Direcția Națională Anticorupție

IMPARȚIALITATE·INTEGRITATE·EFICIENȚĂ

ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
SECȚIA PENALĂ

Decizia nr. 2213

Dosar nr. 22278/3/2008

Ședința publică din 7 iunie 2010

[...]
ÎNALTA CURTE

Prin sentința penală nr.196 din 19 februarie 2009, Tribunalul București – Secția a II-a penală l-a condamnat pe inculpatul M M la pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de primire de foloase necuvenite, prevăzută de art.256 Cod penal și la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art.254 alin.1 Cod penal raportat la art.6 din Legea nr.78/2000 și cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal.
Conform art.33 alin.1 Cod penal au fost contopite pedepsele aplicate în pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare.
În baza art.86¹ Cod penal s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe o perioadă de 5 ani ce constituie termen de încercare stabilit în condițiile art.86² alin.1 din Codul penal.
Au fost stabilite măsurile de supraveghere la care trebuie să se supună inculpatul pe durata termenului de încercare și s-a atras atenția asupra dispozițiilor art.86⁴ alin.1 raportat la art.83 Cod penal și asupra art.86⁴ alin.2 din același cod referitor la revocarea suspendării.
În baza art.71 Cod penal s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art.64 alin.1 lit.a, teza a II-a, lit. b și c din Codul penal pe durata executării pedepsei principale a căror executare se suspendă pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii în condițiile art.71 alin.5 Cod penal.
Conform art.65 alin.2 Cod penal au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art.64 alin.1 lit.a teza a II-a, lit. b și c din Codul penal pe o perioadă de 2 ani după executarea pedepsei principale.
În temeiul art.88 Cod penal s-a dedus din pedeapsă durata reținerii și arestării preventive de la 15 mai 2008 la 13 noiembrie 2008.
Totodată, în baza art.256 alin.2 Cod penal s-a confiscat suma de 4250 lei reprezentând urma totală de bani primită ca foloase necuvenite din banii decontați de către polițiștii D I, B V V, B V, S S I, M G și S C P.
Conform art.255 alin.5 Cod penal s-a restituit suma de 1500 lei către martorul D M D și suma de 850 lei către martorul N S L.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în esență, următoarea situație de fapt:
În perioada ianuarie-aprilie 2008, Statul român a detașat lucrători de poliție în Italia, aceștia efectuând misiuni specifice în cadrul programelor de cooperare polițienească ITARCO și TASK FORCE.
La revenirea în România, lucrătorilor de poliție le-au fost decontate anumite cheltuieli efectuate în interes de serviciu pe care aceștia le-au suportat în timpul misiunilor desfășurate.
Inculpatul M M, comisar șef de poliție în cadrul Inspectoratului General al Poliției Române, Direcția Buget-Contabilitate, în perioada aprilie – mai 2008 a primit, la cererea sa, diferite sume de bani în urma decontării cheltuielilor suportate de către polițiștii D I, B V V, B V, S S I, M G și S C P, după ce a îndeplinit acte în virtutea funcției sale și la care era obligat în temeiul acesteia.
S-a mai reținut că același inculpat, în luna aprilie 2008, a pretins și a primit diferite sume de bani de la ofițerii de poliție judiciară D M D și N S L în scopul de a îndeplini acte privitoare la îndatoririle sale de serviciu.
Situația de fapt expusă a fost stabilită pe baza denunțurilor și declaraților martorilor D I, B V, D M D, N S L, S S I, L L I, M G, S A B, S C P, C M D, B F, pe baza înregistrărilor convorbirilor telefonice și a convorbirilor purtate în mediul ambietal, parte coroborate cu declarațiile inculpatului care a recunoscut fapta pentru care a fost trimis în judecată.
Curtea de Apel București-Secția I-a penală, prin decizia penală nr.252 din 24 noiembrie 2008, a admis apelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, a desființat, în parte, sentința atacată și în baza art.19 din Legea nr.78/2000 a dispus restituirea sumelor de 900 lei către S C P, 800 lei către D I și 150 euro către M G.
Totodată, recursul declarat de inculpat (care a solicitat schimbarea încadrării juridice doar în dispozițiile art.256 Cod penal, învederând că nu a fost audiat martorul D M D, acesta fiind ascultat numai în calitate de denunțător) a fost respins ca nefondat.
Instanța de apel, cu o motivare deosebit de critică a sentinței atacate (s-a arătat că prima instanță a preluat situația de fapt expusă de rechizitoriu și nu a făcut o analiză a probelor administrate, singura contribuție rezumându-se la o pagină din cele 35 ale sentinței) a detaliat fiecare act material comis de inculpat și a reținut aceeași încadrare juridică a faptelor și aceeași sancțiune,modificând hotărârea apelată doar sub aspectul civil al cauzei.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție și inculpatul.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a criticat hotărârile pronunțate numai sub aspectul greșitei mențineri a dispoziției privind modalitatea de executare a pedepsei aplicate, caz de casare prevăzut de art.385⁹ alin.1 pct.14 din Codul de procedură penală, solicitând ca pedeapsa aplicată să se execute în regim de detenție.
Inculpatul nu a motivat recursul declarat, însă la data de 8 aprilie 2010 printr-o cerere scrisă și semnată personal și-a retras recursul.
Examinând recursul declarat de Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în raport de motivul invocat, Înalta Curte constată că este întemeiