecte, în condiţiile în care inculpatul însuşi a solicitat în mod repetat audierea sa, audierea martorilor propuşi în apărare şi efectuarea unei expertize, preferând să dea credit exclusiv rechizitoriului, judecata fiind doar formală şi având ca singur scop „salvarea” actului de sesizare.
S-a mai arătat că motivarea instanţei referitoare la vinovăţia inculpatului R A s-a bazat în exclusivitate pe constatările din rechizitoriul întocmit de Direcţia Naţională Anticorupţie care la rândul s-a bazat pe aşa-zisul Raport de constatare tehnico-ştiinţifică realizat de un ,,specialist” Direcţia Naţională Anticorupţie, ce conţine o serie de erori, constatări nereale, şi nesustenabile.
S-au evidenţiat aspecte care contrazic rechizitoriul şi motivaţia sentinţei penale nr.1240/15.06.2010 sunt:
Toate creditele şi cesiunile de creanţe la data de 10.07.2000 (data declarării falimentului BIR) erau curente. Răspunzător pentru neîncasarea sau neplata lor de către administratorii societăţilor beneficiare acestora este lichidatorul.
Creditele de 80.536,6 mii lei vechi au fost garantate cu garanţii in valoare de 147.875.836.000 lei vechi, din care cu imobile in valoare de 5.694.275 USD la nivelul sem.II.1999 si care in prezent sunt evaluate la 15 milioane Euro. Ca urmare, nu se poate considera drept prejudiciu un credit care este garantat cu garanţii încă nevalorificate de către lichidator şi care urmăreşte alte interese decât al băncii şi acţionarilor săi.
Mai mult, conform Suplimentului la Raportul de expertiza contabila întocmit în Dosarul nr.27/F/2003 al Tribunalului Dolj (volumul XXVIII filele 332-333) şi a Sentinţelor Tribunalului Dolj nr.3712/04 iunie 2003 şi 3687/27 iunie 2006, societăţile care au preluat creanţe şi care fac obiectul cercetării nu sunt debitoare fata de BANCA I R
Din creanţele cesionate, pana la data de 10.07.2000 sucursalele BANCA I R au încasat avansurile de 4.029.062 mii lei vechi si respectiv 295.742 USD prevăzute in contracte precum si ratele curente de 132.915,8 USD, aşa cum rezulta din Suplimentul la Raportul de expertiza contabila în Dosarul nr.27/F/2003 al Tribunalului Dolj (vol.XXVIII filele 408-417), ceea ce dovedeşte netemeinicia constatării pct.156 din Sentinţa Penala - în sensul că la cesiuni s-ar fi încasat numai avansurile prevăzute in contracte.
Nereala este si precizarea de la pct.149 din Sentinţa potrivit căreia prin acordarea creditelor de 80 mild.lei vechi s-ar fi cauzat o perturbare deosebit de grava a activităţii bancare, intrucat BANCA I R la 31.dec.1999 (deci după acordarea creditelor) dispunea de importante lichidităţi atât in tara cât si în străinătate. Nesustenabilă şi nereală este şi constatarea de la pct.152 din aceeaşi Sentinţa conform căreia creditele acordate de 80 mild.lei depăşeau cu mult valoarea fondurilor proprii ale Băncii, întrucât fondurile proprii ale BANCA I R la 31.08.1999 erau de 102.824.914,9 mii lei vechi, care au crescut la 30.09.1999 la 268.235.366,8 mii lei vechi si la 369.085.663,7 mii lei vechi la 31 dec.1999. Nu este reală nici constatarea de la pct.29 coroborata cu pct.109 conform căreia orice angajament de achiziţionare a unui titlu care incorporează o creanţa reprezintă credit, astfel cum este reglementata la art.3 pct.7 din Legea bancara nr.58/1998 republicata, întrucât pct.7 din lege a fost introdus prin art.I pct.4 din Legea nr.485/2003 pentru modificarea si completarea Legii bancare nr.58/ 1998 (M.O.nr.876/10.12.2003), ori cesiunile de creanţe au fost efectuate in anul 1999. Încălcarea prevederilor art.4 alin.3 din OUG nr.10/1997 cu privire la diminuarea blocajului financiar si a pierderilor in economie (pct.30 din Sentinţa) conform cărora societăţile bancare îşi pot transforma drepturile lor de creanţa în acţiuni sau părţi sociale la societăţile comerciale cu respectare dispoziţiilor art.28 din Legea nr.33/1991 privind activitatea bancara, nu poate fi luat in considerare, întrucât OUG nr.10/1997 se refera în mod exclusiv la societăţile cu capital de stat, Legea nr.33/1991 a fost abrogata prin Legea bancara nr.58/5 martie 1998, ori cesiunile de creanţe efectuate de către BANCA I R in sem.II.1999 s-au efectuat in conformitate cu prevederile Codului Civil art.1391 şi următoarele.
Afirmaţiile referitoare la persoanele si modalitatea de încheiere a Convenţiei cadru si a convenţiilor de cesiune menţionate la pct.13, 15, 16,17, 18, 19, 20, 21 si 22 din Sentinţa, nu sunt reale deşi aceste probleme au fost subliniate şi demonstrate de către inculpaţi prin mai multe memorii depuse atât la D.N.A. cat si in cursul cercetării judecătoreşti.
Afirmaţiile de la pct.116, 156 si 158, referitoare la faptul ca potrivit Circularei BANCA I R nr.64/21.07.1999 avansul la cesiunile de creanţe trebuia plătit din sursele proprii ale societăţilor,sunt total eronate, întrucât nici în Circulara nr.64/1999 si nici in Convenţia cadru nu exista o asemenea prevedere. Astfel, in Circulara BANCA I R nr.64/21.07.1999 la pct.l litera f), s-a prevăzut ca „cesionarea se va efectua cu plata unui avans, negociat cu societatea respectiva, care poate sa difere de la caz la caz si in condiţii cat mai avantajoase pentru banca, avansul minim fiind cuprins intre 15-30% din valoarea cesiunii convenite, pentru diferenţa putându-se opta pentru următoarele variante. În Convenţia cadru la art.2 s-a prevăzut ca: „Din preţul creanţelor cedate, prevăzute la art.1 lit.a, cesionarii se obligă să achite un avans reprezentând 10% din valoarea creanţelor, diferenţa urmând a fi achitata in termen de 5 ani, cu o perioada de gratie in acest interval de 6 luni, in rate lunare egale, începând cu data de”.
Faptul că avansurile s-au plătit din liniile de credit care funcţionează pe principiul revolving, nu încalcă nici o dispoziţie legală, din liniile de credit efectuându-se orice plată legală în cadrul obiectului de activitate al societăţii necesara activităţii curente. Nu este reala nici constatarea pct.21 din Sentinţa referitoare la faptul ca liniile de credit ar fi trebuit destinate plaţii creanţelor cesionate, aşa cum s-ar prevede in Circulara nr.64/1999, intrucat la pct.l litera f) din Circulara, se prevede ca pentru diferenţa neplatita din avans, se poate opta fie pentru varianta acordării unui credit pe o perioada de 1-5 ani, caz in care, avansul si creditul acordat se înregistrează pe venituri, fie când nu se acorda creditul, diferenţa neachitata se înregistrează in activul bilanţului la „alţi debitori diverşi (terţi)". Ca urmare, daca s-ar fi acordat un credit pe obiect pentru plata diferenţei neachitate creanţa s-ar fi înregistrat pe venituri, dar la societăţile in cauza s-au acordat credite prin linii de credit pentru desfăşurarea activităţii curente si nu credite pe obiect.
Acuzaţia reţinută la pct. 54 si pct. 117 referitoare la stabilirea unei perioade de gratie de 6 luni pentru începerea plaţii cesiunilor de creanţe ca fiind dezavantajoasa pentru bancă nu are susţinere economica, întrucât acest termen a fost prevăzut pentru organizarea si continuarea acţiunilor in instanţă, de recuperare a debitorilor cedaţi, după care banca pana la 10.07.2000 a incasat rate la cesiunile de creanţe de 132.915,8 USD, spre deosebire de lichidator care nu a incasat nici un cent.
Precizarea de la pct.151 potrivit căreia „între învinuitul S D şi funcţionarii băncii a existat o înţelegere frauduloasa” este nereala şi nesusţinută de nici un document sau de martorii audiaţi în cauza. Nu a existat nici o înţelegere semnată sau nesemnată între nici un funcţionar al băncii şi învinuitul S D cu privire la acordarea creditelor si efectuarea cesiunilor de creanţa. Vinovat pentru neîncasarea creditelor si a cesiunilor de creanţa este lichidatorul BANCA I R care timp de mai mult de 10 ani, nu a încasat nici un leu din credite, dobânzi si cesiuni si nu a valorificat nici o garanţie.
Constatările de la pct. 34, pct. 35, pct. 36, pct. 37, pct. 38, pct. 39, pct. 40, pct. 41, pct. 42, pct. 43 din Sentinţă, ca fiind încălcări ale prevederilor Normelor metodologice BANCA I R nr. 1/1994 privind activitatea de creditare nu sunt reale, ci sunt preluate ad-litteram din Raportul de constatare întocmit de „specialistul” C C acestea nefiind coroborate cu alte documentele aflate la dosarul cauzei.
Încălcarea pct.64 din Norme în sensul depunerii cererilor de credit ulterior referatelor de analiza, a comunicării de aprobare primite de la Centrala BANCA I R sau chiar contracte de împrumut, întrucât pct.64 din Norme se refera la condiţiile de suplimentare a unui credit si in nici un caz la reglementarea cererilor, referatelor de analiza, comunicările de aprobare, încheierea contractelor de împrumut. Pe fond, de asemenea, constatarea este nereala întrucât la S.C. A M SRL, AVAB SRL şi J V SRL, cererile de credite au fost întocmite pe data de 09.11.1999, Sucursala Municipiului Bucureşti Ie-a înaintat la Centrala la data de 10.11.1999 si au fost aprobate in Comitetul de Direcţie din 16.11.1999.
Constarea de la pct. 35, pct. 42 si pct. 148 din Sentinţa referitoare la neanalizarea bonităţii societăţilor si neinformarea completa a Comitetului de Direcţie cu privire la situaţia societăţilor nu este reala, întrucât:
- La S.C.M SRL si S.C. R C, sucursalele BANCA I R au analizat bonitatea societăţilor la datele de acordare a creditelor. Astfel, sucursalele Dragasani, Piteşti, Slatina si Rm.Vâlcea, conform referatelor din 24.01.2000 la S.C.M SRL Craiova pe baza datelor contabile de la 30.11.1999, rezulta ca societatea era profitabila, iar Sucursala Targoviste conform referatului din 28.01.2000 la S.C. R SRL Craiova rezulta ca societatea la 31.11.1999 înregistra un profit de 21,7 mii.lei vechi.
- Pentru creditele solicitate de S.C.A M SRL, J V SRL, AVAB SRL prin Sucursala Municipiului Bucureşti in şedinţa CD. din 16.11.1999 si pentru creditul solicitat de S.C. A C SRL prin Sucursala Plevnei in şedinţa CD. al BANCA I R din 28 decembrie 1999, referatele Direcţiei de creditare au fost redactate olograf pe verso-ul scrisorilor sucursalelor, respectiv scrisorile SMB nr.2433/10.11.1999 pentru J V SRL, nr.2435/10.11.1999 pentru S.C.A M, nr.2437/10.11.1999 pentru S.C. AVAB SRL si nr.4370/ 23.12.1999 a Sucursalei Plevnei pentru S.CA C SRL si prezentate impreuna cu documentaţia SMB şi Plevnei.
În documentaţia sucursalelor s-a efectuat precizarea ca societăţile respective sunt relativ nou înfiinţate si nu s-a putut prezenta spre analiza un bilanţ sau o balanţa de verificare si ca urmare si ceilalţi membrii ai Comitetului de Direcţie (M C, S I, A M si G V) au aprobat creditele respective in cunostiinta de cauza, Comitetul de Direcţie putând sa aprobe credite si in astfel de situaţii.
Conform pct.36 coroborat cu pct.124 din Sentinţa s-ar fi aprobat contrar normelor, credite cu o rambursare după 4 si 5 ani, constatare care nu este reala întrucât: la S.C.F S.A., in şedinţa CD. din 14 sept.1999 s-a aprobat de principiu acordarea unei linii de credit de 9,5 mild.lei vechi pe o perioada de 5 ani, dar in şedinţa din 28 sept.1999 când s-au stabilit condiţiile definitive de acordare a creditului, aprobarea liniei de credit s-a stabilit pentru „1 an cu posibilitatea de prelungire pana la 5 ani”.
- la S.C. BDJ S.A. in CD. al B.LR. din 29 iulie 1999 s-a aprobat un credit de 10 miliarde lei vechi (o transa de 9 miliarde lei vechi la data semnării convenţiei si 1 miliarde lei vechi după 1 august 1999) cu rambursare in ,,15 rate, eşalonate pe o perioada de 4 ani sau maximum 5 ani (termenul de rambursare va fi negociat intre parti), cu o perioada de gratie de 6 luni" deci creditul s-a aprobat nu pentru o rambursare după 4 sau 5 ani, ci cu o rambursare in 15 rate.
Încălcarea prevederilor la care se face referire la pct.29din N.M. nr. 1/1994 privind aprobarea unor linii de credit (pct.37 si 127 din Sentinţa) la societăţile care nu aveau un capital vărsat de minim 5 milioane lei vechi, nu este reala, întrucât la S.C.M Craiova pentru creditele propuse de Sucursala Slatina de2.060 mii.lei vechi, de Sucursala Rm.Vâlcea de 986,7 mii lei vechi, de
Sucursala Dragasani de 1,4 miliarde lei vechi şi Sucursala Piteşti de 2 miliarde lei vechi si aprobate în CD. din 25.01.2000 în referatele întocmite de Direcţia de creditare si avizate de Comitetul de risc şi Comitetul de administrare a activelor şi pasivelor, s-a efectuat propunerea de aprobare a creditelor cu derogare de la N.M. nr.1/1994 privind capitalul social de la 2010 mii lei in loc de 5 mii lei, iar pentru S.C. C SRL Craiova pentru creditul de 4.282 mii lei vechi propus de Sucursala Targoviste s-a efectuat aceiaşi propunere pentru existenta unui capital social de 2 mii.lei in loc de 5 mii lei.
Totodată, în scrisorile de aprobare a creditelor către sucursale (nr.C/158/28.01.2000 la Sucursala Slatina, nr.157/28.01.2000 către Sucursala Târgovişte) s-a pus in vedere sucursalelor ca societăţile respective sa-si majoreze capitalul social la minimum 5 mii lei, situaţie care s-a si realizat, societăţile majorându-şi capitalul, astfel: S.C.M SRL Craiova, S.C. R C SRL Craiova si S.C.A C SRL Craiova la 10 miI lei vechi, iar S.C. AVAB SRL Craiova la 25 mii.lei vechi. Cele de mai sus au fost demonstrate organelor de cercetare penala la 08.06.2006, dar au fost ignorate.
Încălcarea prevederilor pct.51 lit.a din N.M. nr.1/1994 (pct.58 din Sentinţa), respectiv aprobarea unor credite mai mari de 10 ori decât capitalul social al societăţilor, este de asemenea o constatare nereala, întrucât prin NOTA de la pct.51 lit.a) din Norme se prevede ca „Comitetul de conducere a unităţii băncii sau după caz Centrala băncii poate aproba un volum de credite mai mare, peste aceasta proporţie, in funcţie de competentele de aprobare a creditelor". Ori, creditele respective au fost aprobate de Comitetul de Direcţie al BANCA I R
Considerarea ca fiind abuz în serviciu, aprobarea S.C.M SRL Craiova a unor credite mai mari decât a solicitat societatea la sucursale (pct.39 din Sentinţa) este nereala, întrucât Comitetul de Direcţie al BANCA I R a aprobat creditele propuse de sucursale (2.060 mii lei vechi de către Sucursala Slatina şi 1200 mii lei vechi de către Sucursala Piteşti), iar aceste propuneri au ţinut seama de recalcularea creditelor in funcţie de cursul leu/USD dela 31.dec.1999, conform art.7 din Convenţiile încheiate cu banca, întrucât creditele s-au analizat la 24 ian.2000, deci după expirarea trim.IV.1999.
Daca s-ar putea considera o încălcare a normelor, aceasta ar trebui sa fie localizata la nivelul sucursalelor si in nici un caz la nivelul Centralei, asa cum s-a prevăzut si in Decizia nr.P/660/24.06.1998 pct.14.
Nejustificata este şi constatarea de la pct.40 din Sentinţa ca drept abuz in serviciu atribuit Centralei a faptului ca 3 referate de analiza a creditelor întocmite de sucursalele respective şi nu au fost întocmite de inspectorii de creditare, ci direct de către persoanele de conducere (şef serviciu, director etc), întrucât în Raportul de constatare întocmit de ,,specialistul” D.N.A. nu se arata condiţiile in care inspectorii de credite au refuzat sa semneze referatele respective. Poate au fost in concediu de odihna, medical sau in deplasări etc.
Constatarea ca infracţiune, săvârşita de către inculpatul R A, a suplimentarii unor credite fara unele analize (pct.41 din Sentinţa) este nereală, întrucât toate suplimentările de credite s-au efectuat pe baza propunerilor sucursalelor respective si nu direct de către Centrala. In plus, suplimentările creditelor s-au efectuat in baza prevederilor art.7 din convenţiile încheiate cu banca care prevede ca: „Nivelul liniilor de creditare se va revizui trimestrial, in funcţie de valoarea leu/USD, care la data semnării prezentului act este de 16.385 Iei/USD/'
Suplimentările de credite determinate de creşterea cursului leu/USD nu pot fi asimilate suplimentarilor liniilor de credit prevăzute de prevederile pct.33 din N.M. nr.1/1994, care sunt determinate de alte cauze.
Nu au fost încălcate nici prevederile Ordinelor B.N.R. nr.247/ 04.06.1999 si nr.5/13.10.1999, întrucât la suplimentarea creditelor, societăţile respective nu înregistrau debite din dobânzi şi comisioane bancare.
În plus, S.C. BDJ S.A. pentru care în CD. din 23.11.1999 s-a aprobat o revizuire a liniei de credit de 788 mii lei vechi si in CD. din 11.01.2000 pentru o revizuire de 6.023 mii.lei vechi, precum si S.C. F S.A. la care in CD. din 11.01.2000 s-a aprobat o revizuire a liniei de credit de 1.137 mii.lei vechi, erau societăţi profitabile la care, cu ocazia acordării liniilor de credit, s-a efectuat analiza bonităţii societăţilor.
Concluzia de la pct.47 din Sentinţa referitoare la acceptarea de garanţii încrucişate între membrii grupului este nefondata, întrucât nu exista o prevedere legală, o norma a B.N.R. sau a BANCA I R, care nu se pot accepta şi garanţii încrucişate.
Afirmaţia acceptării de garanţii fictive (pct.48 din Sentinţa) este totalmente nereală, întrucât prin fictiv se înţelege ceva care nu exista în realitate, plăsmuit, imaginar, aparent sau fals. Ori, biletele la ordin luate in garanţie de unele sucursale au fost avalizate de S.C. D C SRL Podari, societate cu potenţial economic verificata de Sucursala Targoviste, aşa după cum rezulta şi din declaraţia directorului Sucursalei Targoviste, Z G (vol.V, filele 451-458). Mai mult, Comitetul de Direcţie al BANCA I R in şedinţa din 25 ianuarie 2000, pentru societăţile M SRL Craiova si R C SRL Craiova (vol.XII, filele 171-178) a aprobat drept garanţie a creditelor „Bilete la ordin fara protest, avalizate de o societate cu potenţial economic, la nivelul garanţiilor necesare, urmând sa se constituie ulterior garanţii imobiliare pe măsura adjudecării bunurilor cesionate”.
Ca urmare, nu inculpatul R A a propus avalizarea de bilete la ordin de către S.C. D SRL Podari, ci sucursalele Rm.Vâlcea, Dragasani, Piteşti, Slatina şi Târgovişte, care au negociat cu S.C. D SRL Podari avalizarea biletelor la ordin. Sucursala Târgovişte a încheiat cu S.C. R C si un contract de cauţiune.
Nereala este si constatarea de la pct.135 din Sentinţa referitoare la faptul ca „opt societăţi din grup, cu excepţia B.DJ. S.A. Aninoasa nu au desfăşurat activităţi economice, încălcându-se prevederile art.44 din Legea nr.58/1998, pct.23 si 29 din Normele metodologice nr. 1/1999 ale BANCA I R S.A.", întrucât pe lângă B.DJ. S.A. Aninoasa, mai aveau activitate economică şi S.C. F S.A. care la 31.08.1999 înregistra venituri de 1.102.263 mii lei vechi si un profit net de 832.492 mii lei vechi, S.C. M SRL Craiova care la 30.11.1999 înregistra venituri de 10.022 mii lei vechi si un profit de 4.300 mii lei vechi, S.C. R C SRL Craiova care la 30.11.1999 înregistra un profit de 20700 mii lei vechi etc.
Totodată, nu s-au încălcat prevederile art.44 din Legea bancara nr.58/1998 întrucât acest articol prevede ca, pentru credibilitatea agenţilor economici, băncile pot cere garantarea creditelor, lucru care a fost realizat atât de către unităţile BANCA I R, de către inculpatul R A cat si de Comitetul de Direcţie.
Referitor la constatarea pct.159, pct. 160 din Sentinţa potrivit cărora „Acceptarea drept garanţie pentru cesiunile de creanţe, a unor bilete la ordin emise de cesionari si neavalizate de o unitate bancara nu au reprezentat o garanţie solida si serioasa si, de altfel, aceste garanţii, nu au putut fi executate pentru ca după emiterea biletelor la ordin, societăţile emitente au constituit un holding, ele nemaiexistând ca societăţi distincte” este şi netemeinică şi nereală.
Astfel, luarea în garanţie a biletelor la ordin s-a efectuat în baza Circularei BI.R. nr.36/13.11.1995 data în baza Legii nr.58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin, modificata prin Legea nr.83/1994, precum şi a Circularei BANCA I R nr.64/1999 pct.3. Potrivit acestor circulare, biletele la ordin se pot lua în garanţia creditelor care pot fi uşor investite şi executate.
Până la declanşarea procedurii de faliment, sucursalele BANCA I R au încasat rate la cesiunile de creanţe de 132.915,8 USD.Ca urmare, nu banca se face vinovata de neîncasarea contravalorii biletelor la ordin investite cu formula executorie, ci lichidatorul BANCA I R care s-a limitat numai la investirea cu formula executorie si s-a îndreptat numai împotriva societăţilor emitente, in loc sa se îndrepte si asupra Cooperativei de credit R Bank care, conform contractului de cesiune nr.97/01.03/ 2000, a preluat creanţele de la cele 11 societăţi emiţătoare de bilete la ordin, sau împotriva S.C. BDJ S.A. Craiova care, conform Adunării Generale a Acţionarilor din 27.11.2000, a hotărât fuziunea prin absorbţie, de către aceasta a celor 11 societăţi care au preluat creanţele.
Operaţiunile efectuate de societăţi după 10.07.2000 nu mai cădeau in sarcina foştilor angajaţi ai BANCA I R, ci trebuiau urmărite de lichidatorul BANCA I R
Unităţile BANCA I R, în convenţia cadru, au avut prevăzute masuri asigurătorii de încasare a ratelor scadente la cesiuni, respectiv la art.6 lit. c) s-a prevăzut ca cesionarul sa se oblige „sa achite la scadenta rata si dobânda, conform art.2 si 3 din prezentul act, indiferent de valorificarea garanţiilor cesionate”.
Faptul ca întregul Rechizitoriu şi Sentinţa nr. 1240/15.06.2010 se bazează pe Raportul de constatare întocmit de „specialistul” D.N.A. C C, dovedeşte că instanţa nu s-a preocupat în mod special pentru elucidarea tuturor aspectelor cauzei, învederate de inculpaţi de nenumărate ori, ci a preluat concluziile unui „raport” fără să aibă în vedere si susţinerile si probatoriile invocate in apărare, pe care le solicita orice dosar penal.
Constatările de la pct.27, 31, 32, 46, 51, 130 si 135 din Sentinţa ca încălcări ale Legii bancare nr.58/1998 sunt fie cu caracter general, fie nereale, preluate de asemenea automat din Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică întocmit de „specialistul” C C. Astfel:
Conform pct.27 si 32 din Sentinţa, cesiunile de creanţe şi acordarea de credite s-au efectuat cu încălcarea prevederilor art.45 din Legea bancara nr.58/1998, dar acest articol se refera la întreaga activitate bancara care nu are legătura cu cesiunile de creanţe: nivelul minim de solvabilitate, nivelul minim de lichiditate, clasificarea creditelor, poziţia valutara, extinderea reţelei de sucursale etc.
Constatarea de la pct.31 din Sentinţa se refera la efectuarea cesiunilor de creanţa contrar art.ll din Legea bancara nr.58/1998, dar articolul respectiv reglementează documentaţia necesară în vederea autorizării înfiinţării unei societăţi bancare.
Conform pct.46 din Sentinţa, la aprobarea creditelor s-ar fi încălcat prevederile art.62 din Legea bancara nr.58/1998, dar articolul respectiv se refera la obligaţia fiecărei banei de publicare a bilanţului contabil, după aprobarea lui de către adunarea generala a acţionarilor.
d) Gratuita este si învinuirea ca au fost încălcate prevederile art.57 si 130 din Legea bancara nr.58/1998 prevăzuta la pct.51 din Sentinţa, întrucât prevederile acestui articol se refera la tinerea permanenta a evidentei contabile in concordanta cu prevederile Legii contabilităţii, in timp ce art.2 lit.b) din Normele B.N.R. nr.8/1999 prevede ca, in vederea limitării riscului de credit, băncile sunt obligate sa asigure o evidenta extracontabila corespunzătoare, care sa stea la baza întocmirii rapoartelor de prudenta bancara.
Totodată, învinuirea de la pct. 130 referitoare la încălcarea prevederilor art. 1 lit. d) din Ordinul Guvernatorului BNR nr. 247/406/1994 şi ale pct. 1 lit. c) din Circulara BIR nr. 87/22.10.1994 nu poate fi luată în considerare, întrucât nu au existat asemenea reglementări la nivelul anului 1994.
Afirmaţia instanţei de la pct. 135 din Sentinţa referitoare la încălcarea prevederilor art.44 din Legea bancara nr.58/1998 este neadevărată, întrucât articolul respectiv reglementează ca: „La acordarea creditelor, băncile urmăresc ca solicitanţii sa prezinte credibilitate pentru rambursarea acestora la scadenta. În acest scop băncile cer solicitanţilor garantarea creditelor in condiţiile stabilite prin normele lor de creditare”. Ori, în toate situaţiile de mai sus, toate unităţile BANCA I R, cât şi inculpatul R A şi Comitetul de Direcţie au solicitat garanţiile reglementate de norme.
Constatările de la pct.9 si 27 din Sentinţa ca încălcări ale Ordinului Guvernatorului B.N.R. nr.247/04.6.1999 si ale Circularei BANCA I R nr.52/15.06.1999 data în baza acestui ordin nu sunt reale, întrucât în reglementările respective s-a prevăzut sa nu se mai acorde noi credite clienţilor care înregistrează restante in rambursarea acestora sau a dobânzilor aferente sau care înregistrează pierderi ori societăţile care fac obiectul cercetării nu aveau datorii fata de banca si nu înregistrau pierderi.
Totodată, Circularele BANCA I Rnr.40./19.05.1999, nr.52/ 15.06.1999, nr. 64/21.07.1999 şi nr.87/22.10.1999 au avut ca prim obiectiv încasarea creanţelor restante din cadrul si in afara bilanţului, precum si reducerea cheltuielilor băncii, pe aceasta linie înscriindu-se si efectuarea cesiunilor de creanţe.
Enumerarea Ordinului Viceguvernatorului B.N.R.nr.10/ 2000 (pct.24 din Sentinţa) ca făcând parte din contextul normativ si, decizional, in care au fost încheiate contractele de cesiune de creanţa şi contractele de împrumut este o mare eroare, întrucât creditele din dosarul in cauza au fost acordate pana in luna ianuarie 2000, iar Ordinul BNR nr.10 a fost emis la 21.03.2000, deci după circa 2 luni.
De altfel, Ordinul BNR nr.10/21.03.2000, a constituit un abuz săvârşit de BNR la BIR, întrucât prin acest ordin s-a interzis acordarea de credite sau reeşalonarea celor existente, cu excepţia celor garantate cu depozite colaterale sau scrisori de garanţii bancare ferme (deci, nu în totalitate, cum se precizează in Rechizitoriu si in Sentinţa).
Prin aplicarea acestei masuri nu s-au mai prelungit liniile de credit si nu s-au mai reeşalonat la rambursare credite acordate unor clienţi importanţi ai băncii care erau bine garantate cu garanţii imobiliare sau mobiliare si care nu aveau datorii restante la banca din rate la credit sau dobânzi, din care cauza societăţile respective nu au mai rulat prin conturile deschise la BIR si s-au îndreptat spre alte banei comerciale, agravând situaţia financiara a clienţilor care aveau ipoteci la BIR, cat si a BIR.
Constatarea de la pct.170 din Sentinţa ca inculpatul R A împreuna cu inculpata D V au participat direct in lunile iulie - septembrie 1999 la negocierea condiţiilor privind efectuarea cesiunilor si acordare a creditelor cu inculpatul S D nu corespunde adevărului, aceasta problema a fost demonstrata atât in faza de cercetare penala cat si in fata instanţei de fond.
Au fost arătate totodată ca stabilirea dispoziţiilor Convenţiei cadru privind cesiunile de creanţe si acordarea de credite, nu s-a desfăşurat intr-un cadru organizat pe baza unor principii stabilite de la centru, ci a avut un proces evolutiv in funcţie de necesităţile practice.
Iniţial, Sucursala Craiova si Sucursala Craiova Gara, in baza prevederilor Circularei nr. 64/1999, au incheiat convenţii cu societăţile BDJ Aninoasa S.A. si respectiv F S.A., pentru preluarea unor creanţe si acordarea de credite, care au fost aprobate in Comitetul de Direcţie din 3 august 1999 si respectiv 14 sept.1999.
Întrucât în derularea convenţiilor cu cele doua societăţi au apărut unele probleme, Sucursala a solicitat unele modificări ale convenţiilor. Pentru clarificarea problemelor la SC BDJ Aninoasa, in baza mandatului CD. din 29 iulie 1999, in ziua de 30 iulie 1999, s-au deplasat la Craiova inculpaţii R A si D V, iar in ziua de 09.09.1999, in baza mandatului CD. al BANCA I R din 07.09.1999, la cererea BDJ S.A. (scrisoarea nr.898/30.08.1999), s-au deplasat la Craiova, N G - consilier juridic din Centrala şi D V.
Problemele reţinute şi solicitate de către BDJ S.A. au fost însuşite de conducerea Sucursalei BANCA I R Craiova. Tot in baza mandatului din 07.09.1999 s-a analizat in zilele de 9 si 10.09.1999, la Craiova, scrisoarea de oferta nr.70/09.09.1999 a S.C. F S.A., pentru preluarea de creanţe de la Sucursala Craiova Gara si acordarea unui credit acestei societăţi.
În CD. al BANCA I R din 14 sept.1999 s-a hotărât:
- rezolvarea problemelor apărute in derularea Convenţiei nr.1970/30.07.1999 dintre Sucursala Craiova si SC BDJ S.A. si aducerea la îndeplinire a prevederilor Actului adiţional încheiat între părţi la data de 10.09.1999;
- preluarea de către S.C.F S.A. a unor creanţe în suma de 11.405.486.000 lei vechi de la Sucursala Craiova Gara si aprobarea de principiu a unui credit de 9.500 mii lei vechi acestei societăţi.
În CD. al BANCA I R din 28 sept.1999, s-a aprobat, la cererea administratorilor celor 8 societăţi comerciale şi a lui S D (S.C. A M S.A., V SRL, P SRL, A C SRL, AVAB, P, M si J V SRL), cu ocazia semnării convenţiilor la Craiova, in ziua de 24 sept.1999, unele modificări minore la Contractul de cesiune si Convenţia cadru, precum si încheierea convenţiilor de cesiune de creanţe de către Sucursalele Bucureşti, Plevnei, Vâlcea, Dragasani, Piteşti si Slatina, aprobate de principiu anterior la 21.09.1999.
În ziua de 24 sept.1999, la Craiova, nu s-au mai purtat negocieri cu reprezentanţii societăţilor cesionare sau cu inculpatul S D, ci numai s-au semnat convenţiile cadru, care erau deja aprobate de principiu in CD. din 21 septembrie 1999.
Semnarea convenţiilor la Craiova ca şi deplasarea reprezentanţilor Centralei (N G, R A si D V) pentru a asista la semnare, s-a realizat pe baza hotărârii luate de Conducerea BIR, la propunerea Direcţiei contabilităţii pentru stoparea calculului dobânzilor la creditele scoase in afara bilanţului, începând cu 23 septembrie 1999, întrucât de la 24 septembrie 1999 urmau sa fie cedate la cele 11 societăţi din Craiova.
Ca urmare, s-a afirmat că prevederile principale ale Convenţiei cadru si ale contractului de cesiune de creanţe s-au realizat pe baza experienţei si a propunerilor Sucursalei Craiova pentru societăţile BDJ S.A. si F S.A.
Cele de mai sus contrazic constatarea de la pct.146 din Sentinţa referitoare la faptul ca inculpaţii R A si D V cunoşteau situaţia reală a societăţilor, participând direct la negocierile cu inculpatul S D, în vederea încheierii unui singur model de contract de cesiune de creanţe.
Inculpaţii R A si D V au participat la Craiova doar la analiza bonităţii S.C. BDJ S.A. Aninoasa si la posibilitatea acesteia de a prelua creanţe, precum si la semnarea convenţiilor cadru la Craiova in ziua de 24 sept.1999, mandataţi de către CD. al BANCA I R
Faptul ca inculpatul S D a trimis un fax in atenţia inculpatei D V cuprinzând o lista cu 8 societăţi comerciale (din care uneia - P SRL nu i s-a acordat nici credit), nu înseamnă ca din aceasta lista rezulta care sunt acţionarii societăţilor, data înfiinţării, capitalul social, daca au avut sau nu activitate economica etc.
În faza de analiza la S.C. BDJ S.A. Aninoasa si F S.A., s-a urmărit ca in contractele de cesiune de creanţe sa fie cuprinse principalele prevederi ale Contractului de cesiune de creanţe care era aprobat de CD. al BANCA I R si constituia Anexa nr.l la Circulara BANCA I R nr.64/21.07.1999.
Faţă de precizările pct.48, 121, 134 si 161 din Sentinţa, din care rezulta ca s-au acordat credite si s-au efectuat cesiuni de creanţe la societăţile controlate de inculpatul S D trebuie sa fie făcuta diferenţierea intre a controla unele societăţi si noţiunea de „Grup care reprezintă un singur debitor” în accepţiunea reglementata de B.N.R. prin Normele nr.8/26 aprilie 1999 privind limitarea riscului de credit al băncilor.
Astfel, inculpatul S D nu putea sa controleze S.C. A C SRL cu un capital de 10 mii.lei vechi, acţionar unic fiind U G, S.C. P cu un capital de 10 mii.lei vechi, acţionar unic fiind B C, S.C. P SRL cu un capital de 10 mii lei vechi, acţionar unic fiind P C şi S.C.V SRL cu acţionar unic D C.
Referitor la constatările pct.115 si 155 din Sentinţa care se refera la obligaţia unei societăţi de a avea activitate anterioara cu cel puţin un an înainte de a solicita credite, aceasta nu se regăseşte în Normele de creditare in acestea neprecizându-se un termen anume înainte de înfiinţare.
Pentru S.C.M SRL Craiova si S.C.R C SRL, deşi au semnat convenţiile pentru credite si cesiuni de creanţe la Craiova la 24 sept. 1999, creditele au fost solicitate in luna ianuarie 2000 si aprobate in CD. al BANCA I R din 25.01.2000, perioada in care au avut activitate si erau profitabile.
Referitor la constatările de la pct.49, 50, 51, 52, 53, 128, 130, 131, 133, 134 si 148 cu privire la acordarea de credite peste procentul de 10% din fondurile proprii ale BANCA I R, de neraportare a acestora la B.N.R. precum si a grupurilor care reprezintă „un singur debitor”, reglementate de Normele BNR nr.8/26 aprilie 1999 si de Ordinele BNR nr.247/04.06.1999 si nr.5/13.10.1999, acestea nu corespund cu realitatea întrucât:
În Rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifice din 30.09.2004 şi 16.11.2005, în toate volumele care constituie Dosarul D.N.A. nr.61/P/2002, în Rechizitoriul Direcţiei Naţionale Anticorupţie din 09.11.2006 precum şi în sentinţa penală nr.1240/15.06.2010, nu exista nici-un document sau calcul din care sa rezulte ca la finele lunilor iulie, august, septembrie, octombrie şi noiembrie 1999 - perioada in care s-au aprobat cea mai mare parte a creditelor, acestea individual sau la mai multe societăţi depăşeau intr-un anumit procent fondurile proprii ale BANCA I R
Faptul că s-ar fi depăşit procentul de 10% din fondurile proprii ale BANCA I R a apărut numai ca urmare a aplicării la 31 dec. 2000 - deci în mod retroactiv - a masurilor stabilite de către B.N.R. prin Circulara nr.6 din 28.01.2000 privind reflectarea unor operaţiuni in contabilitate de către banei, prin care, la pct.7 s-a dispus înregistrarea operaţiunilor privind creanţele aferente contractelor de cesiune, provenite din creanţe reprezentând credite si dobânzi aferente contractelor de credit investite cu formula executorie, inclusiv si pentru creanţele aferente contractelor de cesiune incheiate in cursul anului 1999, ceea ce, repetăm se încalcă principiul neretroactivitatii legii, prevăzut de Constituţia României.
În urma aplicării retroactive a Circularei B.N.R. nr.6/ 28.01.2000, pentru anul 1999, au fost stornate din venituri pe anul 1999 cesiuni de 78 mild.lei vechi, din care cauza fondurile proprii ale BANCA I R raportate iniţial la B.N.R. de 369.085.663,7 mii lei vechi pentru 31 dec.1999 s-au redus pentru aceeaşi data la 178.451.941,3 mii lei vechi, si in continuare la 88.256.787,9 mii lei la 31.01.2000 si la 20.134.952,7 mii la 29.02.2000.
Prin masurile dispuse de B.N.R. in cadrul supravegherii speciale, situaţia financiara a BANCA I R s-a degradat, măsuri printre care si Ordinul B.N.R. nr.10/21.03.2000 prin care s-a interzis acordarea de credite, cu excepţia celor garantate cu depozite colaterale sau scrisori de garanţie bancara ferma, ceea ce a lipsit BANCA I R de importante venituri pe care putea sa le realizeze.
În legătura cu respectarea Normelor B.N.R. nr.8/1999, cu privire la noţiunea „un singur debitor" situaţia este următoarea:
Normele B.N.R. nr.8/26.04.1999 au intrat in vigoare la 1 sept.1999 (90 de zile de la data publicării in M.O. al României).
Pentru aplicarea Normelor B.N.R. nr.8/1999, Banca Internaţionala a Religiilor a elaborat Circulara nr.66/27.07.1999 (vol.XI, filele 198-219) completata cu scrisoarea circulara nr.P/467/19.10.1999.
Prin pct.16 din Circulara BANCA I R nr.66/27.07.1999, BANCA I R a reglementat (conform art.2 din Circulara B.N.R.nr.8/1999) pentru unităţile sale, modalitatea de codificare, denumire si tinere a unei evidente extracontabile, pentru fiecare grup de persoane care reprezintă un singur debitor.
Întrucât Centrala BANCA I R a întâmpinat greutăţi in centralizarea si raportarea către B.N.R. a expunerilor mari si a altor categorii de credite, prin scrisoarea circulara nr.P/467/19.10.1999 s-au efectuat noi precizări de raportare, pct.16 din Circulara BANCA I Rnr.66/27.07.1999 fiind modificat astfel încât grupurile de persoane care formează un singur debitor prin codificările pe care le efectuează se trimit la Centrala, la Direcţia contabilităţii generale si informatica in sistem electronic, categoriile de clienţi care reprezintă un singur debitor, menţionându-se: „După stabilirea codului grupului, in calculator se in ca rea datele pentru toţi componenţii grupului, cărora automat li se atribuie numărul grupului, respectiv 01, care stabileşte apartenenţa de grup”.
Se atrăgea atenţia conducerilor de sucursale asupra organizării corespunzătoare a muncii in sucursale si in unităţile din subordinea acestora pentru a se asigura respectarea prevederilor din Normele BNR nr.8/1999.
Direcţia de creditare primea de la Direcţia contabilităţii generale si informatica situaţia privind STRUCTURA grupurilor care reprezintă „un singur debitor”, fata de care banca înregistrează expuneri mari si o prezenta Conducerii BANCA I R pentru semnarea si înaintarea la B.N.R.
În cadrul Direcţiei de creditare o persoana, respectiv economist V V, avea ca sarcina de serviciu potrivit fisei postului, realizarea lucrărilor ,,SITUAŢIA privind expunerile mari" si „STRUCTURA grupurilor care reprezintă ,,un singur debitor" fata de care banca înregistrează expuneri mari"( vol.VIII, filele 157-158).
Lucrările se semnau de către Conducătorul Băncii (preşedinte sau vicepreşedinte), conducătorul compartimentului financiar / contabil şi de cel care intocmea lucrarea (dna V V).
Ca urmare, răspunderea pentru urmărirea acordării expunerilor mari in procentul de 10% din fonduri proprii (nivel care se comunica periodic sucursalelor) revenea unităţilor băncii. Totodată, pentru stabilirea categoriei ,,un singur debitor", prin sistemul electronic de codificare, raportarea Ia B.N.R. se efectua pornind de la nivelul sucursalelor.
De altfel, Direcţia de creditare cu ocazia analizei documentaţiilor de credite nu avea informaţii cu privire la afilierea societăţilor, structura acţionariatului etc, acestea regăsindu-se în statutele de funcţionare ale societăţilor si care nu se înaintau la centrala BANCA I R, verificarea fiind in atribuţia sucursalelor băncii.
Ca urmare, nu inculpatul R A se face vinovat pentru nestabilirea categoriei „un singur debitor” şi neraportarea la B.N.R., vinovăţia regăsindu-se la alte nivele, pentru care organele de cercetare penala trebuiau sa stabilească corect ierarhia răspunderii, inculpatul R A relatând situaţia prin ,,Obiectiunile" la Raportul de constatare, depus la D.N.A. la 08.06.2006 (vol.VIII, filele 115-136).
Totodată, operaţiunile care i se imputa inculpatului R A nu constituie infracţiuni, ci cel mult contravenţii pentru care B.N.R. putea sa aplice sancţiuni conform art.69 si 70 din Legea bancara nr.58/1998.
Conform art.74 din Legea bancara, constituie infracţiune funcţionarea unei banei fără autorizaţie, folosirea denumirii de banca fara autorizaţie etc.
Infracţiuni mai pot fi: divulgarea secretului profesional sau în cazul în care funcţionarul bancar este complice al unei infracţiuni ca înşelăciune, evaziune fiscală, bancrută frauduloasa etc.
Referitor la încheierile pronunţate în Dosarul nr.14165/4/2006 atacabile odată cu fondul s-a solicitat să fie desfiinţate împreună cu Sentinţa penală nr.1240/15 iunie 2010, menţionând:
1. Încheierea din 29.03.2007 prin care s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia necompetentei materiale a organelor de urmărire penala (Direcţia Naţionala Anticorupţie din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), excepţia nulităţii absolute a actelor de urmărire penală şi a actului de sesizare, întemeiată pe necompetenta materială a organelor de urmărire penală; cererea de restituire a cauzei la parchet pentru refacerea urmăririi penale, întemeiata pe necompetenta materiala a organelor de urmărire penala; cererea de restituire a cauzei la Parchet, întemeiata pe dispoziţiile art.44 alin.3 Cod procedură penală.
Aceasta încheiere a fost atacata cu apel la Tribunalul Bucureşti - Secţia I Penala, dar prin Decizia penala nr.337/A/14 mai 2007, apelurile au fost respinse, ca inadmisibile, întrucât potrivit art.361 alin.2 Cod procedură penală „încheierile date în prima instanţă pot fi atacate cu apel numai odată cu fondul”.
2. Încheierea din 17 mai 2007 întrucât deşi s-a solicitat constatarea nulităţii Rapoartelor de constatare tehnico-ştiinţifice întocmite de Direcţia Naţională Anticorupţie în temeiul art.44 raportat la art.197 al.2 si 3 din Cod procedură penală, instanţa de fond a omis (poate cu intenţie) sa decidă asupra celor solicitate.
3. Încheierea din 4 octombrie 2007 prin care s-a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant a RVA I S SPRL; constata ca dispoziţiile art.246 raportat la art.248 Cod penal cu aplicarea art.258 şi art.41 alin.2 din acelaşi cod, respectiv ale art.26 raportat la art.246, raportat la art.248¹ Cod penal, cu aplicarea art.258 şi art.41 alin.2 din acelaşi cod, nu au fost abrogate, nefiind incidente prevederile art.12-13 Cod penal, cu toate ca inculpaţii solicitaseră sa se constate ca prin modificarea prevederilor art.10 literele b) şi c) din Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, au fost dezincriminate fapte ca acordarea de credite cu nerespectarea normelor de creditare, neurmărirea conform normelor de creditare, a destinaţiilor contractate ale creditelor, neurmărirea creditelor restante, precum si utilizarea creditelor in alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate.
4. Încheierea din 12.01.2009 prin care s-a respins excepţia de nelegalitate privind certificatul de înregistrare nr.RSP/0104/ 31.12.2006 a RVA I S SPRL.
5. Încheierea din 16.04.2009 prin care nu s-au admis unele rectificări ale încheierii de şedinţa din 09.03.2009 esenţiale pentru desfăşurarea cercetării judecătoreşti (sesizarea instanţei cu un rechizitoriu incomplet, nerezolvarea unor dosare conexate, faptele disjungerii unor acte penale, antepronunţarea asupra unei cereri depuse în scris fără dezbaterea pârtilor etc).
6. Încheierea din 22.06.2009 prin care s-a dispus prorogarea pronunţării asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a O.U.G. nr.134/2005 pentru modificarea şi completarea OUG nr.43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie, în raport cu dispoziţiile art.73 alin.3 lit.a şi art.115 alin.4 si alin.6 din Constituţia României.
Întrucât o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale propusa urmează sa fie admisa sau respinsa si nu se proroga, consideram ca toate actele, întocmite de Judecătoria Sector 4 după şedinţa de judecata din data de 22.06.2009, sunt nule de drept.
7. Încheierea din 25.01.2010, întrucât deşi a fost reiterata excepţia de neconstituţionalitate a OUG nr. 135/2005, instanţa şi-a menţinut decizia ca aceasta să fie discutată după administrarea probatoriului încuviinţat în cauză.
8. Încheierea din 15.03.2010, prin care s-au respins cererile de suplimentare a probatoriului cu proba cu martori sau cu expertiza, ca inutile in cauza, ceea ce încalcă cele mai elementare drepturi la apărare.
Infracţiunile pentru care este cercetat inculpatul R A apărarea le-a considerat infracţiuni cauzatoare de prejudiciu.
Cu toate acestea nu exista un raport de cauzalitate privind eventuala neîndeplinire a unor sarcini, de către inculpatul R A, privitoare la propunerea de aprobare a creditelor si producerea pagubei in patrimoniul Bancii I R.
Întrucât, potrivit art. 200 Cod procedură penală, urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată, organul de urmărire penală era obligat să strângă probele necesare pentru aflarea adevărului, atât în favoarea, cât şi în defavoarea inculpatului si de asemenea datele cu privire la împrejurările care au determinat, înlesnit sau favorizat săvârşirea infracţiunii pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, în vederea justei soluţionări a acesteia.
Astfel orice infracţiune sa fie descoperită, şi orice infractor să fie tras la răspundere penală, ca nici o persoană să nu fie urmărită penal fără să existe indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Constituţia României, alin. (3) al art. 1, dispune in mod imperativ ca "România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate”.
Contrar principiului de mai înainte, în alin. (1) al art. 131 din Constituţie, se stipulează ca „în activitatea judiciară. Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii si apără ordinea de drept precum si drepturile si libertăţile cetăţenilor”.
Inculpaţilor din prezentul dosar Ie-a fost restrânsă posibilitatea participării la anumite acte procedurale efectuate de către organele de ancheta, in contradicţie cu principiul unui proces echitabil si, mai ales, cu imperativul art. 6 pct.1 din CEDO, privind dreptul oricărei persoane la un proces echitabil, care atesta ca orice persoană are dreptul de a-i fi examinată cauza în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent şi imparţial, stabilit prin lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa.(...) si a pct. 3 lit. d) a aceluiaşi articol care arata ca orice acuzat are dreptul sa întrebe, daca se solicita audierea martorilor acuzării, şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării in aceleaşi condiţii ca si martorii acuzării.
În cursul judecăţii, instanţa are obligaţia de a verifica probele strânse în faza de urmărire penală, prin administrarea lor în şedinţă publică, oral, nemijlocit si în condiţii de contradictorialitate, nerespectarea acestei obligaţii constituind o încălcare a dreptului la un proces echitabil, prevăzut în art. 6 paragraf 3 lit. d) din CEDO şi a libertăţilor fundamentale.
În faza procesuală a judecăţii, în acord cu dispoziţiile art. 289 Cod procedură penală probele strânse în cursul urmăririi penale trebuie verificate de instanţă, prin administrarea lor în şedinţă publică, oral, nemijlocit şi în contradictoriu întrucât probele strânse în această fază servesc numai pentru trimiterea în judecată, neputând constitui temei de condamnare.
Numai în urma unei asemenea verificări, cu respectarea acestor principii fundamentale, obligatorii în faza cercetării judecătoreşti si exercitând un rol activ, potrivit dispoziţiilor art. 287 Cod procedură penală instanţa trebuie să ajungă, motivat, la o soluţie temeinică si legală, ca rezultat care exprimă adevărul impus de probele administrate în mod legal.
Obligaţia legală a efectuării unei cercetări judecătoreşti complete presupune audierea martorilor acuzării dar si martori propuşi in apărare. Această măsură procesuală, se impune cu atât mai mult cu cât martorii cunosc împrejurări esenţiale, de natură să demonstreze apărările invocate de inculpat în cursul procesului, in caz contrar fiind încălcate principiile nemijlocirii, publicităţii, oralităţii şi contradictorialităţii, obligatorii în faza de judecată, precum şi dreptul la apărare al inculpatului sau oricăreia din părţile procesului penal.
Procedându-se în alt mod, inculpatul va fi lipsit de beneficiile unui proces echitabil, în sensul art. 6 paragraf 3 lit. d) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care îi dă dreptul la „administrarea probelor incriminatorii în prezenţa sa, în şedinţă publică, în condiţii de contradictorialitate”.
Dreptul la un proces echitabil prevăzut de art.6 din CEDO, ratificata de România in anul 1994 - prin Legea nr.30/1994 si prin intermediul art.11 pct.2 si art. 20 din Constituţia României - garantează dreptul persoanei de a avea acces la o justiţie echitabila, iar persoana căreia i se imputa săvârşirea unei infracţiuni trebuie sa dispună „de timpul şi facilităţile necesare pentru pregătirea apărării sale”.
Astfel orice persoana acuzată de o infracţiune este prezumata nevinovata pana ce vinovăţia sa va fi legal stabilita".
Termenul de „acuzare” întâlnit în textul art.6 din CEDO are un sens larg, ce cuprinde învinuirea penala adusa persoanei, cât şi inculparea acesteia, care de regula se fac in faza de urmărire penala.
Prin consacrarea dreptului la un proces echitabil, art.6 din CEDO instituie si obligaţia corelativa pentru organele judiciare de a asigura condiţiile unui atare proces.
Apreciem ca acest principiu trebuie sa se întemeieze si pe egalitatea armelor acuzării cu cele ale apărării coroborata cu imparţialitatea procurorului.
Persoana acuzata poate cere administrarea de probe in apărarea sa, aspect neglijat de instanţa de fond care a respins toate cerinţele inculpatului - respectiv martori si expertiza - in acest sens ca nerelevante.
Art.202 al.1 ridica la rang de principiu fundamental obligaţia organelor judiciare de a administra probele necesare in apărare.
Astfel rechizitoriul trebuie să reprezinte cea mai elocventa dovada a respectării dispoziţiei de principiu din cuprinsul art. 202 din Codul procedură penală privind rolul activ al organului de urmărire penala, care era obligat sa strângă probele necesare pentru aflarea adevărului si pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, in vederea justei soluţionări a acesteia.
În cauza dedusa judecaţii nici organul de urmărire penală si nici instanţa de fond nu au asigurat aflarea adevărului cu privire la faptele si împrejurările cauzei, conform dispoziţiilor art. 3 Cod procedură penală neadmiţându-se nici martori ai apărării si nici efectuarea unei expertize bancare de specialitate.
Astfel instanţa de fond a motivat hotărârea de condamnare preluând mod exclusiv actul de inculpare întemeiat pe raportul de constatare tehnico-ştiinţifică, întocmit de aşa-zişii „specialiştii” Direcţia Naţională Anticorupţie, persoane fără calificarea necesara în domeniul bancar ci în Geopolitică, Relaţii Internaţionale, Planificare, Cibernetică şi Achiziţii publice.
Acest mod de soluţionare echivalează cu nemotivarea hotărârii cu atât mai mult cu cat nu face nici o analiza a elementelor de fapt si nu motivează pentru ce a înlăturat toate probele solicitate in apărare.
Raportul menţionat, întocmit de specialişti - (în alte domenii precum - Geopolitică şi Relaţii Internaţionale, Managementul Funcţiei Publice, Achiziţii Publice, Planificare şi Cibernetică) la comanda DNA, nu a fost prezentat părţilor pentru obiecţiuni si nu a fost pus în discuţie in nici o şedinţă publică de judecată.
Întrucât cercetarea judecătoreasca din prezentul dosar s-a limitat doar la ascultarea inculpaţilor şi la reaudierea martorilor propuşi in rechizitoriu, fără ca instanţa să procedeze la noi confruntări şi să aprofundeze probele, deşi era obligată să o facă, instanţa nu desfăşoară practic o activitate ele judecata, ci doar de confirmare a actului de inculpare si de trimitere in judecata a procurorului, instanţa fiind, in schimb, obligata sa constate mai întâi nulităţile actelor de urmărire penala si sa dispună, in temeiul art. 332 Cod procedură penală, restituirea întregului dosar procurorului pentru refacerea urmăririi penale când sunt îndeplinite cerinţele textului de lege indicat.
Având în vedere aspectele de mai sus, consider ca a fost încălcat in mod grav dreptul la apărare al inculpatului consacrat in Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile si politice si Convenţia Europeana a Drepturilor Omului - precum si in principiile constituţionale prin care se instituie obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale si a legilor, inclusiv garantarea dreptului la apărare al pârtilor in tot cursul procesului (art. 1 pct. 5 si art. 24 din Constituţia României). Prevenirea vătămării drepturilor si libertăţilor fundamentale si a drepturilor ce deriva din ele nu se poate realiza fără cunoaşterea acestora, a modului si limitelor de exercitare, precum si garanţiilor oferite de lege pentru protecţia lor.
Antrenarea răspunderii penale a inculpatului si obligarea sa la repararea prejudiciilor cauzate, alături de alte persoane chemate, potrivit legii, sa răspundă din punct de vedere civil se poate face prin aflarea adevărului (art. 3 din Codul de procedura penala) numai pe baza de probe din care sa rezulte, fără dubiu, săvârşirea de către acesta a infracţiunii, cu vinovăţie, existenta unui prejudiciu si 'întinderea lui.
Având în vedere ca din normele bancare rezulta ca acordarea creditelor bancare presupune parcurgerea unor etape ca instrumentarea documentaţiei de credit, avizarea documentaţiei de către comitetul de risc si aprobarea de către comitetul de conducere iar la aceste operaţiuni conlucrau toate compartimentele BIR, respectiv: inspector de credite „jurist, evaluator autorizat, directori, care au respectat: resursele de creditare, garanţiile permise, pentru toate creditele alocate din resursele băncii şi limitele de creditare conform competentelor de aprobare a creditelor, apreciem ca nu se poate retine culpa inculpatului in ceea ce priveşte faptul ca acesta a acţionat in exercitarea atribuţiunilor de serviciu, întrucât legătura de cauzalitate trebuie dovedita si nu rezulta „ex re”, or aceasta nu a fost dovedita nicicum.
Faptul ca BIR nu şi-a recuperat debitele rezultate din creditele acordate nu se datorează modului de acordare a creditelor de către inculpaţi, ci este consecinţa modului defectuos cu care a acţionat firma de lichidare in recuperarea debitelor restante, care la data încheierii contractelor de credit erau garantate conform legii.
Astfel firma de lichidare avea obligaţia sa valorifice corect si legal garanţiile constituite pentru creditele acordate si care trebuia sa permită ca acele garanţii sa fie vândute la valori derizorii către alte societăţi, deşi erau sub ipoteca BIR. Rezulta deci ca sub aspectul laturii obiective a infracţiunilor reţinute in sarcina inculpaţilor prin rechizitoriu, nu exista si nu a fost dovedit un raport de cauzalitate intre modul de îndeplinire a îndatoririlor de serviciu si producerea pagubei in patrimoniul pârtii vătămate.
Faptul ca BANCA I R nu si-a încasat debitele rezultate din creditele aprobate de către Comitetul de Direcţie al BANCA I R nu se datorează modului de propunere si aprobare a creditelor de către inculpaţi, ci este consecinţa modului defectuos cu care a acţionat societatea de lichidare in recuperarea creditelor, care la data aprobării si încheierii contractelor de credite erau garantate cu garanţii cu mult peste valoarea acestora, valoare care in prezent se apreciază la cea 15 milioane euro.
Chiar daca BANCA I R a fost declarata in faliment, societatea de lichidare avea obligaţia sa valorifice corect si legal garanţiile constituite, pentru creditele acordate.
În cauza, atât în faza de cercetare penală cât şi în cea de judecată, nu s-au efectuat cercetări prin care sa se constate din răspunderea cui nu s-au valorificat garanţiile, deşi organele de cercetare penala cat si instanţa de judecata erau obligate sa o facă.
De asemenea, prevederile pct.171 din Sentinţa Penala nr. 1240/15.06.2010 referitoare la partajul de responsabilitate cu conducerile sucursalelor ca fiind alegerea Ministerului Public de a, determina cadrul procesual, instanţa neavand nici o putere in aceasta privinţa, întăreşte opinia ca în sentinţa de condamnare este preluat textul rechizitoriului integral şi cu puţine modificări a actului de inculpare, elementele de dubiu fiind catalogate ca nesemnificative şi îndepărtate cu foarte multa uşurinţa.
Cercetarea D.N.A. şi a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti s-a limitat numai la faza de aprobare de către Centrala BANCA I R a creditelor si a cesiunilor si nu si la fazele de propuneri si de acordare efectiva a creditelor care revenea sucursalelor BANCA I R precum si la urmărirea recuperării creditelor si cesiunilor, care după 10.07.2000 a revenit in totalitate lichidatorului BANCA I R, respectiv S.C. R V A S.A., devenita S.C.M S (RVA) S.A., care nu a recuperat nici un leu/USD din activele BANCA I R preluate pentru recuperare. Mai mult, prin Ordonanţa din 16 iunie 2006, D.N.A. a respins cererea inculpatului R FA de conexare la Dosarul nr.61/P/2002 a Plângerii penale nr.1682/01.03.2005 împotriva lichidatorului S.C.M S RVA S.A. De asemenea, Direcţia Naţională Anticorupţie a respins plângerea inculpatului R A împotriva acţionarilor şi administratorilor societăţilor care au preluat cesiunile sau cărora li s-au acordat credite şi care nu le-au rambursat.
Având în vedere că, la pronunţarea condamnării, instanţa de fond trebuia să-şi întemeieze convingerea vinovăţiei inculpatului pe baza de probe sigure, certe si întrucât în cauza probele în acuzare nu au un caracter cert, nu sunt decisive sau sunt incomplete, lăsând loc unei nesiguranţe în privinţa vinovăţiei inculpatului, se impune a se da eficienta regulii potrivit căreia „orice îndoiala este în favoarea inculpatului” .
Regula in dubio pro reo constituie un complement al prezumţiei de nevinovăţie, un principiu instituţional care reflecta modul în care principiul aflării adevărului, consacrat în art. 3 Cod procedură penală se regăseşte în materia probaţiunii. Ea se explică prin aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susţinerea vinovăţiei celui acuzat conţin o informaţie îndoielnica tocmai cu privire la vinovăţia făptuitorului în legătura cu fapta imputata, autorităţile judecătoreşti penale nu-si pot forma o convingere care sa se constituie într-o certitudine si, de aceea, ele trebuie sa concluzioneze în sensul nevinovăţiei acuzatului şi să-l achite.
Prin art. 52 Cod procedură penală - legiuitorul a statuat ca „orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penala definitiva”. Prin adoptarea prezumţiei de nevinovăţie ca principiu de baza, distinct de celelalte drepturi care garantează şi ele libertatea persoanei - dreptul la apărare, respectarea demnităţii umane - s-au produs o serie de restructurări ale procesului penal si a concepţiei organelor judiciare, care trebuie sa răspundă următoarelor cerinţe:
- vinovăţia se stabileşte în cadrul unui proces, cu respectarea garanţiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă si stabilirea vinovăţiei;
- sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapa a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii si definitive pentru următoarea faza a procesului;
- la adoptarea unei hotărâri de condamnare, pana la rămânerea definitiva, inculpatul are statutul de persoana nevinovata ; la adoptarea unei hotărâri de condamnare definitive prezumţia de nevinovăţie este răsturnata cu efecte „erga omnes”;
- hotărârea de condamnare trebuie sa se bazeze pe probe certe de vinovăţie, iar în caz de îndoiala, ce nu poate fi înlăturata prin probe, trebuie sa se pronunţe o soluţie de achitare.
- în prezenta cauza au fost audiaţi mai mulţi martori, însă declaraţiile acestora nu conţin informaţii concludente de natura a releva vinovăţia inculpatului R A.
- Declaraţiile martorilor acuzării date în cursul urmăririi penale cu care se încearcă a se demonstra de procuror vinovăţia inculpatului R A nu pot conduce la răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie de care beneficiază inculpatul.
- Martorii acuzării au arătat la urmărirea penala doar împrejurările in care erau acordate creditele fara a putea proba vinovăţia inculpaţilor.
- Astfel apreciem ca elementele de fapt prezentate de aceşti martori nu pot constitui probe certe si concludente în învinuirea inculpatului R A si care sa formeze instanţei convingerea ca inculpaţii au săvârşit fapta în coautorat, în condiţiile în care nu se coroborează cu nici o alta proba administrata în cauza.
- înfăptuirea justiţiei penale cere ca judecătorii sa nu se întemeieze, în hotărârile pe care le pronunţa, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândita pe baza de probe decisive, complete, sigure, în măsura sa reflecte realitatea obiectivă - fapta supusa judecaţii.
Numai aşa se formează convingerea, izvorâtă din dovezile administrate în cauză, ca realitatea obiectiva este, fără echivoc, cea pe care o înfăţişează realitatea reconstituita ideologic cu ajutorul probelor. Insa in hotărârea apelata temeiul condamnării este reţinut în sentinţă prin afirmaţii de genul:
- „... modalitatea de contact între cei doi inculpaţi nu a putut fi dovedită de Ministerul Public”; (pag. 6 pct. 110) „...legătura iniţială pare probabilă...”; (pag.16 pct.110); „este de presupus ca decizia s-a luat la acest nivel”. (pag. 16 pct.III); „…a fost alegerea Ministerului Public, instanţa neavând nici o putere” (pag. 23 pct.171) etc.
Rezulta fără putinţă de tăgada ca aceasta condamnare se întemeiază pe probabilităţi, planând îndoiala asupra probatoriului atâta timp cat alte probe pur si simplu nu exista. întrucât îndoiala persista în ce priveşte vinovăţia, atunci îndoiala este „echivalenta cu o proba pozitiva de nevinovăţie” şi deci inculpatul R A trebuie achitat.
S-a solicitat, că pentru o justă soluţionare a cauzei sa fie administrate probele cerute (şi respinse) în apărare, efectuarea unei expertize contabile pentru a lamuri in fata instanţei de judecata toate aspectele dosarului, respectiv ce norme bancare au fost încălcate de inculpat, daca s-au încălcat aceste norme si cum s-a ajuns la falimentul băncii si ceea ce este foarte important : existenta unui prejudiciu, daca exista cui se datorează prejudiciul produs BIR-ului, deşi evaluările bunurilor aduse in garanţie erau îndestulătoare, necontestate si nesancţionate.
De asemenea ca in cauza se impun si cercetări referitoare la modul de valorificare a garanţiilor de către lichidator pentru a se stabili cui aparţine vina in nerecuperarea creditelor restante.
În consecinţa, pentru motivele expuse mai sus, s-a solicitat admiterea apelul, să desfiinţarea sentinţei atacate, precum si încheierile atacabile odată cu fondul, în conformitate cu dispoziţiile art. 379 Cod procedură penală şi rejudecând pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună achitarea inculpatului R A în conformitate cu art. 11 alin.2 lit. a, raportat la art. 10 alin. 1 lit. d Cod procedură penală.
În completarea motivelor de apel s-a invocat excepţia lipsei plângerii prealabile a părţii vătămate având in vedere prevederile art.258 al.2 Cod penal, aşa cum au fost modificate si introduse prin Legea nr.58/2008, prin care legiuitorul a stabilit o cauza de atenuare a răspunderii penale a funcţionarilor in raport cu funcţionarii publici.
În susţinerea excepţiei, apărătorul ales al apelantului inculpat R A, arată că apelantul inculpat a fost cercetat si trimis in judecata pentru săvârşirea. infracţiunilor prevăzute si pedepsite de art.246 Cod penal comb. cu disp. art.248 ind.1 Cod penal rap. la art.258 Cod penal.
Prevederile art. 258 Cod penal se refera la „fapte săvârşite de alţi funcţionari” şi statuează ca incriminările prevăzute in art. 246-250 Cod penal referitoare la funcţionarii publici se aplica si celorlalţi funcţionari, in acest caz maximul pedepsei reducându-se cu o treime.
Prin Legea nr. 58/2008 a fost introdus alin. 2 al art. 258 Cod penal potrivit căruia în cazul prevăzut la alin. 1 al aceluiaşi articol, adică al răspunderii penale a funcţionarului pentru faptele prevăzute de art. 246, 247 şi 250 alin. 1-4 Cod penal, acţiunea penala se pune în mişcare la plângerea prealabila a persoană: excepţia faptelor săvârşite de o persoana prevăzuta in art. 147 alin.1 Cod penal.
Conform art.258 alin.2 Cod penal, punerea in mişcare a acţiunii penale peni infracţiunile prevăzute de art. 246, 247, 250, când sunt săvârşite de funcţionari de funcţionari publici, este condiţionata de introducerea plângerii prealabile, s orice norma procesuala este de imediata aplicare.
Astfel legiuitorul a statuat ca începând cu data de 28 martie 2008, data intrării in vigoare a textului, este nevoie de plângere prealabila pentru punerea i mişcare a acţiunii penale pentru faptele la care se face referire in articolul 258 al.2 CP.
Per a contrario, faptele aflate în curs de urmărire penala sau in curs de judecata, urmează regimul punerii in mişcare a acţiunii penale, în vigoare.
Deoarece sub aspect procesual penal, legea nu poate fi nici retroactivă, nici ultraactivă iar persoanele aflate in curs de urmărire penala si judecata care nu au beneficiat de procedura plângerii prealabile, pot considera ca sunt discriminate, in privinţa drepturilor lor in raport cu cele ce intra sub incidenţa Legii nr.58/2008.
În aceste condiţii s-a solicitat instanţei de apel sa examineze aplicabilitatea dispoziţiilor art. 13 Cod penal, referitoare la legea mai favorabila in raport de prevederile art.258 al.2 Cod penal, în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, de a aplica legea mai favorabila, in sensul ca persoanele fata de care acţiunea penala a fost pusa in mişcare din oficiu, pot beneficia de instituţia retragerii plângerii prealabile.
Mutatis mutandis, după intrarea în vigoare a Legii nr.58/2008, cauzele aflate în curs de urmărire penală sau judecată îşi vor urma cursul, precizarea ca părţile pot ridica excepţia lipsei plângerii prealabile în orice stadiu al procesului, fapt ce atrase încetarea procesului penal.
Astfel, având în vedere cele precizate mai sus cât şi modificarea art. 258 Cod penal, s-a solicitat admiterea excepţiei invocate şi pe cale de consecinţă s-a solicitat încetarea procesului penal în baza art. 11 pct.2 lit.b Cod procedură penală raportat la art.10 lit f. Cod procedură penală.
În cazul în care se va soluţiona excepţia şi nu s-a dispus încetarea procesului penal pentru motivele arătate, a solicitat instanţei de control judiciar să procedeze potrivit art. 286 Cod procedură penală şi să cheme partea vătămată, să o întrebe dacă înţelege să depună plângere prealabilă, iar în caz contrar, să înceteze procesul penal în baza articolelor invocate mai sus.
În apelul declarat de inculpata D V, prin apărător ales, s-a criticat de asemenea, sentinţa de fond sub multiple aspecte motive extinse şi în acest caz în faţa instanţei de apel.
S-a arătat astfel că, inculpata D V, nu a fost în cunoştinţă de cauză atunci când i se impută un plan de salvare al băncii, fiind vorba de o lucrare care nu a fost realizată de aceasta şi nici că a existat o înţelegere între S D şi ceilalţi funcţionari ai băncii, pentru a se ajunge la falimentul acestei instituţii bancare.
Apelanta inculpată D V a fost şef al unui serviciu din cadrul BIR, în care avea anumite atribuţiuni pe care le-a respectat. D V nu a întocmit şi nu a semnat referate de acordare de credite la o serie de societăţi, în spatele cărora, ulterior s-a stabilit că era dl. S D.
Mai mult decât atât, inculpata D V şi-a asumat răspunderea pentru o serie de activităţi privind aceste societăţi, existând din data de 23 martie 2000, o notă întocmită de inculpata D, referitoare la faptul că societăţile de la Craiova, potrivit Legii nr. 58/1998, fiind în categoria un singur debitor.
Nu s-a putut susţine că între apelanta D V şi conducerea băncii au fost relaţii deosebit de apropiate pentru că aceasta a suferit o serie de sancţiuni disciplinare aplicate de conducerea instituţiei bancare.
S-a mai arătat că apelanta inculpată D V nu este coautoare la circularele 40, 52, 64 şi 87 din 1999, astfel că aceste documente nu i se pot impune.
S-au încheiat mai multe contracte şi a existat o preocupare a băncii în legătură cu creditele acordate, cu problema cesionării creanţelor. În luna iulie 1999, a fost o şedinţă la Craiova şi după acest moment au mai fost câteva şedinţe la nivelul Comitetului de Direcţie, în care s-a discutat despre problema cesionării creanţelor, şedinţe la care inculpata D nu a participat şi în concluzie nu i s-a comunicat la ce concluzie au ajuns cei care au organizat şedinţa. În raport de aceste considerente, s-a arătat că este greşită motivarea din sentinţa de condamnare privind împrejurarea că inculpata D a fost implicată în acordarea acestor credite, precum şi în cesionarea acestor creanţe. Inculpata nu a participat la nici un fel de discuţii privind preluarea acestor creanţe şi garanţiile care erau stabilite. Există un colectiv format dintr-un şef serviciul credite, un director şi un consilier juridic care negociau termenii contractelor pentru împrumuturi. Aceste negocieri nu au fost purtate de d-na D V ci de un colectiv, sub rezerva aprobării comitetului de conducere al băncii.
În final, s-a solicitat a se constata că activitatea doamnei D la această bancă, nu este de a frauda, de a contribui într-un fel sau altul la păgubirea băncii, cel puţin sub aspectul laturii subiective, prin activităţile pe care le-a desfăşurat.
S-a solicitat admiterea apelului declarat de apelanta inculpata D V, să se constate că sunt îndeplinite condiţiile de la art. 11 pct. 2 litera b Cod procedură penală rap. la art. 10 pct.1 litera d Cod procedură penală solicitând a se dispune achitarea apelantei inculpate D V, urmând a se constata că a săvârşit activităţi cu vinovăţie.
Apelanta inculpată D V, prin avocat, a expus motivele de apel, criticând soluţia pronunţată de Judecătoria Sector 4 Bucureşti pentru netemeinicie.
În susţinerea motivelor de apel, s-a arătat că situaţia de fapt a fost în mod greşit reţinută, instanţa de fond făcând aprecieri care nu au suport probator, după cum urmează: La pct.106 (f.15) din sentinţă, s-a afirmat că, deşi artizanii principali ai operaţiunilor frauduloase ar fi fost P I şi S D, totuşi şi inculpatul D V cunoştea aşa zisul „plan de salvare al băncii”.
Această susţinere a instanţei nu este sprijinită pe nici o probă administrată în cauză.
Prin sentinţa pronunţată de Judecătoria Sector 4 Bucureşti, inculpata D V este condamnată şi pentru că nu ar fi prezentat situaţia reală privind bonitatea societăţilor care au solicitat acordarea de credite, (pct.145, fila 20 din sentinţă).
Nici susţinerea că „între învinuitul S D şi funcţionarii bancari a existat o înţelegere frauduloasă (fila 21 pct.151 din sentinţă) nu este susţinută de nici un mijloc de probă care să se refere la inculpatul D V.
O altă afirmaţie fără acoperire în probele dosarului este aceea că faptele inculpaţilor ar fi favorizat intrarea în incapacitate de plată şi ulterior în faliment a Bancii I R (fila 24 pct.173 din sentinţă).
Nu există nici un indiciu care să stabilească participarea la starea de incapacitate de plată şi faliment a faptelor cercetate şi nici a eventualului procent în care aceste fapte ar fi favorizat finalitatea prăbuşirii BIR.
De altfel, chiar instanţa recunoaşte că factorii decisivi ce au dus la falimentul băncii au fost „scăderea încrederii clienţilor băncii şi declanşarea unei panici bancare împotriva BIR"(fila 24 pct.173 din sentinţă)
S-a considerat că instanţa de fond a apreciat eronat anumite aspecte ce au rezultat din cercetările efectuate în cauză:
Instanţa a condamnat-o pe inculpatul D V pentru că ar fi propus, coordonat şi aprobat încheierea unor contracte de cesiuni de creanţa şi contracte de creditare cu societăţi din grupul controlat de S D (pct.121, fila 17 şi pct.130, f.19 din sentinţă).
Sintetic, D V a întocmit la nivelul Direcţiei de Creditare din centrala BIR 2 referate pe baza solicitărilor primite de la Sucursala Dolj pentru SC BDJ SA respectiv de la sucursala Craiova Gară pentru SC F SA şi a semnat în calitate de şef de serviciu referatele de propunere spre aprobare în comitetul de direcţie la SC V SRL, SC M SRL, SC R C SRL, V D nu a întocmit sau semnat referatele pentru acordarea creditelor pentru SC AVAB SRL, SC A M SA, SC J V SA, SC ANDKRIS SRL.
Dacă ar fi fost implicată în activitatea care i se impută, respectiv că ar fi încălcat cu ştiinţă atribuţiunile de serviciu pentru a îi favoriza pe inculpatul S D, atunci D V ar fi fost implicată în toate sau în majoritatea activităţilor cercetate şi nu numai în mod sporadic.
S-a mai arătat că inculpata V D nu poate fi răspunzătoare pentru încheierea contractelor de împrumut de către sucursale înainte de aprobarea acestora de către Comitetul de Direcţie. Responsabilitatea în aceste situaţii revenind exclusiv conducerilor sucursalelor.
Analiza cărţii de muncă a inculpatei şi a fişei postului constituie o altă dovadă că D nu a fost implicată în activităţile descrise de rechizitoriu.
De asemenea s-a stabilit împotriva inculpatei D V aplicarea unor sancţiuni disciplinare din partea conducerii. Aceste aspecte întăresc afirmaţiile inculpatei D conform cărora nu exista nici o relaţie personală cu membrii conducerii băncii.
Aceleaşi documente fac dovada faptului că puterea efectivă de decizie era în totală contradicţie cu titulatura funcţiei pe care o avea.
O altă dovadă a faptului că D nu a fost implicată în faptele care i se reţin în sarcină este faptul că la momentul la care a considerat că are suficiente elemente pentru a suspiciona o eventuală legătură între societăţile despre care se susţine că ar fi fost influenţate de D S, inculpata a întocmit la data de 23.03.2000 „Nota cu privire la încadrarea firmelor din Craiova în baza prevederilor Legii nr.58/1998 în categoria un singur debitor”. Această notă a fost adusă la cunoştinţa conducerii băncii spre a se decide dacă este cazul sau nu să se dispună măsuri.
Dacă ar fi avut intenţia de a abuza de funcţie, D nu ar fi întocmit niciodată acest document oficial şi nu l-ar fi adus în acest mod la cunoştinţa persoanelor din conducere.
Referitor la poziţia pe care a avut-o inculpatul D, sentinţa se mărgineşte la generalizări, considerându-se că trebuie să răspundă pentru „poziţia manifestată prin avizul favorabil exprimat în organismele de conducere fa care participa în cadrul băncii...” Nu s-a precizat care sunt organismele de conducere şi nici care sunt avizările favorabile şi la ce momente au fost exprimate,
S-a considerat incorectă respingerea apărării pe care au formulat-o vizând faptul că răspunderea nu a aparţinut exclusiv celor 3 inculpaţi funcţionari bancari ci a fost disipată, împărţită la mai multe organisme colegiale.
Chiar instanţa recunoaşte faptul că inculpaţii au fost doar o rotiţă în mecanismul decizional (f,23 pct.170 din sentinţă) şi că nu se poate nega un partaj de responsabilitate cu conducerile sucursalelor (f.23 pct.170 din sentinţă), în această din urmă privinţă considerându-se că a fost alegerea Ministerului Public de a determina cadrul procesual, „instanţa neavând nici o putere în această privinţă”.
S-a mai precizat că apelanta inculpată D V nu a participat la întocmirea circularelor 40, 52, 64, 87 din anul 1999 şi nici a precizărilor de lucru privind cesionarea creanţelor.
Prevederile Ordinelor 247 din 04.06,1999 şi 5 din13.10.1999 ale Băncii Naţionale a României nu au fost niciodată aduse la cunoştinţa salariaţilor BIR de către conducerea acestei instituţii bancare.
Nu există nici o dovadă că Ordinul 247 din 04.06.1999 i-a fost comunicat inculpatei apelante lui D V de către inculpatul P I aşa cum în mod total neîntemeiat se reţine în rechizitoriu. Apelanta inculpată nu se regăseşte printre persoanele care au redactat circulara 52 din 15.06.1999.
S-a considerat că nu i se poate imputa inculpatei - apelante D V înregistrarea greşită a operaţiunilor de cesiune de creanţă. Aceste înregistrări au fost efectuate conform monografiei anexate la scrisoarea G405/20.11.1999, scrisoare întocmită de V T şi R R şi vizată de M C. Precizările din această monografie au determinat neraportarea corectă a împrumuturilor mari de către sucursale către Direcţia de Creditare, acest lucru punând-o pe D V în imposibilitatea de a avea o imagine de ansamblu reală a situaţiei împrumuturilor şi a expunerii băncii.
Aceeaşi situaţie de raportare trunchiată din partea sucursalelor a determinat şi transmiterea către BNR a situaţiei contabile creanţe + credite.
Modul de lucru pentru cesionarea creanţelor a fost stabilit fără participarea inculpatul D şi transmis prin Circulara 64 din 21.07.1999, circulară care a fost respectată de către toţi angajaţii pe linie de creditare. Această circulară prevede că „avansul încasat şi diferenţa acoperită prin credit....”. Datorită acestui mod de înregistrare a cesiunilor de creanţă nu s-a considerat expunere mare la societăţile din Craiova.
Abia la sfârşitul lunii ianuarie 2000 BNR a emis circulara 6/28.01.2000 prin care se-a clarificat modul de înregistrare contabilă a cesiunilor de creanţă
Convingerea pe care o avea apelanta inculpată D V referitoare la legalitatea tuturor operaţiunilor era întărită şi de avizările Oficiului Juridic, organism activ care întocmea şi Note privind desfăşurarea activităţilor.
Referitor la deplasarea la Craiova din data de 30 iulie 1999, deplasare folosită ca argument în acuzarea inculpatei D, a considerat că trebuie avute în vedere următoarele aspecte:
Această deplasare a fost făcută consecutiv şedinţei Comitetului de Direcţie din 13 iulie 1999 când a fost discutată problema cesionării creanţelor. Această problemă a fost reanalizată în şedinţele din 27 şi 29 iulie 1999.
La nici una din aceste şedinţe D V nu a participat şi nici nu i s-a adus la cunoştinţă subiectul discuţiilor sau concluziile.
În urma discuţiilor de la Craiova a fost întocmit un proces verbal din care nu rezultă nici un element care ar fi fost de natură să o ducă pe D la concluzia există sau vor exista operaţiuni neconforme normelor bancare. Din acelaşi proces verbal rezultă că cei prezenţi nu au luat nici o decizie, nu au negociat asupra cererilor lui D S, aspect de natură a întări declaraţiile inculpatul D conform cărora nu a avut nici un cuvânt de spus în ceea ce priveşte activitatea de recuperare a creanţelor sau politica de creditare.
Apelanta inculpată D V nu a participat la nici o discuţie privind societăţile care au valoarea acestor creanţe sau garanţiile pentru credite.
Pentru negocierea şi încheierea contractului de împrumut, colectivul de negociere din care făceau parte pe lângă şeful serviciului credite, un inspector şi un consilier juridic negociază termenii contractului sub rezerva aprobării de Comitetul de Conducere al Băncii.
Solicitarea de a se avea în vedere poziţia subiectivă a apelantei inculpate D V faţă de faptele pentru care este cercetată nu a primit nici un răspuns.
A arătat că nici în faza de urmărire penală şi nici cu ocazia cercetării judecătoreşti nu a fost identificat vreun element de intenţie din partea inculpatul D care să ducă la concluzia că poate fi cercetată pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu.
Din analiza conţinutului constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu rezultă că această faptă, sub aspectul laturii subiective se săvârşeşte numai cu intenţie directă sau indirectă. Ca element al conţinutului constitutiv al infracţiunii, vinovăţia există numai atunci când elementul material al infracţiunii a fost săvârşit cu forma de vinovăţie prevăzută de lege. Culpa este exclusă deoarece termenul „cu ştiinţă” pe care îl conţine textul de lege implică „cunoaşterea de către agent a caracterului necorespunzător al exercitării atribuţiilor de serviciu şi urmărirea sau acceptarea ca prin aceasta să se ajungă la vătămarea intereselor legale a unor persoane”.
Doctrina este unitară stabilind că atunci când „prin inacţiunea sau acţiunea săvârşită din culpă s-a adus intereselor legale ale unei persoane o vătămare importantă, fapta nu constituie infracţiunea de abuz în serviciu.
Nu a fost identificat nici un posibil motiv pentru care D V să săvârşească infracţiunea de abuz de încredere.
Tot doctrina a stabilit că mobilul sau cauza internă a actului de conduită desemnează acel sentiment, dorinţă, tendinţă, pasiune ce a condus la naşterea în mintea făptuitorului a ideii săvârşirii anumitor fapte.
„Existenţa mobilului in săvârşirea faptelor infracţionale este apreciată ca un indiciu de normalitate psihică a făptuitorului. Lipsa unui mobil, a unei motivaţii a faptei este un indiciu de anormalitate psihică a făptuitorului ce impune cercetarea responsabilităţii acestuia," În speţa dedusă judecăţii nu există nici un indiciu care să dovedească existenţa intenţiei în nici una din formele acesteia.
Poziţia subiectivă a inculpatul D V este reliefată şi de întocmirea Notei din 22.03.2000, prin care se atrăgea atenţia asupra faptului că firmele controlate de S D sunt încadrate în categoria „un singur debitor”
Reţinerea ca circumstanţă nefavorabilă inculpatul D că această notă ar fi fost întocmita în urma unui control al BNR din data de 10.03.2000 (f.22 pct.157 al sentinţei) fiind incorectă.
În urma acestui control al BNR, apelanta inculpată D V a sesizat neconformitatea şi a dispus efectuarea de verificări la nivelul sucursalelor. În urma adreselor primite de la sucursale a întocmit nota în cauză, ceea ce nu înseamnă că ar fi fost în vreun fel obligată sau presată de controlul BNR, aşa cum neîntemeiat presupune instanţa care a soluţionat cauza în fond,
Consideră greşită decizia instanţei de fond de a respinge solicitarea de efectuare a unei expertize contabile în această cauză. Infracţiunea nu a fost dovedită şi pentru că nu s-a putut stabili cu precizie şi profesionalism un prejudiciu.
Apelanta - inculpată D V este trimisă în judecată pentru o infracţiune de rezultat, de daună, fapt care ar fi implicat dovedirea unui prejudiciu cert care să fie rezultatul acţiunilor sau inacţiunilor inculpatei. Consideră că în lipsa unei expertize contabile, actele întocmite de specialişti încalcă prevederile legale referitoare ia dreptul ia apărare şi la egalitatea armelor în procesul penal.
Aceste acte au un caracter neunitar şi au fost întocmite din unghiul şi perspectivele anchetei la acel moment, înainte ca instrucţia penală să se îndrepte spre trimiterea în judecată a inculpaţilor din prezentul dosar.
Pentru a respinge această probă în apărare s-a apreciat că susţinerile inculpaţilor potrivit cărora ar fi trebuit efectuată o expertiză pentru evaluarea prejudiciului în cauză nu se justifică pentru că este indiferent în acest moment ce s-a întâmplat după falimentul băncii, (fila 26 pct.191 din sentinţa).
S-a solicitat ca la soluţionarea apelului a se avea în vedere şi circumstanţele personale ale apelantei inculpate D V, care este pe deplin integrată în societate, are o vârstă înaintată, un comportament exemplar.
De asemenea, s-a solicitat a se reţine şi lipsa oricăror antecedente precum şi faptul că a fost trimisă în judecată pentru fapte pretins a fi fost comise cu foarte mult timp în urmă, situaţie în care rezonanţa la nivel social este mult diminuată.
Pentru argumentele sus expuse s-a solicitat admiterea apelului în temeiul disp. art. 379 al.2 lit.a Cod procedură penală şi achitarea apelantei inculpate D V în temeiul disp. art.11 al.2 lit a raportat la art. 10 al.1 lit.d Cod procedură penală pentru că faptele cărei se impută nu au fost săvârşite sub aspectul laturii subiective a infracţiunii cu vinovăţia cerută de lege.
În apelul declarat de către inculpatul S D s-a solicitat, atât cu ocazia motivării în scris a acestuia, cât şi cu ocazia expunerii orale a motivelor de apel, desfiinţarea sentinţei penale apelate şi rejudecând în fond, să se dispună achitarea inculpatului sau încetarea procesului penal.
S-a arătat astfel că, inculpatul S D a fost condamnat de instanţa de fond la o pedeapsă de 4 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la abuz în serviciu contra intereselor unor persoane, infracţiune prev. şi ped. de art. 26 rap. la art. 246 Cod penal combinat cu art. 248¹ Cod penal cu aplicarea art. 41 al. 2 Cod penal, rap la art. 258 Cod penal cu aplicarea art. 74 alin. 1 litera a Cod penal lui art. 76 litera b Cod penal fără a fi fost solicitat punctul de vedere al părţii vătămate ( pct. 142 din sentinţa apelată), dacă potrivit art. 258 alin 2 Cod penal dacă înţelegeau să formuleze plângere pentru faptele consumate în perioada iunie 1999- ianuarie 2000.
Pentru a reţine astfel, s-a arătat arată că prin sentinţa apelată, la pct. 187 se arată că „acţiunea ilicită a constat în faptul că s-au cesionat nişte creanţe, fără respectarea normelor bancare”. Garanţiile băncii nu au fost transferate, iar creditele de 80,5 miliarde lei trebuiau acordate pentru a plăti restul de diferenţe în avansul de plată al cesiunilor şi preţul convenit pentru întreaga operaţiune. Creditele de 106,5 miliarde lei şi de 80,5 miliarde lei, în total 187, de miliarde au fost conservate aşa cum au fost consemnate şi de lichidatorul judiciar RVA I S SPRL (fosta M S RVA SA), în dolari SUA. Pentru acestea s-au depus garanţii imobiliare, ipotecare, la preţul de recunoscut în raportul de constatare al DNA-ului în sumă de 95.200.000.000 lei + alte două ipoteci ‚însumă de 12.000.000.000 lei, acestea fiind omise din raportul de constatare, radiate la data de 31.05.2000, urmare a achitării integrale, rezultând astfel un procent de minim 5% bonitate pentru creditul contractat. Atât cesiunile de creanţă cât şi creditele au fost întocmite în baza unor convenţii şi a u nor acte legal încheiate, potrivit art.969 şi următoarele din Codul Civil, contracte şi convenţii pe care sentinţa penală nr. 1240 pronunţată de Judecătoria Sector 4 Bucureşti, nu le-a anulat ca fiind frauduloase.
Referitor la pct. 110.din sentinţa apelată s-a arătat că inculpatul P I a ajuns la o înţelegere de principiu cu inculpatul S D în ceea ce priveşte cesionarea unui număr însemnat de cesiuni de creanţe ale băncii şi acordarea în paralel a unor linii de credit către societăţile deţinute de apelantul inculpat S D. Judecătorul de la fond, spune că nu este relevantă modalitate iniţială de contact dintre cei doi inculpaţi care nu a putu fi dovedită de Ministerul Public.
La punctul 169 din sentinţa de condamnare se arată că doar în urma unui acord de principiu dintre D S şi P I, au fost negociate preţul dobânzii la credit, preţul cesiunii, termenele de plată ş.m.d.
În cauză, cesionarul vătămat ( făcând trimitere la pct. 108 din sentinţa apelată), este de fapt inculpatul S D, care este condamnat pentru complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor unor persoane şi este cel care îşi dorea cu orice preţ să fie salvată BIR de la faliment.
Sentinţa penală nr.1240 pronunţată de Judecătoria Sector 4 Bucureşti, este vădit nelegală şi netemeinică, se bazează pe un probatoriu, slab, incoerent şi neînţeles, administrat în condiţii unilaterale şi nelegale.
Descrierea faptelor şi a consecinţelor lor, relevă neînţelegerea raporturilor comercial bancare şi contractuale dintre părţi, precum şi incapacitatea instanţei de fond de a analiza şi de a administra probe concludente, clare şi certe, care să descrie fapta în mod obiectiv, cu atât mai mult cu cât, la instanţa de fond au fost depune 465 file de înscrisuri doveditoare, la termenul din 22.03.2010, şi de care nu s-a atins nimeni şi nu s-a ţinut cont.
În primul rând, dacă P I, R R şi D V, instanţa de fond nestabilind dacă au săvârşit vreo infracţiune cu intenţie, în sensul laturii obiective, dar şi dacă au acţionat cu scop fraudulos,formă de vinovăţie intenţiei în cazul abuzului în serviciu.
Nu s-a stabilit nici dacă inculpatul S D a avut reprezentarea unei presupuse infracţiuni şi dacă a determinat sau înlesnit-o, dacă a mobilizat toate energiile economice şi financiare ale grupului de firme pe care le conducea în scopul de evident de salvare al Bancii I R.
În concluzie, în principal, s-a solicitat, în baza art. 334 Cod procedură penală şi conform principiului cărora clauzele speciale derogă de la cele generale, în vreme ce acestea din urmă nu sunt susceptibile să deroge de la cele dintâi, solicitând a se dispune schimbarea încadrării juridice a faptelor din art. 246, art. 248¹ Cod penal în infracţiunea prev. de art. 10 litera b şi c din Legea 78/2000, ca şi lege specială mai favorabilă, cu consecinţa încetării procesului penal ca efect al dezincriminării al Legii nr.69/ 2007, cu temei de drept 345 alin 3 rap. la art. 11 pct.2 alin 3 Cod procedură penală rap la art. 10 litera i Cod penal.
S-a solicitat de asemenea, în temeiul disp. art. 11 pct. 2 litera a rap. la art. 10 litera d Cod procedură penală achitarea inculpatului S D întrucât infracţiunii îi lipseşte unul din elementele constitutive.
De asemenea, s-a solicitat a se constata necompetenta (materială) absoluta a procurorilor Direcţiei Naţionale Anticorupţie pentru cercetarea inculpaţilor în cauza pentru fapte civil-contractuale si presupuse ilicite - continuate şi consumate în perioada iunie 1999 - 25.02.2000, astfel cum se reţine în mod rituos în expunerea de la pag.214 a Rechizitoriului 61/P/2002 - excepţie a cărei admitere atrage imperativ restituirea cauzei la procuror în conformitate cu prevederile art.332 al. 1, rap.la art. 197 al. 1 si al.3 CPP.
Fiind fapte comise înainte de apariţia Legea nr.78/08.05.2000 - potrivit art.209 al.4 Cod procedură penală competenţa revenea Parchetului de pe lângă Judecătoria Sector 4 Bucureşti. Potrivit art. 13 din O.U.G nr.43/2000 de înfiinţarea Direcţiei Naţionale Anticorupţie este clar că aceasta avea o competenţă strictă şi exclusivistă de cercetare a faptelor prevăzute de Legea nr.78/08.05.2000.
În acest sens, Rezoluţia N.U.P 61/P/2002 din 20.10.2003 - prin care PNA a motivat NUP în baza certitudinii comiterii faptelor în iunie 1999 - ianuarie 2000 pentru S D, s.a. - invocând in cuprinsul rezoluţiei lipsa de competenta materiala si prevederile art.l97CPP.
Este adevărat ca ulterior, incidentul procedural a fost soluţionat prin Ordonanţa 93/P/2002 din 18.02.2004 semnata procuror general I B, dar mandatul acordat PNA a fost dispus pentru prevederile art. 10 lit. b si lit.c din Legea nr.78/2000 pe considerentul ca legea speciala este mai favorabilă, iar faptele trebuiau derulate potrivit contractelor si continuate pana in 2004, chiar daca falimentul BIR a fost declarat la 10.07.2000- fiind o lege mai favorabila se aplica atât retroactiv, cat si ultraactiv.
Faptele sau infracţiunile ilicite - aşa cum au fost reţinute si descrise in sentinţa penala apelata 1240/15.06.2010 si Rec.61 /P/2002, este clar ca ele corespund conţinutului constitutiv al infracţiunii prev. de art. 10 lit.b şi lit.c din Legea nr.78/2000, care, ca şi lege specială mai favorabilă, începând cu luna mai 2000 se ocupa exclusiv de nerespectarea normelor bancare.
Dovadă că nerespectarea normelor bancare a fost incriminata în prevederile art. 10 lit.b şi lit.c din Legea nr.78/08.05.2000 şi că în sentinţa penală nr.1240/15.06.2010 acuzaţiile de acest gen - nerespectare norme bancare parcurg precum toate cele 195 puncte, încadrarea corecta este cea a procurorului general din Ordonanţa nr.93/P/2004, iar întrucât prevederile art. 10 lit.b si c din Legea nr.78/2000 au fost dezincriminate prin Legea nr.69/2007, sunt aplicabile prevederile art.12, 13 si 16 Cod penal: „Legea penală nu se aplica faptelor săvârşite sub legea veche daca nu mai sunt prevăzute de Legea noua” - cazul in speţa este consfinţit potrivit Deciziei 671/11.09.2007 a Curţii Constituţionale.
Sentinţa penala nr. 1240/15.06.2010 dosar 14165/4/2010 ca si Rechizitoriul 61/P/2002 din 09.11.2006 în cazul inculpatul S D neexaminând sau analizând probele in apărare din volumul de 465 file nu a ţinut cont de prev. art. 10 lit.j Cod procedură penală: «exista autoritate de lucru judecat, împiedicarea produce efecte chiar daca faptei definitiv judecate i s-ar da o alta încadrare juridica.»
În condiţiile în care inculpatul D S a dovedit ca pentru aceleaşi fapte in care au fost implicate circuitele creanţelor BIR - BDJ - R Bank - ANR -TRANSGAZ - OLTCHIM, organele de Cercetare Penala, precum si instanţele de la Craiova nu au reţinut vinovăţia penala a acestuia - având în vedere Deciziile penale definitive ale Curţii de Apel Craiova nr. 1057/27.08.2010, nr.292/11.03.2010 si nr.683/26.02.2009.
A fost cert dovedit ca ambele dosare - in care a fost cercetat inc.S D (Bucureşti si Craiova) au avut la baza aceleaşi fapte si aceeaşi sesizare :
- nr.250/P/2001 a Parchetului de pe langa Curtea de Apel Craiova, înregistrata la IPJ Dolj sub nr. 36456/04.05.2001 si soluţionata cu neînceperea urmăririi Penale - şi nr.250/P/2001 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, care înregistrata sub nr.P 101044/04.03.2002 al I.G.P, soluţionat si el cu N.U.P potrivit Rezoluţiei 61/P/2002 din 20.10.2003, plimbate Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie sub nr. 93/P/2002 şi invers, după care, urmare Ordonanţei 93/P/2002 din 18.02.2004 - semnata procuror general I B, a revenit la Direcţia Naţională Anticorupţie sub acelaşi nr.61/P/2002 (sub care a fost întocmit şi Rechizitoriul 61/P/2002 în 09.11.2006 - dovada, fila 202 a Rec.61 şi răspunsul I.G.P nr.640093/07.03.2008).
În Probatoriul din volumul cu cele 465 file înscrisuri, depus la termenul din 22.03.2010 a fost făcuta dovada completa a nevinovăţiei - instanţa a acceptat primirea dosarului compus din 465 file înscrisuri - dar nu l-a conceptat, fiind preocupata la acest termen doar de respingerea excepţiei privind nelegalitatea competentei materiale a DNA, precum si a actului de sesizare. Cu adresa DNA nr.986 III-2/2010 si încheierea din 22.03.2010 – dovedindu-se în acest sens încălcarea de către instanţa a prevederilor art.63 al.2 şi art.356 Cod procedură penală - ignorând astfel apărarea inculpatul S D.
Instanţa de fond avea la îndemâna ca si soluţii legale :
a) fie restituia cauza (potrivit art.332 1 al.2 CPP către Parchetul Jud. Sector 4, in vederea completării cercetărilor (potrivit competentei 246 - 248¹ CPP pentru fapte din iunie 1999 - ianuarie 2000,
b) fie, in baza prevederilor art.334 CPP pronunţa schimbarea incadrării juridice in art. 10 lit.b si lit.c Lg.78/2000 ca fiind lege mai favorabila-potrivit dispoziţiei procurorului general I B, din Ordonanţa 93/P/2002 din 18.02.2004 si in baza prevederilor art. 10 lit.b si lit.j CPP si art. 13 al.2 se dispunea achitarea,
c) încetarea procesului penal pe fondul autorităţii de lucru judecat si/sau al inexistentei sau retragerii plângerii cerinţa a art. 258 al.2 Cod Penal.
Fiind complet ignorata apărarea inculpatului D S. - au fost posibile acuzaţiile gen : Pct. 108 (sentinţa apelata) : «In acest context s-a ales soluţia cesionarii pe scara larga a creanţelor pentru ca preţul plătit de cesionar sa poată fi înscris in bilanţul băncii si sa îmbunătăţească indicatorii de performanta ai acesteia.
Însă condiţiile particulare în care intervin aceste cesiuni de creanţa. Aceasta afacere prezintă un risc evident pentru cesionar, al cărui câştig este greu de estimat (de regula el plătind un preţ negociat concret, iar beneficiile obţinute in urma executării acelor creanţe fiind unul incert)....»
Pct. 110 (sentinţa apelată) susţine ca nu este dovedită de către Ministerul Public înţelegerea dintre inculpaţii S D şi P, întrucât S D declară şi dovedeşte că toate negocierile şi contractele semnate le are cu Sucursalele BIR şi cu directorii acestora.
Pct. 171 (sentinţa apelată) reţine - în contradictoriu: «Deşi nu se poate nega un partaj de responsabilitate cu conducerile sucursalelor, a fost alegerea Ministerului Public de a determina cadrul procesual (...) »
Dacă pe acelaşi probatoriu inculpatul S D a fost cercetat pentru înşelăciune (inducere în eroare) cu măsura interdicţiei de a părăsi ţara timp de şase luni - măsură respinsă în 2006 prin Decizia Curţii de Apel Bucureşti - cum de a rezultat si de unde, înţelegerea infracţională care să poată subzista la încadrarea de complicitate şi nu faţă de cei cu care s-au negociat şi semnat contractele, ci cu cei care s-au opus ?
Ori, adevărata complicitate aici putând exista, unde s-a făcut înţelegerea contractuala sau infracţionala şi unde părţile au semnat contractele şi convenţiile şi nu la nivel de Centrală - faţă de care, nimic nu este dovedit ci doar prezumat de către magistratul procuror şi magistratul judecător, vis-a-vis de persoana unui client al Sucursalelor BIR – inculpatul D S.
Pct. 187 (sentinţa apelată) «În fapt, acţiunea ilicită a constat în aceea ca s-au cesionat nişte creanţe fără respectarea normelor prudenţiale bancare. Garanţiile băncii n-au fost insa transferate, iar creditele trebuiau acordate pentru a plaţi restul de diferenţa dintre avansul de plata al cesiunilor şi preţul convenit pentru întreaga operaţiune suma totală a creanţelor cesionate).» Pct. 191 (sentinţa apelata): «Toate susţinerile inculpaţilor potrivit cărora ar fi trebuit efectuată o altă expertiză pentru evaluarea prejudiciului în cauză nu se justifică, pentru ca este indiferent în acest moment ce s-a întâmplat după falimentul băncii (...) după cum rezulta din raportul de constatare al specialistului DNA. »
Este clar ca principalele acuzaţii reţinute în Sentinţa apelata 1240/15.06.2010 şi Rec.61 au drept SURSA acuzaţiile din Raportul de Constatare Tehnica 61/P/2005 întocmit de specialist C C de exemplu, la pct.5 (sentinţa apelata) are în exclusivitate etalate concluziile consilierului S G din pag.21 Nota de cercetare administrativa 2344/2002 - constata în Vol.X. Oare, lipsit sa fie de importanta faptul ca Tranzacţia de compensare nr.22/10.01.2001 şi Cesiunea 23/11.01.2001 au fost făcute în scopul stingerii complete a prejudiciului BDJ - BIR după 10.07.2000 (ambele intrate in puterea lucrului judecat potrivit sentinţei civile nr.6684/24.09.2001 Tribunalul Bucureşti şi sentinţa civilă nr.3712/04.06.2003 si 3687/27.06.2006 (ambele ale Tribunalul Dolj, definitive şi irevocabile) iar după 18.01.2000 S D îşi cesionase afacerea BDJ Aninoasa către D S fondatorul noului BDJ Craiova - J16/248/2000.
Ca atare, toate acuzaţiile ulterioare datei de 18.01.2001 nu-i mai pot fi opozabile, iar pana la aceasta data faptele sale au fost de natura civil contractuala - dovada, scoaterea de sub urmărire penala a directorilor de sucursale, cei cu care s-au semnat si făcut întelegerile contractuale pe baza Circularelor nr.72/1997, nr.40, nr.64/1999 si art.969 Cod Civil si următoarele.
Dovada nevinovăţiei inculpatul S D rezulta din soluţiile de neîncepere a urmăririi penale judecate deja pentru aceleaşi fapte potrivit Deciziilor definitive ale Curţii de Apel Craiova nr.1057/27.08.2010, nr. 292/11.03.2010 şi nr. 683/26.02.2009 - dosare în care S D şi-a făcut apărarea completa.
În baza art. 379 al. 2 Cod procedură penală s-a solicitat admiterea apelului declarat de inculpatul S D şi rejudecând în fond, să se dispună desfiinţarea sentinţei penale nr. 1240/15.06.2010 precum şi a încheierilor din 22.03.2010, 29.03.2007, 04.10.2007 şi 17.05.2007, după care, în principal, în baza art.334 Cod procedură penală a solicitat să se dispună schimbarea încadrării juridice a faptelor din abuz în serviciu formă calificată 246 - 248 Cod procedură penală în infracţiunea prev. de art. 10 lit.b si c din Legea nr..78/2000 ca şi lege mai favorabilă cu consecinţa încetării procesului penal ca efect al dezincriminarii prin Legea nr.69/2007, cu temei de drept art.345 al.3 rap. la art. 11 pct.2 lit. b şi art. 10 lit. i Cod procedură penală.
Achitarea în temeiul art.345 alin.3, rap. la art. 10 lit. b Cod procedură penală - cu motivarea ca pretinsa fapta ilicita cu caracter infracţional constituie in realitate o operaţiune juridica licita de natura civil-contractuala, executata potrivit principiilor de drept civil cu respectarea întocmai a condiţiilor legale privind BONITATEA şi EXPUNEREA negociate în prezenta directorilor de sucursale, sub condiţia conservării în USD, atât a creditului, cât şi a creanţelor la care dobândă nu trebuia sa depăşească 8%. În acelaşi timp, abuzul în serviciu fiind o infracţiune de prejudiciu şi cum, în cauză grupul BDJ - R Bank avea depozit în BIR de 47,9 % din care se asigurau plăţile la zi (depozit rămas nelichidat pana la 10.07.2000 data declarării falimentului BIR) şi pentru al cărui blocaj ulterior prin instanţa civilă au fost pretinse dobânzi şi penalităţi - conform Tranzacţiei de compensare nr.22/10.01.2001 şi Cesiunii 23/11.01.2001 state şi ele la baza sentinţei civile definitiva şi irevocabilă nr.6684/24.09.2001 Tribunalul Bucureşti, BDJ este CREDITORUL şi nu DEBITORUL BIR. În dezvoltarea motivelor a fost făcută dovada la zi a tuturor plaţilor pana la 10.07.2000 (declararea falimentului BIR).
Ca atare, neexistând prejudiciu până la data de 10.07.2000 şi nici după aceasta, a solicitat să se dispună achitarea în temeiul art.345 al.3, rap. la art. 11 pct. 2 lit. a, rap. la art. 10 lit.d Cod procedură penală.
Încetarea procesului penal conform art.345 al.3, rap. la art.ll pct.2 lit.b si art. 10 lit.j Cod procedură penală - avându-se în vedere autoritatea provizorie de lucru judecat in legătura cu pretinsa fapta ilicita imputata inc.S D, in trucat a mai fost cercetat anterior de către D.N.A si D.I.I.C.O.T Craiova pentru aceleaşi fapte soluţionate cu neîncepere a urmăririi penale potrivit deciziilor penale definitive ale Curţii de Apel Craiova 1057/27.08.2010, 292/11.03.2010 si 683/26.02.2009 - decizii depuse cu întreg probatoriul stat la baza judecaţilor.
Încetarea procesului penal conform art. 345 al.3, rap. la art.11 pct.2 lit.b şi art. 10 lit.f si lit.h Cod procedură penală - urmare a neintroducerii şi respectiv, a retragerii plângerii de către SIF Oltenia si Consiliul de Administraţie al BIR - singurele părti vătămate potrivit pct.5 si pct. 142 din sentinţa penala 1240/15.06.2010.
În subsidiar, s-a solicitat restituirea cauzei la procurorul competent cu efectuarea Urmăririi Penale din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti în temeiul art.332 al.2, rap la art.209 al.4 şi art. 197 al.2 Cod procedură penală pentru fapte epuizate în lunile ianuarie - februarie 2000, anterior înfiinţării P.N.A şi intrării în vigoare a Legii nr.78/2000 - procurorii D.N.A erau absolut necompetenţi pentru cercetarea infracţiunilor de abuz 246 - 248 Cod procedură penală, respingerea apelului Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi RVA I SPRL întrucât sa demonstrat că pentru normele interne ale BIR, Circulara 72/1997 a dat putere derogatorie conducerii Comitetului de Creditori, iar bonitatea a fost dovedita si susţinuta cu trei ipoteci (omise la adunare de către specialistul DNA) şi zece încheieri judecătoreşti dovada a capitalului de peste 10 mii lei (şi nu 2 mil lei cum s-a reţinut in sentinţa penala 1240/15.06.2010) - iar in Rezoluţia 172/2007 însăşi Direcţia Naţională Anticorupţie recunoaşte că, garanţiile au rămas pe numele BIR - acum, cum putea sa mai renege Rezoluţia 172/2007 precum si concluziile de la Obiectiv 5 Raport 172/2007 .
În apelul declarat de apelanta - parte civilă prin lichidator judiciar RVA I S SPRL (fosta M S RVA SA), s-a criticat sentinţa penală apelată sub aspectul greşitei soluţionări a laturii civile, in sensul ca instanţa de fond nu a obligat inculpaţii la suma de 30.009 898 RON si 5.915362,200 USD (echivalent in lei la cursul BNR), cu care s-au constituit parte civila.
S-a arătat că instanţa de fond deşi, a apreciat ca inculpaţii se fac vinovaţi de faptele pentru care au fost trimişi in judecata i-a obligat in solidar, la plata unei sume cu mult mai mici, respectiv de numai 8.053.561,1 RON.
Aşa cum au arătat pe parcursul urmăririi penale si cercetării judecătoreşti in fata primei instanţe, suma cu care s-au constituit parte civila reprezintă un prejudiciu produs in urma comiterii faptelor penale (art. 246 combinat cu art. 248¹ Cod penal cu aplicaţia art. 41 Cod penal şi art. 258 Cod penal), pentru care au fost trimişi in judecata inculpaţii P I, R A, D V şi D S. Producerea unui prejudiciu de o asemenea dimensiune a fost posibila datorita modului discreţionar in care inculpaţii aflaţi in conducerea BIR au acordat credite neperformante si au cesionat SIF-ului Oltenia o importanta creanţa in valuta ( USD ).
Procedând astfel s-a produs o vătămare însemnată a intereselor instituţiei bancare precum şi o însemnată pagubă, fapt ce a determinat alături de alte împrejurări falimentul BIR.
În mod nejustificat însă, instanţa de fond i-a exonerat pur şi simplu pe inculpaţi de plata sumei de 5.915.362,2 USD (echivalent în lei la cursul BNR), care reprezintă cesionarea nelegală făcută către SIF Oltenia. Aceasta suma astfel cesionată nu s-a mai întors niciodată în patrimoniul BIR, fiind înscrisă şi rămasă ca o importantă pagubă.
În concluzie, faţă de cele arătate, s-a apreciat că faptele inculpaţilor sunt pe de plin probate, solicitându-se, desfiinţarea hotărârii pronunţată de prima instanţă in ceea ce priveşte sumele care constituie prejudiciu şi în consecinţă a se dispune obligarea acestora la plata în solidar către partea civila a sumelor de 5.915.362,20 USD, echivalentul in Lei la cursul BNR si 30.009.848 lei noi.
În cadrul cercetării judecătoreşti, în faza de atac a apelului, inculpaţii au solicitat completarea probatoriului în sensul efectuării unei expertize contabile de specialitate, audierii de noi martori si depunerii de noi acte.
Tribunalul a admis în acest sens numai completarea probatoriului cu acte, acte care de altfel, au fost depuse la dosar prin serviciul Registratură anterior punerii în discuţie a admisibilităţii acestei probe.
Tribunalul a apreciat ca nefiind utilă soluţionării cauzei efectuarea unei expertize contabile în condiţiile în care, pe de o parte, obiectivele acesteia nu aveau legătură cu cauza sau tindeau la dovedirea existenţei şi interpretării unor norme de drept, interpretare care revine în exclusivitate judecătorului investit cu soluţionarea cauzei iar, pe de altă parte, parte din obiective reieşeau din materialul probator administrat în cauză. În acest sens au fost enumerate cu titlu exemplificativ, parte din obiectivele solicitate de către inculpaţi avute în vedere la efectuarea expertizei contabile care nu aveau nici o legătură cu fondul cauzei respectiv, cu săvârşirea de către inculpaţi a infracţiunii de abuz în serviciu, „să se precizeze dacă aprobarea creditelor de către CD al BIR a fost efectuată cu garanţii conform normelor şi circularelor BIR”; „să se precizeze dacă în urma controlului BNR din 10.03. 2000, BIR a refăcut lucrările privind expunerile mari şi un singur debitor pentru 31 decembrie 1999, 31 ianuarie 2000 şi 29 februarie 2000 şi dacă aceste lucrări au fost transmise la BNR”; „să se precizeze dacă cesiunile de creanţă ale BIR s-au efectuat legal respectiv, în conformitate cu prevederile Codului Civil, art. 1091 si urm.”; ş.a.m.d.
În ceea ce priveşte proba cu martori, la punerea în discuţie admisibilităţii acestei probe, apărătorii inculpaţilor, fie n-au fost în măsură să precizeze ce intenţionează a demonstra prin administrarea acestei probe, fie aspectele care se intenţionau a fi dovedite, constituiau de asemenea, probleme de drept asupra cărora numai judecătorul este în măsură a se pronunţa.
De altfel, este evidentă intenţia apărătorilor inculpaţilor de a tergiversa pe cât posibil soluţionarea cauzei (cauza a fost în lucrare timp de 4 ani şi în faza de urmărire penală şi alţi 4 ani la judecata pe fond) în speranţa intervenirii prescripţiei răspunderii penale, prescripţie care de altfel, a fost invocată cu ocazia dezbaterilor.

Prin decizia penală nr.802A/16 decembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a II-a Penală s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie –Direcţia Naţională Anticorupţie şi partea civilă Banca I R, prin lichidator judiciar R.V.A I S S.P.R.L. (fostă M S R.V.A. SA) împotriva sentinţei penale nr. 1240/15.06. 2010 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, în dosar nr. 14165/4/2006.
A fost desfiinţata în parte sentinţa penală apelată şi rejudecând în fond:
1. În baza art. 246 Cod penal rap la art. 248/1 Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal rap la art. 258 Cod penal a fost condamnat inculpatul P I, la o pedeapsă de 12 ani închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71,64 lit. a teza a-II-a, b şi c Cod penal.
În baza art. 65 alin. 2 Cod penal i s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a, teza a-II-a, lit. b şi c Cod penal pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale.
2. În baza art. 26 Cod penal rap la art. 246 Cod penal rap la art. 248¹ Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal rap la art. 258 Cod penal a fost condamnat inculpatul S D la o pedeapsă de 12 ani închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71,64 lit. a teza a-II-a, lit. b şi c Cod penal.
În baza art. 65 alin. 2 Cod penal i s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a teza a-II-a, lit.b şi c Cod penal pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale.
3. În baza art. 246 Cod penal rap la art. 248¹ Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal rap la art. 258 Cod penal a fost condamnat inculpatul R A la o pedeapsă de 9 ani închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71, 64 lit. a teza a-II-a, lit.b şi c Cod penal.
În baza art. 65 alin. 2 Cod penal i s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a teza a-II-a, b şi c Cod penal pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale.
4. În baza art. 246 Cod penal rap la art. 248¹ Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal rap la art. 258 Cod penal a fost condamnată inculpata D V la o pedeapsă de 9 ani închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71, 64 lit. a teza a-II-a, b şi c Cod penal.
În baza art. 65 alin. 2 Cod penal i s-a interzis inculpatei exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a . teza a-II-a, lit.b şi c Cod penal pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 14 Cod procedură penală rap la art. 346 Cod procedură penală rap la art. 998-999 Cod civil s-a admis în parte acţiunea părţii civile Banca I R, prin lichidator judiciar R.V.A I S S.P.R.L. (fostă M S R.V.A. SA) şi i-a obligat pe inculpaţii, în solidar, la plata sumelor de 8.053.561,1 lei (valoare credit) şi 10.786.123, 4 lei (valoarea creanţelor cesionate) precum şi a dobânzii legale calculată de la data acordării fiecărui credit pentru S.C. B.D.J. S.A., S.C. F S.A., S.C. AVAB S.R.L., S.C. A M S.A., S.C. J V S.R.L., S.C. V S.R.L., S.C. A K S.R.L., S.C. M S.R.L., S.C. P S.R.L., S.C. P S.R.L. şi S.C. R C S.R.L. de către cele 9 sucursale ale Bancii I R (Craiova, Craiova Gară, S.M.B., Plevnei Bucureşti, Târgovişte, Piteşti, Slatina, Drăgăşani, Râmnicu-Vâlcea) şi până la data plăţii efective.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.
Au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de către cei patru inculpaţi.
Au fost obligaţi inculpaţii la câte 1.000 lei cheltuieli judiciare către stat cont IBAN RO62TREZ7045032XXX003561; cod fiscal 4340633 deschis la Trezoreria sector 4 Bucuresti, beneficiar Tribunalul Bucuresti.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, în mod corect, instanţa de fond, în raport materialul probator administrat în cauză, respectiv, înscrisuri referitoare la activitatea Bancii I R, contractele de credit şi de cesiune de creanţă încheiate, ordine de deplasare, declaraţii ale persoanelor anchetate, declaraţii de martor, raport de constatare al specialiştilor Direcţiei Naţionale Anticorupţie, precum şi raport privind falimentul Bancii I R, date referitoare la mai multe societăţi comerciale, adrese ale BNR şi rapoarte de control, diverse sesizări referitoare la operaţiunile de cesiune de creanţă respectiv de acordare de credit puse în discuţie, declaraţiile inculpaţilor, declaraţiile martorilor V G, T S, T B, T V, S V, R S, C T, M C, D V, C E, A M, B F, A N şi N G, fiind depuse la dosar mai multe înscrisuri în apărare, a apreciat că inculpaţii se fac vinovaţi de săvârşirea infracţiunilor puse pe seama lor şi i-a condamnat, conform dispozitivului sentinţei penale, însă, în mod eronat, în raport de criteriile de individualizare prev. de art. 72 Cod penal, a apreciat că scopul educativ şi preventiv al pedepselor aplicate inculpaţilor poate fi atins prin aplicarea unor pedepse sub minimul special prevăzut de lege, cu reţinerea, în mod eronat de circumstanţe personale, cuantumul şi modalitatea de executare a pedepselor aplicate inculpaţilor fiind în mod total greşit individualizat. De asemenea, instanţa de fond, în mod eronat a soluţionat latura civilă a cauzei, obligând pe inculpaţi la plata parţial a prejudiciului cauzat părţii civile.
Având în vedere multitudinea motivelor de apel invocate de către apelanţii-inculpaţi, parte dintre acestea fiind expuse cu claritate în scris şi cu ocazia dezbaterilor, parte dintre ele fiind confuze (ghidaţi după principiul „dacă nu reuşeşti să-i convingi, zăpăceşte-i”- pe judecători, în speranţa că nu se vor pronunţa asupra tuturor motivelor de apel invocate) şi pentru o clar înţelegere a considerentelor deciziei, Tribunalul a apreciat că este utilă în acest sens analiza mai întâi a motivelor de apel ale inculpaţilor şi apoi ale DNA-ului şi părţii civile.
I. Apelul inculpatului P I
1. Tribunalul nu a primit susţinerea inculpatului că actele de urmărire penală sunt lovite de nulitate absolută în sensul că au fost efectuate de către Direcţia Naţională Anticorupţie, organ juridic necompetent în condiţiile în care infracţiunea dedusă judecăţii s-a săvârşit în perioada 27.06.1999 - 25.01.2000, dată la care Direcţia Naţională Anticorupţie nu exista în mod practic, competenţa acestuia fiind reglementată prin OUG nr. 43/2002, în condiţiile în care la data începerii urmăririi penale împotriva inculpaţilor, respectiv, a schimbării încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatului S D (15.02.2006) era în vigoare art. 13 alin.1 / 2 din OUG nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, textul fiind introdus prin OUG nr. 134/29.09.2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie, publicată în M.Of. nr. 899/7.10.2005 şi intrată în vigoare la data publicării, text legal în baza căruia Direcţia Naţională Anticorupţie este competentă să efectueze urmărirea penală, dacă s-a cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 1.000.000 euro, în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 215 alin. 1, 2, 3 şi 5, art. 246, 247, 248 şi 248¹ din Codul penal, al infracţiunilor prevăzute la art. 175, 177 şi 178 - 181 din Legea nr. 141/1997 privind Codul vamal al României, cu modificările şi completările ulterioare, şi în Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.
Nu a fost primită nici susţinerea inculpatului în sensul că Direcţia Naţională Anticorupţie şi-ar fi depăşit competenţa materială efectuând urmărirea penală pentru infracţiuni prevăzute de Codul penal, şi nu de Legea nr. 78/2000, şi în sensul că art. 13 alin.1² din OUG nr. 43/2002 trebuie raportat tot la infracţiunile prev. de Legea nr. 78/2000, în condiţiile în care art. 13 alin.1² din OUG nr. 43/2002 stabileşte o competenţă materială de sine stătătoare a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, cu privire la anumite infracţiuni prevăzute de Codul penal şi unele legi speciale, altele decât Legea nr. 78/2000, cu condiţia de a se fi cauzat o pagubă materială mai mare de 1.000.000 euro, astfel că, art. 13 alin.1² din OUG nr. 43/2002 extinde competenţa materială a D.N.A. prev. de art. 13 alin.1 din acelaşi act normativ, care se raportează exclusiv la infracţiunile prev. de Legea nr. 78/2000, săvârşite de anumite categorii de persoane ori în anumite condiţii.
Prin urmare, este neîntemeiată susţinerea că art. 13 alin.1² din OUG nr. 43/2002 ar da în competenţa D.N.A. numai infracţiunile asimilate infracţiunilor de corupţie, respectiv aflate în legătură directă cu infracţiunile de corupţie, astfel cum sunt prevăzute de Legea nr. 78/2000.
Extinderea competenţei materiale dincolo de sfera infracţiunilor prev. de această din urmă lege, la anumite infracţiuni prevăzute de Codul penal, constituie o opţiune de politică penală a legislatorului, în exercitarea atribuţiei sale exclusive de a stabili competenţa şi procedura de judecată (art. 126 alin.2 din Constituţie).
În concluzie, infracţiunea pentru care s-a început urmărirea penală împotriva inculpatului era în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie atât la începutul urmăririi penale, cât şi la momentul schimbării încadrării juridice şi la momentul trimiterii în judecată, potrivit art. 13 alin.1² din OUG nr. 43/2002, în raport de situaţia de fapt reţinută prin ordonanţele din 15.02.2006, 16.08.2006 şi prin rechizitoriu.
2.Tribunalul nu a primit nici solicitarea inculpatului de a se constata nulitatea raportului de constatare tehnico-ştiinţifică întocmit în cauză motivat de faptul că nu ar fi fost efectuată de către specialişti în domeniul bancar, cei doi experţi care au întocmit raportul de constare tehnico-ştiinţifică în condiţiile în care sunt autorizaţi de către Ministerul Justiţiei iar conţinutul raportului de constatare tehnico-ştiinţifică relevă numai o situaţie de fapt, aprecierea cu privire la interpretarea şi aplicarea normelor legale care pretins au fost încălcate de către inculpaţi, revenind în exclusivitate, judecătorului.
3.Tribunalul nu a primit nici cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice a infracţiunii reţinută în sarcina sa din prevederile art. 246 rap. la art. 248¹ Cod penal cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal rap la art. 258 Cod penal în infracţiunea prev. de art. 10 lit. b teza a-II-a şi a –III-a şi lit. c din Legea nr. 78/ 2000 pentru următoarele considerente:
Instanţa a reţinut că apărătorul inculpatului a făcut referire la art. 10 din Legea nr. 78/2000 numai în ce priveşte litera „b şi c” omiţând litera „a” acestui articol care face referire la „bunurile „aparţinând operatorilor economici la care statul sau o autoritate a Administraţiei publice Locale este acţionar, comisă cu ocazia unei operaţiuni comerciale…” text de lege care nu-şi găseşte aplicabilitatea în prezenta cauză pentru simplul motiv că, pe de o parte, statul nu era acţionar la Bancii I R, iar săvârşirea de către inculpaţi a acestei infracţiuni nu s-a dovedit a fi săvârşită în scopul „obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite”, astfel că, încadrarea juridică a infracţiunii puse pe seama inculpatului este corectă în ceea ce priveşte textul de lege prevăzut de art. 246 Cod penal.
Referitor la încadrarea juridică a infracţiunii dedusă judecăţii, Tribunalul a constatat că, în realitate, încadrarea legală este cea prevăzută de art. 246 rap la art. 248¹ Cod penal cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal fără reţinerea prevederilor art. 258 Cod penal, dar întrucât apelul parchetului a vizat numai majorarea pedepsei şi nu schimbarea încadrării juridice a infracţiunii dedusă judecăţii, Tribunalul nu a pus în discuţie acest aspect întrucât s-ar fi principiul „non reformatio in pejus” (înlăturarea prevederilor art. 258 Cod penal ar fi condus la un maximum de pedeapsă de 20 ani închisoare în condiţiile în care, cu reţinerea prevederilor art. 258 Cod penal, acesta este de 13 ani şi 8 luni, pentru următoarele considerente:
Astfel, potrivit prevederilor art. 147 alin. 1 Cod penal „prin funcţionar public se înţelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost investită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi din cele la care se referă art. 145 Cod penal, care, text de lege la rândul lui, defineşte termenul „public” care priveşte „autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public …”.
Ori, potrivit acestor două texte de lege, nu se poate spune că o bancă de mărimea Bancii I R nu era o instituţie de interes public pentru ca inculpatul să nu poată fi asimilat funcţionarului public şi în consecinţă, să nu fie aplicabile prevederile art. 258 Cod penal dar, întrucât astfel cum s-a menţionat mai sus, Tribunalul nu a pus în discuţie schimbarea încadrării juridice în acest sens.
4. Tribunalul nu a primit nici solicitarea inculpatului de a desfiinţa sentinţa penală apelată şi rejudecând în fond, să constate intervenită prescripţia răspunderii penale şi în consecinţă, încetarea procesului penal motivat de faptul că termenul reglementat în art. 122 alin. 1 lit. b Cod penal ar fi fost îndeplinit (10 ani) în condiţiile în care acest termen de prescripţie a fost întrerupt prin îndeplinirea de numeroase acte de urmărire penală si judecată, comunicate inculpatului (prezentarea materialului de urmărire penală, audierea inculpatului cu ocazia cercetării judecătoreşti etc.), conform art. 123 alin. 1 Cod penal astfel că, termenul de prescripţie a răspunderii penale în cauză , este de 15 ani, conform art. 124 Cod penal şi nu de 10 ani cum susţine inculpatul. Susţinerea apărătorului inculpatul că cursul prescripţiei răspunderii penale poate fi întrerupt numai printr-o hotărâre de condamnare (în viziunea acestuia numai o hotărâre de condamnare îndeplineşte condiţiile prev. în art. 123 alin. 1 prin sintagma „îndeplinirea oricărui act”) fiind de-a dreptul, hilară astfel încât, orice disertaţie pe această temă este inutilă.
5. În apelul inculpatului s-a mai solicitat desfiinţarea sentinţei penale apelate şi rejudecând în fond, să se dispună încetarea procesului penal, în baza art. 11 pct. 2 lit. b rap la art. 10 lit. f Cod procedură penală motivat de faptul că, în raport de încadrarea juridică a infracţiunilor reţinute în sarcina sa şi în raport de prevederile art. 258 alin. 2 Cod penal, în cauză, nu există plângerea prealabilă a persoanei vătămate, respectiv, a Bancii I R.
S-a arătat în acest sens că, o dată prin introducerea alineatului 2 în art. 258 Cod penal prin Legea nr. 58/2008, instanţa de fond era obligată să cheme pe partea civilă şi să o întrebe în acest sens, dacă înţelege sau nu să formuleze plângere penală prealabilă, plângerea formulată de către partea civilă în cursul anului 2002, fiind de fapt, un denunţ.
Tribunalul nu a primit această susţinere în condiţiile în care, prin constituirea de parte civilă, atât în faza de urmărire penală cât şi cu ocazia cercetării judecătoreşti, cât şi prin exercitarea căii de atac a apelului în care s-a solicitat mărirea cuantumului acoperirii prejudiciului la care au fost obligaţi cei 4 inculpaţi, partea civilă a lăsat să se înţelegea, fără echivoc, că îşi menţine plângerea penală formulată împotriva inculpaţilor care în condiţiile apariţiei alineatului 2 din art. 258 Cod penal, prin Legea nr. 58/2008, echivalează cu cerinţa acestui text de lege, respectiv, a existenţei unei plângeri prealabile. În subsidiar, este de observat, astfel cum s-a menţionat la pct. 3 că încadrarea corectă a infracţiunii dedusă judecăţii nu avea în vedere prevederile art. 258 Cod penal.
6. De asemenea, s-a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei penale apelate şi rejudecând în fond, să se dispună achitarea inculpatului, în baza art. 11 alin. 2 lit. a rap la art. 10 lit. d Cod procedură penală arătându-se că infracţiunii puse pe seama sa îi lipseşte unul din elementele constitutive şi anume, intenţia. S-a arătat în acest sens, că inculpatul nu a avut nici un moment intenţia de prejudicia pe partea civilă prin încălcarea normelor bancare care reglementau activitatea acesteia, din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză reieşind fără echivoc, că inculpatul era preocupat de interesele Bancii I R în mod deosebit şi nu a intenţionat niciodată să încalce legea ori să prejudicieze instituţia prin faptele sale.
S-a mai arătat că acordarea de credite (în fapt „vânzarea de bani”) şi/sau cesiunea de creanţe constituie acte de comerţ perfect legale, acestea făcând parte din obiectul de activitate al părţii civile şi în consecinţă, cesiunile de creanţă efectuate în cauză, s-au făcut la propunerile concrete ale unităţilor teritoriale ale Bancii I R, fiecare cesiune de creanţă urmând aceeaşi procedură de avizare, discutare şi aprobare în Comitetul de Direcţie şi nu de către o anume persoană, indiferent de calitatea acesteia, credite care au fost acordate numai pe baza unor garanţii care acopereau cu mult orice risc bancar, garanţii care există şi în prezent iar culpa neexecutării acestora ar aparţine în exclusivitate, lichidatorului, credite care au fost acordate cu respectarea actelor normative ale părţii civile.
S-a mai arătat că nu există temei juridic pentru condamnarea unui singur membru al unui organ colectiv de conducere pentru deciziile luate de toţi membri, inculpatul având dreptul la un singur vot egal cu al celorlalţi membri al Comitetului de Conducere al Bancii I R.
S-a mai criticat faptul că prejudiciul la care a fost obligat inculpatul nu a fost stabilit în mod cert printr-o expertiză de specialitate efectuată de un expert bancar, astfel că, suma la care a fost obligat inculpatul este aleatorie.
De asemenea, s-a arătat că, prin declaraţia coinculpatului D S la data de 17.05. 2010, în faţa instanţei de fond în care arăta că el nu avut nici o legătură cu conducerea centrală a Bancii I R şi că a perfectat contractele de cesiune de creanţă cu conducerile unităţilor locale ale băncii, unele chiar mai înainte de a se emite Circulara 64 din 21.07. 1999, coroborată cu susţinerile sale rezultă, fără echivoc că, el nu a avut nici un amestec în cesiunea acelor creanţe.
În sfârşit, s-a mai arătat că, în realitate, organele de urmărire penală, i-au „fabricat „ prezentul dosar în baza unei plângeri depuse de un grup de interese care operează sub acoperirea lichidatorului din prezenta cauză, grup de interese format din avocaţi, foşti miniştri, foşti secretari de stat care au avut ca scop lichidarea premeditată a mai multor bănci, printre care şi a părţii civile.
Având în vedere faptul că acest motiv de apel a fost invocat de toţi cei patru inculpaţi, Tribunalul a apreciat că acest motiv de apel să fie analizat faţă de toţi cei patru inculpaţi în aceleaşi considerente şi nu individual, pentru o mai bună înţelegere şi clar-viziune a hotărârii ce se pronunţă.
Tribunalul, nu a primit nici acest motiv de apel care vizează fondul cauzei pentru următoarele considerente;
Astfel, este neîndoielnic, că între inculpatul P I şi inculpatul S D a avut loc o înţelegere care a avut ca scop de altfel şi atins, prejudicierea părţii civile, parte civilă care de altfel, „îşi trăgea sufletul” fiind iminentă intrarea acesteia în faliment încât se poate spune fără putinţă de tăgadă, că „afacerile” încheiate între cei doi inculpaţi pe seama părţii civile a reprezentat un ultim „tun” înainte de decesul părţii civile.
Astfel, inculpatul P I, în calitate de director al Bancii I R a dorit să îmbunătăţească scriptic indicatorii de performanţă ai băncii, în condiţiile în care aceasta intrase în atenţia BNR având în vedere multitudinea de creanţe neperformante ale Bancii I R, context s-a ales soluţia cesionării pe scară largă a creanţelor pentru că preţul plătit de cesionar să poată fi înscris în bilanţul băncii şi să îmbunătăţească indicatorii de performanţă ai acesteia, afacere care prezintă un risc evident pentru cesionar, al cărui câştig este greu de estimat ( de regulă el plătind un preţ negociat concret, iar beneficiile obţinute în urma executării acelor creanţe fiind unul incert).
De asemenea, este de observat că cesiunea de creanţă, dacă este acordată de bancă, este asimilată unui credit şi trebuie să respecte toate normele de prudenţă bancară corespunzătoare unei astfel din urmă operaţiuni astfel încât, nu poate fi primită apărarea inculpatului că cesionarea celor creanţe ar urma numai normele de drept civil, creanţele aparţineau părţii civile şi nu inculpatului. La rândul ei, activitatea părţii civile fiind reglementată prin norme bancare, astfel că, «libertatea» inculpatului în cesionarea acestor creanţe era îngrădită între anumite limite, spre exemplu, condiţiile de bonitate ale cesionarului, precum şi gradul de expunere maxim faţă de un singur debitor, mai ales în situaţia în care, cesionarului i se acordă o linie de credit pentru diferenţa de preţ faţă de avansul minim ce trebuie plătit pentru cesiune, prin urmare, este neîndoielnic că, inculpatul P I a ajuns astfel, la o înţelegere de principiu cu inculpatul S D, în ceea ce priveşte cesionarea unui număr însemnat de creanţe ale bancii, cu acordarea în paralel a unor linii de credit către societatea sau societăţile controlate de acesta, fiind nerelevantă, modalitatea iniţială de contact între cei 2 inculpaţi care nu a putut fi dovedită de către Ministerul Public. Susţinerea celor doi inculpaţi, cum că legătura iniţială a inculpatului S a fost cu persoane din conducerea BANCA I R dintr-o sucursală a băncii din Craiova, pare probabilă, însă efectul rămâne acelaşi, în sensul că, cei doi inculpaţi s-au înţeles cu privire la cesionarea acelor creanţe neperformante ale părţii civile şi acordarea în schimbul acestor creanţe cumpărate de către inculpatul S D de credite, contractele respective fiind semnate cu sucursale ale BIR, iar nu cu centrala băncii, însă decizia efectuării operaţiunilor fiind luată la Bucureşti, în acest sens, este şi declaraţia inculpatul S care recunoaşte că sucursalele l-au îndrumat spre Bucureşti unde va fi luată decizia aprobării creditelor şi, deşi nu precizează în concret toate discuţiile avute cu inculpatul P I, fiind de presupus că decizia s-a luat la acest nivel între cei 2 inculpaţi, detaliile tehnice fiind negociate ulterior.
Nu se poate spune că inculpatul P I nu a avut cunoştinţă că încalcă, cu bună ştiinţă, cele mai elementare norme de prudenţă bancare astfel cum au fost reglementate prin Normele metodologice nr. 1 din 1994 care reglementau în amănunt, activitatea de creditare. Astfel, pentru a îmbunătăţi indicatorii de performanţă scriptici ai băncii, inculpatul P I a ales să expună banca la un singur debitor, trebuind să accepte condiţiile financiare impuse de inculpatul S D, care, din propriile sale declaraţii, rezultă că ales să facă o afacere profitabilă, asigurându-se şi pentru cazul, care a şi survenit, că banca va intra în faliment, că nu va pierde vreo sumă de bani. Intenţia celor doi inculpaţi de fraudare a părţii civile rezultă şi din modalitatea de săvârşire a infracţiunii, în sensul că cunoaşterea încălcării normei referitoare la expunerea maximă faţă de un singur debitor rezultă din modalitatea în care a procedat şi pe care o recunoaşte în declaraţii inculpatul S, care neavând la dispoziţii suficiente societăţi comerciale pentru a cesiona creanţele, a trebuit să dea dispoziţie să fie înfiinţate un număr însemnat de societăţi noi, care au preluat creanţele respective şi au obţinut liniile de credit, din acest fapt au rezultat alte încălcări ale normelor bancare, acordarea unor astfel de credite unor societăţi nou înfiinţate fiind contrară normelor prudenţiale care solicită analiza activităţii anterioare cu cel puţin un an înainte a societăţii. Deşi derogările erau posibile, în multe cazuri ele nici nu au fost discutate la nivel decizional.
De asemenea, intenţia celor doi inculpaţi de a frauda partea civilă rezultă şi din faptul că inculpatul S D a achitat avansul minim prevăzut de normele legale ce trebuie plătit de către cesionar din liniile de credit acordate şi nu din resursele proprii ale societăţilor, singurul beneficiu real al băncii a fost îmbunătăţirea indicatorilor scriptici de performanţă pe anul 1999, care ar fi putut duce la o sporire a încrederii potenţialilor clienţi în BIR, « beneficiu » care nu avea să păcălească BNR, fapt ce a condus la scurt timp, la intrarea în faliment a BIR.
Astfel cum menţionam mai sus, este imposibil ca inculpatul P I să nu fi cunoscut situaţia reală a băncii pe care o conducea şi întrucât era iminentă prăbuşirea acesteia, de comun acord cu inculpatul S au hotărat să prejudicieze partea civilă cu bună-ştiinţă. În acest sens, au fost scoşi din bancă peste 80 de miliarde de lei vechi pentru liniile de credit acordate societăţilor controlate de inculpatul D S, iar ulterior nu a fost plătit nimic în contul acestei creanţe, inculpatul S oprind fluxul de bani către bancă după cum singur a şi recunoscut-o.
De asemenea, Tribunalul nu a primit nici apărările inculpatului S D că nu a avut intenţia să prejudicieze pe partea civilă în condiţiile în care, pe de o parte, până în prezent, nu a restituit nicio sumă de bani atât din creanţele pe care le-a luat de la partea civilă, cât şi din credite, ba mai mult decât atât, la scurt timp avea să introducă în faliment toate societăţile al căror acţionar era şi mai mult decât atât, să înstrăineze şi garanţiile ipotecare care acele contracte de credit.
Intenţia acestui inculpat de a participa la prejudicierea părţii civile rezultă şi din modul de a acţiona al acestuia care a ales să nu ramburseze creditele luate (plătind din ele avansul pentru cesiunile de creanţă şi o bună parte folosind-o pentru interesul propriu – cumpărarea de acţiuni la SIF Oltenia, de exemplu), însă, de pe altă parte, nu a putut recupera urmare a falimentului băncii decât o parte din depozitele pe care alte societăţi pe care le controla, le constituiseră la BIR, fiind evident, că inculpatul a avut de la început reprezentarea că nu va achita creditele luate, el gândind (după cum rezultă din propriile declaraţii) că ajută banca prin depozitele constituite acolo, iar garanţiile creanţelor cesionate au rămas la dispoziţia băncii.
Referitor la vinovăţia inculpaţilor R R - director al Direcţiei de creditare al părţii civile şi D V- Şef serviciul credite în cadrul Direcţiei de Creditare, din actele şi lucrările dosarului rezultă că cei doi au avut cunoştinţă că încalcă cele mai elementare norme bancare care reglementează creditarea expunând şi, în final, prejudiciind partea civilă cu imense sume de bani.
Astfel, contractele de cesiune de creanţe ca şi contractele de împrumut bancar încheiate cu SC B.D.J. S.A., SC F S.A., SC AVAB S.R.L., SC A M S.A., SC J V S.R.L., SC V S.R.L., SC A K S.R.L., SC M S.R.L., SC P S.R.L., SC P S.R.L. şi SC R C S.R.L. prin intermediul a nouă sucursale din cadrul BANCA I R S.A. (al Bancii I R – Sucursala Craiova, Sucursala Craiova Gară, Sucursala Municipiului Bucureşti, Sucursala Plevnei Bucureşti, Sucursala Târgovişte, Sucursala Piteşti, Sucursala Slatina, Sucursala Drăgăşani, Sucursala Rm. Vâlcea), s-au realizat cu încălcarea prevederilor Legii bancare nr. 58/5.03.1998, ale Normelor Metodologice nr.1/1994 ale Bancii I R S.A. privind activitatea de creditare în lei şi ale Circularelor Bancii I R nr. 64/21.07.1999, 72/30.12.1997, 71/1999, cei doi inculpaţi propunând şi aprobând acordarea respectivelor credite prin încălcarea flagrantă a normelor de creditare. Este de observat că acordarea creditelor faţă de societăţile controlate de inculpatul S D s-a făcut în condiţiile în care au fost aprobate împrumuturi, sub forma unor linii de credit, pe o perioadă mai mare de 12 luni, creditele fiind acordate în condiţiile în care nu au fost determinaţi indicatorii de bonitate ai clienţilor, practic însă nu se putea face o analiză a bonităţii deoarece aşa cum rezultă din anexa nr.1, la raportul de constatare majoritatea unor societăţi nou înfiinţate, şase din acestea fiind înfiinţate la 22.09.1999 (SC AVAB S.R.L., SC P S.R.L., SC A K S.R.L., SC P S.R.L., SC M S.R.L., SC V S.R.L.) iar celelalte beneficiare de linii de credit aveau o durată de funcţionare de maximum 5 luni de zile dar, pentru a beneficia de credite solicitanţii trebuiau să îndeplinească următoarele condiţii: „să fie constituiţi conform legii şi să desfăşoare activităţi legale şi eficiente; să îndeplinească indicatorii de bonitate şi solvabilitate; să prezinte garanţii materiale şi morale pentru rambursarea integrală la scadenţă a ratelor şi dobânzilor aferente iar potrivit prevederilor pct. 29 din Normele 1/1994, pentru a beneficia de credite prin contul curent, agenţii economici trebuie să îndeplinească în bune condiţii indicatorii de bonitate şi să nu înregistreze credite nerambursate la scadenţă. De asemenea, societăţile cu capital privat trebuie să dispună şi de un capital social vărsat de cel puţin 5 milioane lei, iar plăţile şi încasările ce le efectuează să aibă un caracter de frecvenţă, condiţie neîndeplinită de societăţile din grupul controlat de învinuitul S D, aspecte cunoscute şi recunoscute de altfel, de către cei trei inculpaţi, toate societăţile beneficiare de linii de credit şi semnatare prin reprezentanţii lor ale contractelor de cesiune de creanţe se încadrau în categoria un singur debitor conform art. 3 lit. u din Legea nr.58/1998 ce defineşte aceste termen, text de lege care defineşte „un singur debitor” – ca fiind orice persoană sau grup de persoane fizice şi/sau juridice faţă de care bancare are o expunere şi care sunt legate economic între ele în sensul că: una dintre persoane exercită asupra celorlalte, direct sau indirect, putere de control; nivelul cumulat al împrumuturilor acordate reprezintă un singur risc de credit pentru bancă, întrucât persoanele sunt legate într-o asemenea măsură încât, dacă unele dintre ele aveau dificultăţi de rambursare, alta sau celelalte vor întâmpina dificultăţi similare. În cazul acestor persoane, se vor lua în considerare fără a fi limitative, următoarele situaţii: sunt filialele aceleiaşi persoane; au aceeaşi conducere; garanţii încrucişate; interdependenţa comercială directă, care nu poate fi substituită într-un termen scurt.
Prin urmare, inculpaţii, funcţionari bancari, P I, R R şi D V, au propus şi au aprobat credite pentru societăţile din grup cu încălcarea prevederilor art. 1 lit. d din Ordinul Guvernatorului B.N.R. nr. 247/4.06.1994 ale pct. 1 lit. c din Circulara Bancii I R nr. 87/22.10.1994 şi ale art. 1 lit. c din Ordinul Viceguvernatorului B.N.R. nr. 5/13.10.1999, ale art. 1 alin. 2 lit.b, art. 6 şi art. 7 din Normele B.N.R. nr. 8/26.04.1999 privind limitarea riscului de credit al băncilor, precum şi ale art. 45 lit.a şi b şi ale art. 57 şi 58 din Legea bancară nr. 58/1998, expunerea netă faţă de un singur debitor (grupul de societăţi controlat de învinuitul S D) a depăşind procentul aprobat şi raportat la fondurile proprii ale BANCA I R S.A., iar banca nu a încunoştinţat B.N.R. Este de menţionat faptul că, mai mult decât atât, Comitetul de Direcţie al BANCA I R S.A. a aprobat la date ulterioare intrării în vigoare a ordinului Viceguvernatorului B.N.R. nr. 5/13.10.1999, acordarea sau suplimentarea unor credite prin contractele nr. 21/25.10.1999 22/25.10.1999; 24/07.12.1999; 25/29.12.1999 şi 01/458/29.12.1999 în sumă de 46.038.718.000 lei, aspectul privind neraportarea de către BANCA I R S.A. asupra situaţiei angajamentelor firmelor din grup a fost consemnat în actele de control nr. 2782 şi 2783/10.03.2000, întocmite de către Direcţia de Supraveghere din cadrul B.N.R.
Conform raportului de constatare tehnico-ştiinţifică întocmit în cauză, expunerea netă faţă de grupul de societăţi controlate de învinuitul S D era la 31.12.1999 de 83,61 % la 31.01.2000 – 180,80 % iar la 29.02.2000 de 902,74 %, opt societăţi din grup cu excepţia B.D.J. S.A. Aninoasa nu au desfăşurat activităţi economice încălcându-se prevederile art. 44 din Legea 58/1998, pct.23 şi 29 din Normele Metodologice nr. 1/1994 ale BANCA I R S.A. aspecte cunoscute de asemenea, de inculpaţii-funcţionari, singurul beneficiar al încălcărilor grave de norme şi ale dispoziţiilor legale a fost învinuitul S D care, într-o perioadă scurtă de timp a beneficiat de fonduri însemnate la nivelul anului 1999., inculpat care, a beneficiat de o dobândă extrem de avantajoasă la liniile de credit controlate şi anume la nivelul taxei de scont a B.N.R. – 15-20 %.
Tribunalul, în raport de aceste aspecte nu a primi, în consecinţă, susţinerile celor patru inculpaţi că nu au avut intenţia să prejudicieze pe partea civilă şi nu poate primi în subsidiar, susţinerea celor trei inculpaţi - funcţionari bancari, că din culpă, neglijenţă, au încheiat acele cesiuni de creanţă si contracte de credite în condiţiile în care nu se poate spune că, în raport de multitudinea actelor juridice încheiate în cauză, acestea au fost semnate, aprobate, din culpă sau prin omisiune.
În consecinţă, Tribunalul a apreciat că, în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 246 Cod penal unde este incriminată fapta funcţionarului public sau a altui funcţionar, care în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei persoane, infracţiune care, sub aspectul elementului material, fie printr-o acţiune – neîndeplinirea unui act, fie printr-o acţiune – îndeplinirea defectuoasă a unui act, activitatea abuzivă a inculpaţilor - funcţionari cauzând astfel o vătămare a intereselor legale ale acţionarilor, ale băncii ca entitate şi un prejudiciu.
În ceea ce priveşte pe inculpatul S D, Tribunalul a apreciat de asemenea, că încadrarea juridică corectă a faptei sale este aceea de complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu, în condiţiile în care, prin actele sale a înlesnit, ajutat pe inculpaţii funcţionari bancari la săvârşirea infracţiunii, el fiind de altfel, singurul beneficiar dovedit al activităţii infracţionale desfăşurate de cei patru inculpaţi.
În concluzie, vinovăţia inculpaţilor în săvârşirea infracţiunii rezultă din faptul că, inculpatul P I, în calitate de preşedinte al BANCA I R – S.A., al Consiliului de Administraţie al acestei bănci şi în calitate de preşedinte al Comitetului de Direcţie a aprobat în urma unei înţelegeri avute cu S D, acordarea unor linii de credit şi încheierea unor contracte de cesiuni de creanţe cu societăţile controlate de acest inculpat, cu încălcarea normelor legale de creditare, faptele acestuia întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanei în formă calificată iar inculpaţii R R şi D V, director al Direcţiei de Creditare şi respectiv şef Serviciu Credite, nu au prezentat situaţia reală privind bonitatea societăţilor care au solicitat acordarea de credite, aceştia din urmă cunoscând situaţia reală a acestor societăţi participând direct la negocierile cu inculpatul S D, în vederea încheierii unui singur model de contract care să fie folosit de toate sucursalele ce aveau să cesioneze creanţe, respectiv să acorde liniile de credit.
Tribunalul nu a primit apărările inculpaţilor R şi S în sensul că au fost simpli executanţi, în condiţiile în care, prin avizele lor favorabile exprimate în organismele de conducere la care participa în cadrul băncii, în condiţiile în care cunoştea că toate acele dosare de credit vizau practic aceeaşi persoană şi se încalcă normele bancare permiţând astfel, încheierea acelor contracte de cesiune şi de credit.
De asemenea, vinovăţia acestor din urmă inculpaţi rezultă şi din faptul că, în referatele întocmite de Direcţia de Creditare şi supuse aprobării Comitetului de Credite, iar ulterior Comitetului de Direcţie şi Consiliului de Administraţie, inculpaţii nu au făcut menţiunile reale privind bonitatea agenţilor economici în speţă că sunt societăţi nou înfiinţate, mai mult decât atât, Direcţia de Creditare nu a raportat situaţia expunerilor mari şi a debitorului unic în ce priveşte creditele şi contractele de cesiune de creanţă.
În concluzie, activitatea inculpaţilor P I, R R şi D V, funcţionari în cadrul BANCA I R - S.A. care prin îndeplinirea defectuoasă şi în mod repetat a atribuţiilor de serviciu cu ştiinţă, au cauzat o perturbare deosebit de gravă a activităţii bancare a creând o pagubă uriaşă de peste 180 miliarde lei constituie infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanei, în formă calificată şi continuată.
Referitor la vinovăţia inculpatului S D în sensul desfăşurării activităţii de complice, Tribunalul a mai reţinut că, activitatea acestuia de a solicita şi obţine încheierea unor contracte de cesiuni de creanţă, a unor credite de valoare deosebită cu evidenta încălcare a dispoziţiilor legale şi folosirea în interesul altor societăţi a sumelor obţinute, constituirea unor societăţi numai în scopul anterior menţionat de încheiere a unor contracte de cesiuni şi credite, pentru că alte activităţi comerciale societăţile nou constituite nu au desfăşurat, lichidarea acestor societăţi după acordarea creditelor de către partea civilă, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanei în formă calificată şi continuată, între acest inculpat şi inculpaţii-funcţionarii bancari existând o înţelegere frauduloasă.
În acest sens, este de observat că, în desfăşurarea activităţii infracţionale de fraudare a părţii civile, inculpatul S D avea să înfiinţeze o sumedenie de societăţi comerciale (normele bancare cele mai elementare limitau la o anumită sumă acordarea de credite bancare) , 6 dintre acestea, fiind înfiinţate în aceeaşi zi si cu acelaşi sediu, astfel încât, este evident că aceste societăţi au fost constituite, de altfel nici celelalte nu erau înfiinţate de mult timp, numai pentru a prelua creanţe şi credite de la BANCA I R – S.A. în strânsă conivenţă cu funcţionari din cadrul acestei bănci. S D a precizat în dispoziţiile sale că, deşi apar ca administratori la unele societăţi alte persoane, întreaga activitate a fost coordonată, gândită şi pusă în practică de el însuşi.
De asemenea, activitatea infracţională a inculpatului S rezultă chiar şi din nerespectarea acelor clauze contractuale din contractele de cesiune de creanţă, care prevedeau că avansul să fie plătit din surse proprii ale societăţilor beneficiare, acesta fiind plătit din liniile de credit, iar după ce au fost epuizate liniile de credit, partea civilă, nu a încasat alţi bani decât avansul aşa cum am menţionat anterior.
Mai mult decât atât, în urma unor verificări efectuate de B.N.R. la data de 22.03.2000, inculpata D V a întocmit o notă prin care firmele controlate de inculpatul S D sunt încadrate în categoria „un singur debitor”, dar şi această notă este întocmită urmare controlului efectuat la 10.03.2000 de către Banca Naţională a României.
În continuare, inculpatul S D, la scurt timp după epuizarea liniilor de credit avea să introducă în faliment toate societăţile comerciale prin care se contractase creditele de la partea civilă iar contractele de cesiune pe care trebuia să le onoreze avea la să fie, la rândul lor, înstrăinate, împreună cu toate garanţiile reale şi personale ale debitorilor cedaţi, adică toate firmele care aveau să fie ulterior falimentate.
În concluzie, Tribunalul a apreciat în raport de toate cele expuse mai sus, că între inculpaţii P şi Stancu, încă de la început, a avut loc o înţelegere prin care au pus la cale fraudarea părţii civile, activitate la care au aderat ulterior şi cei doi funcţionari bancari, R si D, care prin îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu ce le reveneau, au pus şi ei « umărul » la fraudarea părţii civile şi implicit, la falimentarea ulterioară a acesteia.
7. În ceea ce priveşte toate celelalte «aşa-zise motive de apel» formulate de către apelantul-inculpat P I, Tribunalul constată că, în realitate, acestea sunt simple apărări, respectiv, critici, la adresa sentinţei instanţei de fond «nu s-a respectat prezumţia de nevinovăţie, principiul aflării adevărului, rolul activ al instanţei, egalitatea de arme în procesul penal, garantarea dreptului al apărare», aspecte care au fost avute în vedere în cele expuse mai sus, la analiza motivelor de apel formulate de către inculpat.
II. Apelul inculpatului S D
1. S-a invocat necompetenţa (materială) a procurorilor DNA în efectuarea actelor de urmărire penală solicitându-se în acest sens desfiinţarea sentinţei penale apelate şi trimite cauzei la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, singurul organ judiciar competent să efectueze urmărirea penală în prezenta cauză în raport de momentul săvârşirii infracţiunii pentru care este trimis în judecată inculpatul.
S-a solicitat de asemenea, schimbarea încadrării juridice a infracţiunii dedusă judecăţii din art. 246 Cod penal în art. 10 lit. b şi c din Legea nr. 78/2000 şi ulterior, încetarea procesului penal, ca urmare a abrogării acestei din urmă legi.
Tribunalul a apreciat ca nefondate motivele invocate au fost respinse, considerentele avute în vedere fiind expuse pe larg, în apelul inculpatului P I, la pct 1.
2. S-a solicitat de asemenea, desfiinţarea sentinţei penale apelate şi rejudecând în fond, să se dispună, în baza art. 11 pct. 2 lit. a rap. la art. 10 lit. j Cod procedură penală încetarea procesului penal, motivat de faptul că, în raport de infracţiunea pentru care este cercetat inculpatul s-au mai pronunţat anterior Rezoluţii de către organele de urmărire penală respectiv, neînceperea urmăririi penale împotriva inculpatului.
Tribunalul nu a primit acest motiv de apel pentru simplul motiv că, pe de o parte, o rezoluţie pronunţată de către procuror în cadrul urmăririi penale nu poate avea autoritate de lucru judecat în faţa unei instanţe de judecată iar respectivele dosare în care a fost cercetat inculpatul anterior au fost conexate la prezenta cauză, acele infracţiuni constituind în realitate, acte materiale din prezenta cauză.
3. S-a solicitat de asemenea, desfiinţarea sentinţei penale apelate şi rejudecând în fond, să se dispună, în baza art. 11 pct. 2 lit. a rap. la art. 10 lit. b Cod procedură penală achitarea inculpatului şi implicit, nesoluţionarea laturii civile a cauzei, sub aspectul săvârşirii infracţiunii reţinute în sarcina sa prin actul de sesizare a instanţei, arătându-se că, în realitate, pentru inculpat, cele două contracte încheiate cu partea civilă, implicit, prin intermediul celor 3 inculpaţi funcţionari, au reprezentat simple operaţiuni juridice licite de natură civil-contractuală, neexistând nici un indiciu că inculpatul cu bună-ştiinţă ar fi participat la fraudarea părţii civile prin înlesnirea şi ajutorul dat celor trei inculpaţi - funcţionari bancari.
Tribunalul nu a primit nici acest motiv de apel formulat de către inculpat, în condiţiile în care astfel cum s-a reţinut la analiza motivului de apel invocat de către inculpatul P I la pct. 6 (în care s-a solicitat achitarea în baza art. 10 lit. d Cod procedură penală) rezultă, fără putinţă de tăgadă, din însăşi, analiza activităţii desfăşurate de către inculpatul S că acesta a acţionat cu bună-ştiinţă în fraudarea părţii civile, el fiind de altfel, singurul beneficiar dovedit în prejudiciul cauzat părţii civile (considerentele au fost expuse pe larg în apelul inculpatului P I la pct. 6).
4. De asemenea, s-a solicitat încetarea procesului penal ca urmare a lipsei plângerii penale prealabile a părţii civile în condiţiile apariţiei prevederilor alineatului 2 din art. 258 Cod penal, motiv ce a fost respins ca nefondat, considerentele fiind expuse pe larg la pct. 5.
5.S-au mai invocat de asemenea, o serie de «motive de apel» care în realitate, sunt simple critici la adresa hotărârii instanţei de fond, apărări care au fost analizate de către instanţă în apelul inculpatului P I.
III. Apelul inculpatului R R
1. S-a solicitat desfiinţarea sentinţei penale apelate şi rejudecând în fond, să se dispună restituirea cauzei la parchet în vederea refacerii urmăririi penale având în vedere lipsa de competenţă a D.N.A. în efectuarea urmăririi penale (motiv similar celui formulat de către ceilalţi doi inculpaţi ale căror apeluri au fost analizate mai sus.
Tribunal nu a primit acest motiv de apel considerentele avute în vedere fiind expuse pe larg la analiza apelului inculpatului P I.
2.S-a solicitat desfiinţarea sentinţei penale apelate şi rejudecând în fond, să se dispună achitarea, în baza art. 11 alin. 2 lit. a rap la art. 10 alin. 1 lit. d Cod procedură penală arătându-se că, infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată inculpatul îi lipseşte unul din elementele constitutive şi anume intenţia, din întreg materialul probator administrat în cauză nereieşind faptul că inculpatul a acţionat cu intenţia de a prejudicia pe partea civilă.
Tribunalul nu a primit nici acest motiv de apel considerentele avute în vedere fiind expuse pe larg la analiza apelului inculpatului P I – pct. 6.
3. S-a solicitat de asemenea, desfiinţarea sentinţei penale apelate şi rejudecând în fond, să se dispună încetarea procesului penal, în baza art. 11 pct. 2 lit. b rap. la art. 10 lit. f Cod procedură penală motivat de faptul că, în raport de încadrarea juridică a infracţiunilor reţinute în sarcina sa şi în raport de prevederile art. 258 alin. 2 Cod penal, în cauză, nu există plângerea prealabilă a persoanei vătămate, respectiv, a BIR.
Tribunalul nu a primit nici acest motiv de apel considerentele avute în vedere fiind expuse pe larg la analiza apelului inculpatului P I – pct. 5.
4. S-a solicitat de asemenea, desfiinţarea sentinţei penale apelate şi rejudecând în fond, să se dispună schimbarea încadrării juridice a infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată în infracţiunea prevăzută de art. 10 lit. b şi c din Legea nr. 78/ 2000.
Tribunalul nu a primit nici acest motiv de apel considerentele avute în vedere fiind expuse pe larg la analiza apelului inculpatului P I – pct. 1.
5. S-au invocat apoi o serie de critici referitoare la încheieri pronunţate de instanţa de fond prin care au fost respinse, fie o serii de probatorii solicitate a fi administrate de către inculpat, fie o serie de excepţii.
Astfel, s-a criticat respingerea ca neîntemeiată a cererii de restituire a cauzei la parchet în vederea refacerii urmăririi penale arătându-se că DNA nu avea competenţă în instrumentarea acestei cauze, s-a criticat respingerea cererii de constatare a nulităţii rapoartelor tehnico –ştiinţifice, cererea prin care s-a respins lipsei calităţii de reprezentant a lichidatorului, s-a criticat faptul că instanţa de fond a dispus prorogarea asupra unor excepţii de neconstituţionalitate, toate aceste critici fiind analizate, fie în apelul inculpatului P I, fie în cadrul cercetării judecătoreşti, în apel.
Este de observat, astfel cum s-a menţionat la începutul considerentelor acestei decizii că apărătorii inculpaţilor au abundat în depunerea de motive de apel, unele dintre ele fiind atât de confuze încât cu greu Tribunalul poate aprecia ce doresc în realitate inculpaţii. De exemplu, se invocă ca motiv de apel faptul că instanţa de fond, la un moment dat, exasperată de excepţiile şi recursurile invocate aproape la fiecare termen (s-au recurat în repetate rânduri, încheieri în care fie nu se dispusese absolut nimic, fie măsurile dispuse nu aveau căi de atac decât o dată cu fondul), a prorogat pronunţarea pe aceste excepţii până la finalul cercetării judecătoreşti, motiv de apel în baza căruia, în realitate, nu se solicită nimic, în sensul ca Tribunalul să dispună în legătură cu acest motiv de apel.
6. S-a mai arătat faptul că inculpatul nu se face vinovat de prejudiciul cauzat părţii civile, vinovat pentru nerecuperarea acestuia fiind lichidatorul care a început urmărire silită după o perioadă foarte îndelungată de timp astfel că, nu s-a putut recupera prejudiciul. La acest motiv de apel nu s-a arătat în concret, soluţia pe care ar urma să o pronunţe Tribunalul astfel că, el a fost analizat prin prisma motivului de apel invocat la pct.2 fiind respins.
IV. Apelul inculpatei D V
1. S-a solicitat desfiinţarea sentinţei penale apelate şi rejudecând în fond, să se dispună achitarea, în baza art. 11 alin. 2 lit. a rap la art. 10 alin. 1 lit. d Cod procedură penală arătându-se că, infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată inculpata îi lipseşte unul din elementele constitutive şi anume intenţia, din întreg materialul probator administrat în cauză, nereieşind faptul că inculpata a acţionat cu intenţia de a prejudicia pe partea civilă, arătându-se că, în realitate, inculpata a întocmit la nivelul Direcţiei de Creditare din Centrala BIR, numai două referate pe baza solicitărilor primite de la Sucursala Dolj iar, în calitate de şef-serviciu a semnat referate de propunere şi aprobare în Comitetul de Direcţie la SC V SRL, SC M SRL şi SC R C SRL.
S-a mai arătat că, dacă ar fi acţionat cu bună ştiinţă în încălcarea atribuţiunilor de serviciu, inculpata ar fi fost implicată în toate sau în majoritatea activităţilor şi nu mod sporadic.
Tribunalul nu a primit nici acest motiv de apel considerentele avute în vedere fiind expuse pe larg la analiza apelului inculpatului P I – pct. 6.
2. S-a mai criticat de asemenea, ca şi în apelurile celorlalţi inculpaţi, faptul că în cauză nu s-a efectuat expertiză contabilă pentru a se stabili, cu precizie şi profesionalism, un prejudiciu, motiv de apel care constituie, în realitate, o cerere de probatoriu, care a fost analizată de către Tribunal, cu ocazia cercetării judecătoreşti.
3. S-au reiterat, fie cererile de schimbare a încadrării juridice a infracţiunii reţinute în sarcina inculpatei, în infracţiunea prev de art. 10 lit. b şi c din Legea nr.78/2000, fie încetarea procesului penal ca urmare a lipsei plângerii penale prealabile, motive de apel similare în analiza apelului inculpatului P I, care au fost analizate şi respinse de către Tribunal.
V. Apelul D.N.A-ului.
1. Direcţia Naţională Anticorupţie a criticat faptul că pedepsele aplicate inculpaţilor sunt mult prea mici în raport cu gradul de pericol social concret al infracţiunii săvârşite, potrivit criteriilor prev. de art. 72 alin. 1 Cod penal, solicitând în acest sens, majorarea pedepselor aplicate inculpaţilor, cu executarea acestora în regim de detenţie.
S-a arătat în acest sens că, potrivit art. 72 alin. 1 din Cod penal, la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
S-a criticat faptul că instanţa de fond nu a ţinut seama de toate criteriile enunţate mai sus, la stabilirea pedepsei aplicate inculpaţilor.
Din examinarea probatoriului administrat, a rezultat ca inculpaţii nu au depus stăruinţă pentru înlăturarea rezultatului socialmente periculos sau pentru repararea pagubei pricinuite.
Acţiunile inculpaţilor au avut consecinţe deosebit de grave, afectând în mod semnificativ încrederea populaţiei în sistemul bancar, faptele fiind săvârşite sub incidenţa stării de agravare a art. 41 alineatul 2 Cod penal.
Astfel, raportat la activitatea infracţională a inculpatului D S, este semnificativ faptul că, în termenul de graţie pentru efectuarea plăţii creanţelor cesionate şi înainte de expirarea termenului de 1 an prevăzut pentru utilizarea liniei de credit, a utilizat integral sumele de bani împrumutate de la bancă, fără a achita ratele scadente, a dispus reorganizarea, prin absorbţie, a societăţilor cesionare şi, respectiv, le-a falimentat, a înstrăinat imobilele asupra cărora se constituiseră garanţii, asigurând lipsa de eficienţă în executarea garanţiilor.
Din punct de vedere financiar, cesiunea de creanţe şi acordarea de credite grupului de firme din Craiova a avut un efect dezastruos, crescând gradul de îndatorare al băncii şi accentuând evoluţia negativă a principalilor indicatori - solvabilitate, credite restante, risc de creditare, lichidităţi imediate, contribuind la intrarea băncii în faliment.
Potrivit Ordinului viceguvernatorului B.N.R. nr. 5/13.10.1999, s-a dispus sancţionarea Bancii I R, astfel:
a. interzicerea acordării de noi credite sau linii de finanţare şi suplimentării/reeşalonării celor existente, avalizării de bilete la ordin precum şi emiterii de scrisori de garanţie şi deschiderii de acreditive, cu excepţia celor garante cu depozit colateral, în cazul clienţilor care înregistrează restanţe în rambursarea acestora şi/sau a dobânzilor eferente;
b. interzicerea acordării de noi credite sau linii de finanţare şi suplimentării/reeşalonării celor existente, avalizării de bilete la ordin precum şi emiterii de scrisori de garanţie şi deschiderii de acreditive, cu excepţia celor garantate cu depozit colateral, în cazul clienţilor care înregistrează pierderi sau care, potrivit indicatorilor de bonitate şi analiză cash flow, nu au capacitatea de a rambursa la timp ratele de credit şi/sau dobânda aferentă, (volumul II dosar urmărire penală, filele 79- 109)
Deşi aveau cunoştinţă despre această sancţiune, inculpaţii funcţionari bancari nu au luat nicio măsură pentru remedierea deficienţelor, astfel încât, prin procesul verbal nr. 2783 întocmit la data de 10.03.2000 de către B.N.R., s-a consemnat încălcarea restricţiei prevăzută la art. 1 litera c din Ordinul viceguvernatorului B.N.R. vr. 5/13.10.1999 (constând în „interzicerea acordării de credite, de orice fel, sau suplimentării/reeşalonării celor existente....peste nivelul maxim reprezentând 10% din fondurile proprii ale băncii"), prin faptul că expunerea netă a băncii faţă de grupul WAB SRL controlat de inculpatul D S (format din firmele Avab SRL, V SRL, A M SA, BDJ SA CRAIOVA, A K SRL, F SA Craiova, J V SRL, D Podari SRL şi P SRL) a fost, la data de 31.12.1999, în sumă de 149.195.204.000 ROL, care reprezenta 40.42% din fondurile proprii raportate de bancă şi, respectiv, 85.55%) din fondurile proprii determinate de B.N.R.
Toate actele de control ale B.N.R. au evidenţiat încălcări grave şi repetate ale normelor bancare de către inculpaţii funcţionari bancari.
Faptele inculpaţilor prezintă un grad ridicat de pericol social faţă de modalitatea concretă de săvârşire a acestora, întinderea de timp şi modalităţile de punere a practică a rezoluţiilor infracţionale, având în vedere că activitatea de creditare se bazează, în primul rând, pe analiza fiabilităţii şi realismului afacerilor în vederea identificării şi evaluării capacităţii de plată a clienţilor, respectiv de a genera venituri şi lichidităţi, ca principală sursă de rambursare a creditului şi de plată a dobânzii.
Determinarea capacităţii de plată a clienţilor se face prin analiza aspectelor financiare şi nefinanciare ale activităţilor economice, atât a celor efectuate, cât şi a celor prognozate a se efectua.
Inculpaţii funcţionari bancari aveau obligaţia de a analiza şi verifica, iar beneficiarul creditului de a pune la dispoziţie documentele din care să rezulte natura activităţilor desfăşurate, situaţia patrimonială, rezultatele economico-financiare şi alte documente, cu ajutorul cărora sa se poată evalua potenţialul economic şi financiar al debitorului.
Nu este lipsită de relevanţă şi atitudinea conducerii Bancii I R pe parcursul derulării procedurilor de auditare a bilanţului întocmit de 3.I.R. S.A. pentru anul 1999, când auditorul extern al acestei bănci, firma P W C a remis conducerii BANCA I R rapoartele de audit spre semnare, însă aceasta din urmă a refuzat să furnizeze o declaraţie, după cum prevăd standardele naţionale de audit, refuzul conducerii constituind o limitare a lucrărilor de audit.
S-a solicitat în consecinţă, înlăturarea circumstanţelor atenuante reţinute în favoarea inculpaţilor care nu se justifică, în raport de modalitatea concretă de săvârşire a infracţiunii, forma calificată de săvârşire a acesteia, caracterul repetat, întinderea prejudiciului, nerecuperarea acestuia, impactul negativ în rândul opiniei publice şi conduitele abordate de către inculpaţi, atât în momentul săvârşirii infracţiunii, cât şi pe parcursul soluţionării procesului.
Tribunalul a apreciat ca fondat acest motiv de apel, a fost admis, considerentele avute în vedere fiind următoarele:
Într-adevăr, în mod total nejustificat, instanţa de fond a reţinut în favoarea inculpaţilor circumstanţe atenuante care nu se justifică în raport de modalitatea concretă de săvârşire a infracţiunii, forma calificată de săvârşire a acesteia, caracterul repetat, întinderea prejudiciului, nerecuperarea acestuia, impactul negativ în rândul opiniei publice şi conduitele abordate de către inculpaţi, atât în momentul săvârşirii infracţiunii, cât şi pe parcursul soluţionării procesului. Astfel, în raport de gradul de pericol social concret al infracţiunii săvârşite, grad de pericol deosebit de ridicat, derivat din modalitatea concretă de săvârşirii a infracţiunii (înţelegere frauduloasă în scopul prejudicierii părţii civile, parte integrantă a sistemului financiar al ţării, modul elaborat, bine gândit şi pus la punct prin care o sumă uriaşă a fost sustrasă din patrimoniul părţii civile), forma calificată de săvârşire a acesteia prin acte repetate, derulate într-o perioadă foarte scurtă de timp, inculpaţii fiind conştienţi de prăbuşirea iminentă a părţii civile, prăbuşire survenită la câteva luni, prin intrarea în faliment a acesteia, întinderea uriaşă a prejudiciului, aproximativ 180 miliarde Rol, la nivelul anului 2000, care în prezent cu dobânda legală aferentă, este cel puţin dublu, prejudiciu din care nu s-a recuperat absolut nimic şi foarte puţin probabil, că se va recupera (inculpatul S D „a avut grijă” să introducă în faliment toate firmele beneficiare ale cesiunilor de creanţă şi creditelor acordate de către partea civilă, la rândul lor, ceilalţi inculpaţi, de asemenea, „au avut grijă” ca pe numele lor să nu figureze bunuri mobile şi imobile asupra cărora să se poată institui sechestru asigurator în vederea acoperirii prejudiciului, aspecte, de asemenea, de natură să evidenţieze încă o dată, intenţia inculpaţilor de a prejudicia partea civilă), impactul negativ în rândul, atât al depunătorilor, persoane fizice şi juridice (zeci de mii de depunători) care şi-au văzut peste noapte spulberate economiile ca urmare a activităţii infracţionale desfăşurate de către inculpaţi, impact negativ şi asupra întregii societăţi care a sporit neîncrederea în sistemul bancar, crearea unei imagini de ţară „bananieră” a României în Europa şi în întreaga lume ca fiind locul în care nu se poate vorbi de siguranţă financiară şi de un control eficient asupra sistemului bancar, atitudinea inculpaţilor pe parcursul desfăşurării penale şi a judecăţii cauzei (aproape 4 ani de zile în faţa instanţei de fond, inculpaţii prin apărătorii lor, au uzat de toate mijloacele legale şi nedeontologice, în tergiversarea procesului, în speranţa intervenirii prescripţiei răspunderii penale), care au avut o atitudine de nerecunoaştere, pe alocuri, sfidătoare chiar faţă de instanţa de judecată, în sensul la, la mai bine de 10 ani de la săvârşirea infracţiunii, organele judiciare, în speţă, instanţele de judecată, i-ar mai putea trage la răspundere şi decide trimiterea inculpaţilor la închisoare.
Toate aceste aspecte enunţate mai sus formează convingerea Tribunalului că se impune înlăturarea circumstanţelor atenuante şi condamnarea inculpaţilor la pedepse cu închisoarea în regim de detenţie, cuantumul pedepselor fiind individualizat în raport de contribuţia inculpaţilor la săvârşirea infracţiunii (inculpaţilor P şi S, ca principali „artizani ai ingineriei financiare” prin care a fost prejudiciată partea civilă şi nu numai, le-au fost aplicate pedepse orientate spre maximum special prevăzut de lege, iar inculpaţilor R şi D, pedepsele, de asemenea, au fost majorate cu executarea în regim de detenţie, peste mediu special prevăzut de lege, în raport de contribuţia lor mai redusă la săvârşirea infracţiunii.
2. Omisiunea aplicării pedepsei accesorii şi complementare prev. de art. 64 litera c Cod penal raportat la art. 65 alin. 2 Cod penal, în ceea ce îl priveşte pe inculpatul Dinei S.
În mod greşit, instanţa de judecată nu a dispus aplicarea pedepselor complementare şi accesorii prevăzute de art. 64 litera c Cod penal raportat la art. 65 alin. 2 Cod penal, în ceea ce îl priveşte pe inculpatul D S, având în vedere obligativitatea aplicării acestora, potrivit art. 248/1 Cod penal.
Astfel, întrucât inculpatul D S a săvârşit infracţiunea de complicitate la abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, folosindu-se de calităţile sale de administrator şi/sau asociat în cadrul grupului de firme beneficiare ale liniilor de credit, se impunea cu necesitate şi interzicerea dreptului de a ocupa aceste funcţii pe o durată determinată. Pentru aceleaşi raţiuni, se impunea şi aplicarea pedepsei accesorii prev. de art. 64 litera c Cod penal.
Tribunalul a apreciat şi acest motiv ca fiind fondat fiind admis, în condiţiile în care art. 248¹ Cod penal impune obligativitatea interzicerii drepturilor prev de art. 65 alin. 2 Cod penal, este evident că, în săvârşirea infracţiunii de către inculpatul D S, acesta s-a folosit de calităţile sale de administrator în cadrul grupului de firme beneficiare ale liniilor de credit astfel că, se impune si interzicerea exercitării de către inculpat a drepturilor prev. de art. 65 lit. c Cod penal, (dreptul de a exercita funcţia de administrator al unei societăţi comerciale) pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei principale.
3. Greşita aplicare a pedepsei complementare prev. de art. 65 alin. 2 raportat la art. 64 litera a teza a II-a, b şi c Cod penal, în ceea ce îi priveşte pe inculpaţii R R şi D V, sub aspectul momentului începerii executării.
În mod greşit, instanţa de judecată a hotărât, în ceea ce îi priveşte pe inculpaţii R R şi D V, interzicerea exerciţiului drepturilor prev. de art. 64 litera a teza a II-a, b şi c Cod penal pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei de 3 ani a cărei suspendare condiţionată a fost dispusă pe o durată de 5 ani, conform art. 81 şi 82 Cod penal.
Având în vedere că instanţa a pronunţat o hotărâre cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, momentul de la care se poate dispune executarea pedepselor complementare este cel al rămânerii definitive a unei astfel de hotărâri de condamnare.
Tribunalul a constată ca lipsit de obiect acest motiv de apel în condiţiile în care instanţa a admis motivul de apel de la pct 1.
4. Nelegalitatea hotărârii în ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a laturii civile.
Potrivit art. 14 Cod procedură penală acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente.
În considerentele hotărârii apelate s-a arătat că, în ceea ce priveşte prejudiciul creat, acesta este compus numai din suma de 8.053.561,1 lei, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data acordării fiecărui credit şi până la momentul plăţii efective. Pretenţiile părţii civile, deşi mai însemnate prin însumarea valorii operaţiunilor de cesiune de creanţă cu cea a operaţiunilor de creditare, nu sunt în total justificate datorită interdependenţei dintre cesiunile de creanţă şi creditele acordate.
Din examinarea acestor considerente, se desprinde o contradicţie în termeni, în sensul că, deşi instanţa atribuie o interdependenţă, o legătură între cesiunile de creanţă şi creditele acordate, totuşi nu a admis cu titlu de despăgubiri şi suma de 106.786.123.408 ROL.
În realitate, prejudiciul cauzat este în sumă de 187.321.734.408 ROL, la nivelul anului 2000 şi se compune din 80.536.611.000 ROL creat prin acordarea liniilor de credit şi 106.786.123.408 ROL, prejudiciul creat prin aprobarea şi încheierea contractelor de cesiune de creanţă.
Din acest punct de vedere, nu trebuie omis faptul că inculpatul D S a condiţionat încheierea contractelor de cesiune de creanţă, dintre conducerea BANCA I R şi firmele din grupul său, de acordarea din partea BANCA I R a unor linii de credit, astfel încât există o legătură de cauzalitate directă între acţiunile circumscrise elementului material al laturii obiective al infracţiunii de abuz în serviciu în formă calificată comise de inculpaţii funcţionari bancari, pe de o parte, între acţiunile circumscrise elementului material al laturii obiective al infracţiunii de complicitate la abuz în serviciu în formă calificată, comise de inculpatul D S, şi rezultatul socialmente periculos cuantificat în mod obiectiv în prejudiciul cauzat, ce se compune atât din valoarea cesiunilor de creanţă, cât şi din valoarea liniilor de credit acordate preferenţial inculpatului D S.
De asemenea, şi acest motiv de apel urmează a fi admis, susţinerile DNA-ului în acest sens fiind pe deplin întemeiate.
Într-adevăr, deşi instanţa de fond a constatat că între prejudiciul cauzat prin aprobarea şi încheierea contractelor de cesiune de creanţă şi prejudiciul cauzat prin acordarea liniilor de credit există o strânsă interdependenţă în sensul că înţelegerea frauduloasă în prejudicierea părţii civile dintre inculpaţii S şi P a vizat ambele aspecte şi având în vedere faptul că niciunul din cele două prejudicii nu a fost recuperat, se dispune obligarea, în solidar a inculpaţilor, numai la acoperirea prejudiciului cauzat prin liniile de credite acordate.
Faţă de acest aspect, Tribunalul a apreciat că prejudiciul suferit de către partea civilă se compune atât din sumele provenite din cesiunile de creanţă cât şi din cele din contractele de credit nerambursate, (strânsa interdependenţă dintre cele două înţelegeri frauduloase finalizate prin contractele respective fiind analizate pe larg la motivul de apel-pct 6 al inculpatului P I) şi, în consecinţă, va obliga pe inculpaţi, în solidar, la acoperirea întregului prejudiciu.
VI. Apelul părţii civile
Partea civilă a criticat soluţia instanţei de fond în sensul că, în mod nejustificat, nu a obligat pe inculpaţi şi la acoperirea prejudiciului cauzat prin cesiunile de creanţă efectuate în mod nelegal şi rămase neacoperite în sumă de 5.915.362, 2 USD obligând pe inculpaţi în solidar, numai la acoperirea prejudiciului cauzat prin contractele de credit.
S-a mai criticat faptul că instanţa de fond nu a obligat inculpaţii la plata sumei de 22.015.459 RON reprezentând dobânzi la sumele aferente creditelor neperformante şi nereturnate calculate până la data constituirii de parte civilă precum şi a sumei de 3320 Ron cu titlu de alte cheltuieli.
Apelul părţii civile este fondat în parte, urmând a fi admis, parte din considerente fiind expuse la pct 4 motive apel D.N.A.
Tribunalul nu a primit însă cererea părţii civile de obligare în solidar, a inculpaţilor la acoperirea prejudiciului cauzat prin contractele de cesiune de creanţă în USD, precum si la plata acelor dobânzi aferente creditelor neperformante, pentru următoarele considerente: în condiţiile în care partea civilă a înţeles să exercite acţiunea civilă în cadrul procesului penal, aceasta nu are de ales între răspunderea civilă contractuală şi răspunderea civilă delictuală, fiind obligată în acest sens, să-şi formuleze pretenţiile în raport de prevederile art. 998-999 C. civil, clauzele contractuale, posibil mai favorabile părţii civile, neputând fi soluţionate în cadrul procesului penal, inclusiv cu privire la clauzele „penale” înserate în acele convenţii, dobânda calculată la prejudiciul cauzat neputând fi decât cea legală. De asemenea, Tribunalul observă că contractul de cesiune al unor creanţe încheiat între partea civilă şi firmele inculpatului S D a avut la bată moneda naţională şi nu USD astfel încât, nu se poate dispune obligarea inculpaţilor la acoperirea prejudiciului în USD.
În consecinţă, Tribunalul a admis în parte apelul părţii civile şi a dispus similar motivului de apel DNA analizat la pct. 4.
În raport de motivele de apel invocate de către părţile din prezentul dosar, Tribunalul a dispus, în consecinţă, în baza art. 379 pct. 2 lit. a Cod procedură penală a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie şi partea civilă BANCA I R prin lichidator judiciar R.V.A I S S.P.R.L. (fostă M S R.V.A. SA) împotriva sentinţei penale nr. 1240/15.06.2010 pronunţată de Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, în dosar nr. 14165/4/2006 iar în baza art. 379 pct. 1 lit. b Cod procedură penală a respins ca nefondate, apelurile inculpaţilor împotriva aceleaşi sentinţe penale.
A desfiinţat în parte sentinţa penală apelată şi rejudecând în fond:
1. În baza art. 246 Cod penal rap la art. 248/1 Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal rap la art. 258 Cod penal a fost condamnat inculpatul P I, la o pedeapsă de 12 ani închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71,64 lit. a teza a-II-a, b şi c Cod penal.
În baza art. 65 alin. 2 Cod penal i s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a, teza a-II-a, lit. b şi c Cod penal pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale.
2. În baza art. 26 Cod penal rap la art. 246 Cod penal rap la art. 248¹ Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal rap la art. 258 Cod penal a fost condamnat inculpatul S D la o pedeapsă de 12 ani închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71,64 lit. a teza a-II-a, lit. b şi c Cod penal.
În baza art. 65 alin. 2 Cod penal i s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a teza a-II-a, lit.b şi c Cod penal pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale.
3. În baza art. 246 Cod penal rap la art. 248¹ Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal rap la art. 258 Cod penal a fost condamnat inculpatul R A la o pedeapsă de 9 ani închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71, 64 lit. a teza a-II-a, lit.b şi c Cod penal.
În baza art. 65 alin. 2 Cod penal i s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a teza a-II-a, b şi c Cod penal pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale.
4. În baza art. 246 Cod penal rap la art. 248¹ Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal rap la art. 258 Cod penal a fost condamnată inculpata D V la o pedeapsă de 9 ani închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71, 64 lit. a teza a-II-a, b şi c Cod penal.
În baza art. 65 alin. 2 Cod penal i s-a interzis inculpatei exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a . teza a-II-a, lit.b şi c Cod penal pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 14 Cod procedură penală rap la art. 346 Cod procedură penală rap la art. 998-999 Cod civil s-a admis în parte acţiunea părţii civile Banca I R, prin lichidator judiciar R.V.A I S S.P.R.L. (fostă M S R.V.A. SA) şi i-a obligat pe inculpaţii, în solidar, la plata sumelor de 8.053.561,1 lei (valoare credit) şi 10.786.123, 4 lei (valoarea creanţelor cesionate) precum şi a dobânzii legale calculată de la data acordării fiecărui credit pentru S.C. B.D.J. S.A., S.C. F S.A., S.C. AVAB S.R.L., S.C. A M S.A., S.C. J V S.R.L., S.C. V S.R.L., S.C. A K S.R.L., S.C. M S.R.L., S.C. P S.R.L., S.C. P S.R.L. şi S.C. R C S.R.L. de către cele 9 sucursale ale Bancii I R (Craiova, Craiova Gară, S.M.B., Plevnei Bucureşti, Târgovişte, Piteşti, Slatina, Drăgăşani, Râmnicu-Vâlcea) şi până la data plăţii efective.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.
În baza art. 379 pct. 1 lit. b Cod procedură penală a respins ca nefondate apelurile declarate de către cei patru inculpaţi.
În baza art. 192 alin. 2 Cod procedură penală au fost obligaţi inculpaţii la câte 1.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs inculpaţii P I, D V, R R şi S D, precum şi R M şi B T şi recurentul E M în calitate de avocat al inculpatului P I, împotriva încheierilor de şedinţă din 04.11.2010 şi 12. 11.2010, pronunţate în acelaşi dosar.
Recurentul inculpat S D critică soluţia sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei, formulând 10 motive de casare, aşa cum au fost depuse în scris la dosar şi depozitate pe larg în faţa instanţei.
1. Instanţa nu a fost compusă potrivit legii (art.385⁹ pct. 3 Cod procedură penală) şi s-a admis o cale de atac neprevăzută de lege (art.385⁹ pct. 11 Cod procedură penală).
Acest motiv de recurs se află în strânsă legătură cu motivul arătat la punctul 5 din motivele depuse în scris şi întemeiat pe art. 385⁹ pct. 20 Cod procedură penală, cu referire la intervenirea unei legi mai favorabile (Legea nr.58/2008) care a introdus art.258 alin. 2 Cod penal, caz în care lipseşte plângerea prealabilă şi se impune încetarea procesului penal pentru acest motiv.
Acest din urmă motiv a fost formulat şi în faţa instanţei de apel, care l-a respins în mod corect, însă motivarea în sensul că partea civilă a lăsat să se înţeleagă reciproc că îşi menţine plângerea penală, nu este cea corectă şi nu va fi menţinută.
Motivarea pentru care acest motiv de recurs nu poate fi primit se regăseşte în chiar încadrarea juridică dată faptei, respectiv art. 26 iar referitor la art.246 comb. cu art.248¹ cu aplic. 41 alin. 2 rap. la art. 258 alin. 2 Cod penal.
Raportarea la alin. 1 de la art. 258 Cod penal şi nu la alin. 2 (caz în care acţiunea penală s-ar pune în mişcare la plângerea prealabilă) este motivată de abuzul în serviciu în formă calificată (art.248¹ Cod penal), text de lege exclus la alin. 2 de la art.258 Cod penal.
Prin urmare, faţă de încadrarea juridică dată faptei, acţiunea penală nu se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, deci invocarea lipsei acesteia nu este relevantă.
Pe cale de consecinţă, instanţa a fost compusă potrivit legii, din 2 judecători, în apel, acesta fiind calea de atac prevăzută de lege.
Pe cale de consecinţă, nici cererea de încetare a procesului penal pentru lipsa plângerii prealabile, nu poate fi primită.
2. Inculpatul a arătat că nu a încheiat contractele de credit şi cesiunile de creanţă în nume propriu, ci ca reprezentant al celor 11 societăţi, astfel că succesoarea acestora – S.C. BDJ R S.A. Podari trebuia concepută ca parte responsabilă civilmente. În lipsa citării acesteia, instanţa nu s-a putut pronunţa asupra contractelor şi cesiunilor de creanţă, deşi ar fi trebuit să o facă şi nici să stabilească dacă şi cât s-a achitat până în prezent din sumele respective.
Inculpatul a formulat acest motiv de recurs fără a arăta cel mai important aspect, respectiv condiţiile specifice pentru angajarea răspunderii comitentului – S.C. B.D.J. R S.A. Podari – printre care existenţa raportului de prepuşenie între comitent sau cele 11 societăţi şi inculpat. În lipsa acestui raport, discutarea celorlalte aspecte, respectiv condiţiile generale şi specifice, momentul introducerii în cauză sau modalităţi de introducere în cauză nu mai este necesară.
De asemenea, solicitarea instanţei să se pronunţe asupra contractelor de credit şi a cesiunilor de creanţă, fără a se arăta în ce sens din punct de vedere juridic, nu poate fi primită, instanţa neavând această obligaţie, faţă de limitele judecăţii, (art.317 Cod procedură penală), faptele pentru care sunt judecaţi inculpaţii neavând drept consecinţă anularea unui înscris.
3. Inculpatul S D a solicitat achitarea sa în baza art. 10 lit. d Cod procedură penală, arătând că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii.
Astfel, lipseşte intenţia inculpatului de a ajuta sau înlesni la săvârşirea faptei.
În cauză, nu s-a stabilit momentul în care inculpatul a discutat cu inculpatul P I, existând doar presupunerea că acest lucru s-a întâmplat.
De asemenea, nu există urmarea imediată, ca element constitutiv al infracţiunii, arătând că Banca I R se afla în faliment de fapt, constatat în iunie 1999 de B.N.R. astfel că nu fapta inculpatului a produs aceste consecinţe, care preexistau.
În cauză nu există probe care să demonstreze latura subiectivă şi obiectivă, iar instanţa a constatat existenţa vinovăţiei nu din fapte contemporane încheierii contractelor, ci din atitudini ulterioare.
În concluzie, se arată că, în cauză, lipseşte urmarea imediată, nu există raport de cauzalitate şi nici probe cu privire la existenţa unei înţelegeri, motiv pentru care se impune achitarea inculpatului conform art. 10 lit. d Cod procedură penală.
Analizând acest motiv de recurs, singurul care vizează fondul cauzei, se constată, în primul rând, susţinerea lipsei tuturor elementelor constitutive ale faptei, ceea ce ar conduce la un alt temei al achitării.
Verificând, pe fond, acelaşi motiv aflat la pct. 3 din recursul scris şi susţinut oral, instanţa se conformează scopului procesului penal, aflarea adevărului, în sensul stabilirii situaţiei de fapt pe bază de probe, fiind cel mai important aspect al judecăţii, din care rezultă toate celelalte consecinţe (vinovăţie, încadrare juridică, participaţiei penale etc.).
Din acest punct de vedere, inculpatul nu a contestat starea de fapt, derularea acţiunilor în perioada iulie 1999 – februarie 2000, care a fost stabilită în cursul urmăririi penale şi menţinută de instanţa de fond şi apel.
S-a arătat, în esenţă, că nu s-a stabilit momentul în care inculpatul S D a ajutat sau înlesnit la comiterea faptei, existând doar o presupunere că aceasta a avut loc („este neîndoielnic că…”) şi că activitatea infracţională este dedusă din derularea ulterioară a executării contractelor.
Pentru a stabili că inculpatul a ajutat şi înlesnit, în orice mod, la săvârşirea faptei de către autor trebuie avută în vedere natura infracţiunii de abuz în serviciu, în condiţiile specifice cauzei de faţă, respectiv forma continuată a acesteia.
Astfel, fapta autorului, însoţită de ajutorul şi înlesnirea dată de complice, este săvârşită printr-o activitate complexă, care a debutat cu purtarea unor negocieri, şi a continuat cu încheierea mai multor contracte, care au respectat rezultatul negocierilor şi cu executarea acestora, care, de asemenea, a respectat ceea ce s-a stabilit anterior.
Pe tot parcursul acestor acţiuni, autorul şi complicele au fost părţi în înţelegerea lor, încheierea şi executarea contractelor fiind forma prin care a existat singura posibilitate de a frauda banca.
Autorul ar fi fost în imposibilitate de a săvârşi fapta fără ajutorul dat de complice, pe tot parcursul activităţii infracţionale, în aceste consideraţii constând natura specifică a faptei deduse judecăţii.
S-a arătat de apărare că nu s-a stabilit, în timp şi în spaţiu, momentul înţelegerii dintre autor şi complice, deşi, s-a reţinut în situaţia de fapt că la 24 septembrie 1999 s-au purtat negocieri, consemnate într-o „notă” în care se face trimitere la solicitările inculpatului S D, iar textul convenţiei cadru a fost discutat între inculpaţii P şi R, pe de o parte şi inculpatul S D, astfel cum reiese din hotărârile luate de comitetul director al Bancii I R din 15 septembrie 1999 şi 28 septembrie 1999, convenţie valabilă pentru cele 11 societăţi.
Acestea sunt momentele înţelegerii, dar, aşa cum s-a mai arătat, ajutorul a fost dat pe tot parcursul activităţii infracţionale, care conturează latura obiectivă a infracţiunii.
De aceea, acţiunea de ajutor şi înlesnire nu s-a petrecut într-un singur moment şi s-a desfăşurat pe o anumită perioadă, întreruptă de intervenţia organelor judiciare.
Pe latură subiectivă se constată vinovăţia inculpatului S D sub forma intenţiei directe, acesta prevăzând rezultatul şi urmărind producerea lui, aşa cum s-a mai arătat, prin acţiunile succesive de pe tot parcursul activităţii infracţionale, între acestea acţiuni existând practic o relaţie de cauză – efect, în sensul că fiecare a condiţionat existenţa acţiunii ulterioare, adică înţelegerea a făcut posibilă încheierea contractelor, iar aceste, executarea lor, aceasta fiind cea mai simplă constatare.
S-a mai arătat că nu există urmarea imediată, deoarece banca se afla în faliment de fapt, stare care nu a fost generată de încheierea contractelor.
Distincţia între fraudarea unei bănci aflată în dificultate financiară şi fraudarea bănci aflată într-o activitate normală, nu este de natură de a modifica efectele infracţiuni de abuz în serviciu. Crearea unui prejudiciu nu este condiţionată de starea financiară a băncii, deşi se poate afirma că paguba creată unei băncii aflată în faliment de fapt este cu mult mai importantă în producerea mai rapidă a falimentului de drept.
Legătura de cauzalitate dintre fapta inculpatului şi rezultatul produs – consecinţele deosebit de grave – este atât de evidentă, în cât simpla constatare că o bancă în dificultate financiară stabilită prin controalele BNR a fost şi mai mult fraudată în mod hotărâtor pentru intrarea în faliment, este suficientă.
Astfel, se constată că fapta inculpatului S D de a ajuta şi înlesni la săvârşirea unui abuz în serviciu în formă calificată şi continuată, întruneşte toate elementele constitutive ale infracţiunii prev. la art. 26 cu referire la art. 246 conform cu art.248¹ cu aplic. art. 41 alin. 2 rap. la art. 258 alin. 1 Cod penal.
4. Soluţia a mai fost criticată pentru greşita încadrare juridică dată faptei, considerând că, în mod corect, fapta inculpatului este ce de bancrută frauduloasă, prev. la art. 143 alin. 2 din Legea nr.85/2006, s-au de art. 272 alin. 1 pct. 2 din Legea nr.31/1990, părţi vătămate fiind cele 11 societăţi, care au garantat cu bunuri proprii creditele luate de la Banca I R, astfel că banca este cea care a profitat de pe urma înlocuirii creanţelor cu creanţe valide, iar societăţile au fost cele vătămate.
Formularea acestui motiv de recurs poate fi privită cel puţin ca nesigură, atâta timp cât se solicită schimbarea încadrării în una dintre cele două, ale căror elemente constitutive sunt total diferite.
Prima solicitare a fost motivată şi de instanţa de apel, în mod corect, motivare pe care instanţa de recurs o menţine.
Pentru subsidiarul cerut în recurs; afirmaţia că cele 11 societăţi au fost prejudiciate nu este reală, acestea fiind beneficiarele creditelor acordate, iar intrarea acestora în faliment nu s-a datorat luării unor credite la cerere.
Având în vedere considerentele arătate la punctul anterior, se constată că încadrarea juridică a faptei este corectă, fiind întemeiată pe acţiunile inculpatului, stabilite prin situaţia de fapt, pe baza probelor ce s-au administrat.
6. Acest motiv de recurs se referă la nepronunţarea de către instanţă asupra unora dintre probele administrate, respectiv greşita respingere a cererii de efectuare a expertizei tehnice contabile, în cauză existând doar un raport de constatare.
În primul rând, instanţa s-a pronunţat asupra cererii, în sensul că a respins-o.
De asemenea, motivare respingerii este corectă, având în vedere că raportul de constatare lămureşte toate aspectele referitoare la circuitul sumelor de bani, cuantumul acestora, fiind atributul judecătorului să stabilească celelalte aspecte.
Raportul de constatare a fost efectuat cu respectarea cerinţelor procedurale, nefiind motive de nulitate ale acestuia.
7. Se critică soluţia, arătând că urmărirea penală a fost efectuată de un organ necompetent şi, astfel, instanţa nu a fost legal sesizată.
Instanţa de apel a motivat pe larg respingerea acestei susţineri, motivare pe care instanţa de recurs o menţine, constatând că faptele pentru care s-a început urmărirea penală era de competenţa D.N.A., precum şi după schimbarea încadrării juridice.
Acest motiv de recurs, a fost analizat la termenul din 29.03.2007, fiind respinse excepţiile de necompetenţă materială a DNA, precum fază de apel şi în recursul de faţă.
În consecinţă, instanţa a fost legal sesizată de către organul de urmărire penală prin rechizitoriu.
8. Acest motiv de recurs se referă la încălcarea dreptului la apărare, întrucât la termenul din 04 noiembrie 2010, deşi nu fusese legal citat, instanţa de apel a înlăturat din citativ pe una dintre părţi, respectiv Banca I R, în calitate de parte responsabilă civilmente şi citarea aceleaşi părţi în calitate de parte civilă, prin lichidator RVA I S SRL.
Înlăturarea din citativ a unei părţi citată în mod greşit nu reprezintă un act de cercetare judecătorească, fiind atributul exclusiv al instanţei de a fixa cadrul procedural, chiar pe cale administrativă, înainte de primul termen de judecată.
Se constată că, prin această dispoziţie nu s-a încălcat dreptul la apărare al inculpatului, care a fost asistat pe tot parcursul urmăriri penale şi al judecăţii, fiindu-i respectate toate drepturile care decurg din această obligaţie a instanţei.
9. Motivul de recurs se referă la aplicarea unei pedepse în alte limite de când cele prevăzute de lege şi este motivul pentru care recursul inculpatului S D urmează a fi admis.
Într-adevăr, instanţa aplicat o pedeapsă de 12 ani închisoare, considerând că maximul special este de 15 ani, în realitate acesta fiind ce 10 ani închisoare, prin referire la art. 258 alin. 1 Cod penal.
Instanţa de apel nu a aplicat pedeapsa în două trepte, prin aplicarea unui spor, ci a individualizat la 12 ani închisoare.
Constatând acest motiv ca fiind întemeiat, instanţa de recurs va dispune condamnarea inculpatului la 7 ani închisoare, respectând modul de individualizare prev. la art. 72 Cod penal, în ceea ce priveşte diferenţa dintre maximul special şi pedeapsa aplicată.
Astfel, individualizată pedeapsa îşi poate atinge scopul prev. la art. 52 Cod penal.
10. Se arată, prin acest motiv, că instanţele au pronunţat hotărâri contrare legii, prin încălcarea disp. art. 2781 alin. 11 Cod procedură penală, motiv invocat şi în apel, când instanţa s-a pronunţat în sensul respingerii, motivare pe care Curtea o menţine, în sensul că nu există situaţia prev. la art. 2781 alin. 11 Cod procedură penală care face referire la aliniatul 8 lit. a, în legătură cu respingerea plângerii împotriva rezoluţiei procurorului.
Urmează ca recursul inculpatului S D să fie admis pe aspectul pedepsei aplicate, celelalte motive fiind neîntemeiate.
Recursul inculpatului P I cuprinde 8 motive de casare, dispuse în scris şi susţinute pe larg cu ocazia dezbaterilor.
1. Primul motiv de recurs se referă la nelegala sesizare a instanţei, rechizitoriul fiind întocmit de un organ de urmărire penală necompetent material.
Acest motiv a fost analizat în recursul inculpatului S D, constatând că atât instanţa de fond cât şi cea de apel au analizat acest aspect în mod corect, constatând legala sesizare a instanţei şi Direcţia Naţională Anticorupţie a avut competenţa materială de efectuare a urmăririi penale, întocmire şi înaintare a rechizitoriului.
2. Inculpatul arată că raportul de constatare tehnico – ştiinţifică efectuat la urmărirea penală, îi încalcă dreptul la apărare, deoarece nu a avut posibilitatea formulării de obiecţiuni, iar expertiza tehnică contabilă solicitată în faţa instanţei a fost respinsă.
Pe de altă parte, se arată că raportul a fost întocmit de alţi specialişti decât cei bancari şi astfel, acesta nu are forţo probatorie.
Acest motiv de recurs a fost analizat şi apel, motivarea fiind menţinută de instanţa de recurs.
Respingerea, în toate fazele procesuale, a cererii de efectuare a unei expertize tehnice contabile, a avut ca temei constatarea că acest raport de constatare este pe deplin lămuritor cu privire la sumele de bani ce au făcut obiectul cesiunilor de creanţă şi contractelor de împrumut şi a actelor care au stat la baza acestor operaţiuni.
Afirmaţia inculpatului că această probă este singura incriminatoare nu este reală, deoarece, prin constatarea făcută, nu se stabilise nici vinovăţii şi nici elementele ale vreunei infracţiuni, aceasta fiind atributul exclusiv al instanţei.
Se mai constată că efectuarea constatării a respectat disp. art. 112 şi urm. Cod procedură penală, iar inculpatul nu a făcut nici p critică în acest sens.
Refacerea sau completarea raportului, ori efectuarea unei expertize, este necesară doar dacă se apreciază că raportul nu este complet sau concluziile acestuia nu sunt precise, ceea ce nu este cazul în speţă.
Nici pe fondul concluziilor acestuia nu au existat critici şi nici instanţa nu a identificat constatări greşite sau incomplete.
Singura critică în recurs, este aceea că a fost încălcat dreptul la apărare, ceea ce nu este real, raportul fiind efectuat, aşa cum s-a menţionat, cu respectarea normelor de procedură, iar inculpatul a criticat acest raport în faza de judecată, iar instanţele s-au pronunţat.
3. acest motiv se referă la faptul că instanţa nu a administrat nici una dintre probele propuse de inculpat, încălcându-se dreptul la apărare.
Se arată că nu s-au admis înscrisuri, audieri de martori şi efectuarea unei expertize tehnice contabile.
Cererile de probe au fost analizate de instanţa de judecată, iar inculpatul a depus la dosar toate înscrisurile pe care a dorit să le depună.
Afirmaţia că instanţa nu a ţinut seama de acestea este doar opinia inculpatului, având la bază nemulţumirea faţă de soluţie.
Au fost audiaţi şi martori, atât din lucrări, cât şi propuşi inculpat, declaraţii despre care inculpatul are aceeaşi opinie, în sensul că instanţa nu a ţinut seama cu ocazia deliberării, opinie care este, de asemenea, nereală.
Despre respingerea cererii de efectuare a unui raport de expertiză s-a motivat deja.
4. Inculpatul a solicitat achitarea conform art. 10 lit. d Cod procedură penală, faptei lipsindu-i un element constitutiv, respectiv intenţia.
Se arată, în esenţă, că inculpatul nu a avut intenţia de a acorda credite cu încălcarea normelor bancare şi nici intenţia de a prejudicia banca.
Se mai arată că şi dacă ar fi avut această intenţie, conform art. 69 – 71 din Legea nr.58/1998, încălcarea disciplinei bancare constituia contravenţie.
Analizând acest motiv de recurs, se constată că inculpatul nu contestă faptul că respectivele credite au fost acordate cu încălcări de norme bancare, arătând că le-a acordat cu intenţia de a proteja interesele băncii, şi că nu a intenţionat să încalce legea.
Textul incriminator stabileşte că această infracţiune se săvârşeşte cu ştiinţă, ori inculpatul nu a invocat şi nici nu putea să o facă având în vedere calitatea sa în conducerea băncii, recunoaşterea normelor bancare.
Inculpatul a comis fapta în formă continuată, prin mai multe acte infracţionale, cunoscând de fiecare dată faptul că încalcă norme bancare.
Mai arată inculpatul că şi în cazul existenţei intenţiei, fapta sa constituie contravenţie conform Legii nr.58/1998, arătând încă odată că avea cunoştinţă despre legile bancare.
În aceeaşi lege, se arată că dacă faptele constitutive încălcări ale legii penale, angajează răspunderea penală a persoanei.
5. prin acest motiv de recurs, cu o construcţie logică originală, se arată că fapta trebuia cercetată conform art.10 lit. b din Legea nr.78/2000 şi să se constate, conform Legii nr.69/2007, că fapta nu mai este incriminată ca infracţiune.
Se constată că inculpatul nu solicită schimbarea încadrării juridice, ci achitarea pe motiv că fapta este contravenţie, aspect deja analizat mai sus.
6. acest motiv se referă la aplicarea legii penale mai favorabile, respectiv Legea nr.58/2008, cu introducerea art. 258 alin. 2 Cod penal şi, în final, constatând lipsa plângerii prealabile, să se dispună încetarea procesului penal.
Arătând încă o dată că, în cauză, nu este aplicabil art. 258 alin. 2 Cod penal, fiind exceptată fapta de la art. 248¹ Cod penal, se constată că nici acest motiv de recurs nu poate fi primit.
7. Referitor la aplicarea unei pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, şi făcând trimitere la analiza recursului inculpatului S D pe acelaşi aspect, se constată că acest motiv este întemeiat, fiind motivul pentru care urmează să admită recursul inculpatului P I.
Pedeapsa aplicată în apel de 12 ani închisoare este peste limita maximă de 10 ani, pe motivul că nu s-a aplicat un spor, urmând să se pronunţe condamnarea inculpatului la o pedeapsă corespunzătoare disp. art. 72 Cod penal, ţinând seama şi de diferenţa dintre maximul special avut în vedere de instanţa de apel şi maximul special prev. de lege, redus cu o treime.
Astfel, individualizată pedeapsa îşi poate atinge scopul prev. de art. 52 Cod penal.
8. Se arată că instanţa a comis o gravă eroare de fapt, având consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de condamnare, pentru că:
a) acordarea de credite şi cesiunea de creanţe constitutive fapte de comerţ ce fac parte din obiectul de activitate al băncilor.
b) inculpatul era membru al unui organ colectiv, şi nu există temei pentru condamnarea unui singur membru.
c) fapta de abuz în serviciu este una de prejudiciu şi, la dosar, nu există dovada unui prejudiciu cert, atestat de către un expert bancar.
Se observă, în primul rând, că temeiul motivului de recurs nu are legătură cu expunerea pe larg a acestuia.
Se arată existenţa unei erori de fapt şi, a - se cere achitarea, b – se cere extinderea procesului penal asupra altor persoane şi c – lipsa unui element constitutiv al infracţiunii, cu consecinţa achitării.
Chiar şi aşa, instanţa, având obligaţia analizării cererii, constată că la motivele deja făcute consideraţii, iar referitor la lit. b, procurorul este cel care pune în mişcare acţiunea penală.
Inculpatul P I a depus în scris şi excepţia de nelegalitate a certificatului de înregistrare a RVA I S SRL, în temeiul art. 4 din Legea 554/2004, dar, în faţa instanţei, aceasta excepţie a fost ridicată de recurenţii T B şi M R, astfel că va fi analizată cu prilejiul analizei recursurilor acestora, fiind singurul motiv de recurs al celor doi recurenţi.
Recursul inculpatului R R reia în totalitate motivele de recurs formulate de inculpatul S D şi P I.
Având în vedere că repetarea considerentelor în ceea ce priveşte critica deciziei şi sentinţei în legătură cu încălcarea unor norme procesuale, nu este de dorit într-o hotărâre judecătorească, urmează ca, în analiza recursului inculpatului să se constate că au fost deja considerate neîntemeiate aceste critici.
Referitor la motivele privind cererea de achitare şi de încetare a procesului penal se constată următoarele:
Solicitarea de încetare a procesului penal pentru lipsa plângerii prealabile a fost analizată în recursul inculpatului S D şi se constată că, pentru aceleaşi considerente ce ţin de încadrarea judiciară a faptei, faţă de care acţiunea penală nu se pune în mişcare la plângerea prealabilă, această solicitare nu poate fi primită.
De asemenea, cererea de achitare în baza art. 10 lit. d Cod procedură penală, pentru lipsa intenţiei de a prejudicia banca, nu poate fi primită, inculpatul participând, alături de inculpatul P I, la discuţiile cu cele 11 societăţi şi cu inculpatul S D pentru stabilirea textului convenţiei cadru de cesiune de creanţe, aşa cu reiese din hotărârile luate.
Acordarea creditelor în condiţiile deja arătate, s-a făcut cu participarea inculpatului în calitatea pe care a deţinut-o în cadrul Bancii I R, reieşind că a încălcat, cu ştiinţă îndatoririle de serviciu.
Recurentul inculpatul R R este întemeiat în ceea ce priveşte individualizarea pedepsei aplicate, aceasta fiind prea aspră în raport de contribuţia inculpatului, de pericol social concret al faptei, de condiţiile concrete în care a fost omisă şi de datele sale personale, criterii prev. la art. 72 Cod penal.
Se apreciază că scopul prev. la art. 52 Cod penal poate fi atins şi prin executarea unei pedepse reduse corespunzător criteriilor arătate, precum şi pentru a stabili o necesară corelare cu celelalte pedepse ce s-au aplicat în cauza de faţă, având ca temei contribuţia la activitatea infracţională.
Recursul inculpatului D V vizează, în principal, individualizarea pedepsei, cu solicitarea reţinerii de circumstanţe atenuante şi aplicarea unei pedepse sub minimul special, cu suspendarea executării acesteia.
În subsidiar, a solicitat schimbarea încadrării juridice în neglijenţă în serviciu, sau menţinerea soluţiei instanţei de fond.
Principala solicitare a inculpatei este întemeiată, având în vedere atitudinea sa după săvârşirea faptei, la care a avut o contribuţie mult redusă faţă de ceilalţi inculpaţi.
Inculpata a întocmit o notă în care atrăgea atenţia că firmele inculpatului S D se încadrează la categoria de un singur debitor, a avut o atitudine sinceră pe parcursul procesului penal, colaborând cu organele de anchetă, este pensionară, împrejurări ce constituie circumstanţe atenuante prev. la art. 74 lit. c Cod penal, ce urmează a fi reţinute.
Se apreciază că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea acesteia, urmând a se dispune suspendarea sub supraveghere pe o perioadă maximă prevăzută de lege, cu împrejurarea obligaţilor pe perioada supravegherii.
Considerând cererea principală ca întemeiată, subsidiarul solicitat nu va mai fi analizat.
Recurentul E M a solicitat scutirea sa de amenda judiciară aplicată de instanţa de apel în calitatea sa de avocat al inculpatului P I, arătând că prin încheierea din 04 noiembrie 2010 i-a fost aplicată o amendă de 5000 lei pentru lipsa sa ca apărător al inculpatului P I, iar prin încheierea din 12 noiembrie 2010 i-a fost respinsă cererea de scutire a acestei amenzi.
Cererea avocatului este întemeiată, având în vedere că, la termenul din 04 noiembrie 2010, au fost mai multe motive de amânare a cauzei, iar lipsa apărătorului nu a fost principalul motiv, acesta fiind lipsa de procedură.
Prin urmare, se va admite recursul declarat şi se va dispune scutirea sa de la plata amenzii.
Recurenţii M R şi T B au declarat recurs, în calitate de reprezentanţi ai acţionarilor Bancii I R.
M R a arătat că, în cauză, nu există nici o persoană cu calitatea de parte vătămată, solicitând trimiterea dosarului la parchet pentru declinarea acestui aspect.
Ambii recurenţi au ridicat excepţia de nelegalitate prin care RVA I S SRL s-a înregistrat ca persoană juridică, în temeiul art. 4 din Legea nr.554/2004. se susţine că nelegalitatea actelor constitutive ale acestei societăţi poate fi soluţionată numai de instanţa de contencios administrativ, solicitând suspendarea judecăţii şi trimiterea la instanţa competentă.
În primul rând, recursurile declarate de M R şi T B sunt inadmisibile fiind făcute de persoane fără calitate procesuală şi, pe cale de consecinţă şi cererile formulate într-un recurs inadmisibil sunt, la rândul lor, inadmisibile.
Pe de altă parte, în art. 4 alin. 1 din Legea nr.554/2004 se arată că suspendarea cauzei nu se dispune atunci când excepţia este invocată în cauze penale, astfel că cererea este inadmisibilă şi din acest punct de vedere.
Aşa fiind, recursurile declarate de M R şi T B vor fi respinse ca inadmisibile, cu cheltuieli judiciare statului.
Pentru motivele arătate, se vor admite recursurile declarate de inculpaţi, va casa parţial decizia şi încheierea şi rejudecând pe fond se va proceda conform celor menţionate cu ocazia analizării fiecărui recurs în parte.
Va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate, precum şi ale încheierii recurate de avocatul E M.

PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:

I. În temeiul art. 385¹⁵ pct. 2 lit. d din Codul de procedură penală, admite recursurile declarate de inculpaţii P I, S D, R R şi D V împotriva Deciziei penale nr.802/A din data de 16 decembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a Penală în Dosarul nr.14165/412006.
Casează, în parte, decizia penală recurată şi, în fond, rejudecând:
1. În temeiul art.246 comb. cu art. 248 ind. 1 cu aplic. art. 41 alin. 2 rap. la art. 258 alin. 1 din Codul penal, condamnă pe inculpatul P I la pedeapsa principală de 7 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, în formă calificată şi continuată.
2. În temeiul art. 26 în ref. la art. 246 comb. cu art. 248¹ cu aplic. art. 41 alin. 2 rap. la art. 258 alin. 1 din Codul penal, condamnă pe inculpatul S D la pedeapsa principală de 7 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, în formă calificată şi continuată.
3. În temeiul art. 246 comb. cu art. 248¹ cu aplic. art. 41 alin. 2 rap. la art. 258 alin. 1 din Codul penal, condamnă pe inculpatul R R la pedeapsa principală de 5 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, în formă calificată şi continuată.
4. În temeiul art. 246 comb. cu art. 248¹ cu aplic. art. 41 alin. 2 rap. la art. 258 alin. 1 cu aplic. art. 74 alin. 1 lit. c rap. la art. 76 alin. 1 lit. b şi alin. 2 din Codul penal, condamnă pe inculpata D V la pedeapsa principală de 4 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, în formă calificată şi continuată.
În temeiul art. 86¹ din Codul penal, dispune suspendarea sub supraveghere a executării acestei pedepse pe un termen de încercare de 9 ani, stabilit conform art. 86² din Codul penal.
În temeiul art. 71 alin. 5 din Codul penal, dispune suspendarea executării pedepsei accesorii constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a, lit. b şi lit. c din Codul penal, pe durata aceluiaşi termen de încercare.
În temeiul art. 65 alin. 2 din Codul penal, interzice inculpatei, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prevăzute de art.64 lit. a teza a II-a, lit. b şi lit. c din Codul penal, pe o durată de 4 ani de la data pronunţării acestei decizii.
În temeiul art. 86³ alin. 1 lit. a - d şi alin. 2 din Codul penal, pe durata termenului de încercare, inculpata trebuie să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:
- să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti;
- să anunţe, în prealabil, aceluiaşi serviciu de probaţiune, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;
- să comunice şi să justifice, aceluiaşi serviciu de probaţiune, schimbarea locului de muncă;
- să comunice, aceluiaşi serviciu de probaţiune, informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existenţă.
În temeiul art. 359 din Codul de procedură penală, atrage atenţia inculpatei asupra cazurilor de revocare a suspendării sub supraveghere prevăzute de art. 864 alin. 1 şi 2 din Codul penal.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei penale recurate.
În temeiul art.192 alin.3 din Codul de procedură penală, cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
II. În temeiul art. 385¹⁵ pct. 2 lit. d din Codul de procedură penală, admite recursul declarat de avocatul E M împotriva încheierii din data de 12 noiembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a Penală în Dosarul nr.14165/4/2006.
Casează, în parte, încheierea recurată şi, în fond, rejudecând:
În temeiul art.199 alin.3 din Codul de procedură penală, dispune scutirea avocatului de la plata amenzii judiciare în cuantum de 5.000 lei, aplicată prin încheierea din data de 04 noiembrie 2010, pronunţată în acelaşi dosar.
Menţine celelalte dispoziţii ale încheierii recurate.
În temeiul art.192 alin.3 din Codul de procedură penală, cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
III. În temeiul art. 385¹⁵ pct. 1 lit. a teza a II-a din Codul de procedură penală, respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul R M împotriva Deciziei penale nr. 802/A din data de 16 decembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a Penală în Dosarul nr. 14165/4/2006.
În temeiul art. 385¹⁵ pct. 1 lit. a teza a II-a din Codul de procedură penală, respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul B T împotriva încheierii din data de 04 noiembrie 2010 şi Deciziei penale nr.802/A din data de 16 decembrie 2010, pronunţate de Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a Penală, în Dosarul nr. 14165/4/2006.
În temeiul art. 192 alin. 2 şi 4 din Codul de procedură penală, obligă pe recurenţii petenţi la plata sumei de câte 200 lei fiecare, reprezentând cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 04 aprilie 2011.

---

Alte legături de la această informație

comunicate-hotărâri de condamnare din 04 aprilie 2011
comunicate de presă din 28 septembrie 2004
comunicate de presă din 09 noiembrie 2006
comunicate de presă din 12 octombrie 2004
comunicate de presă din 04 octombrie 2004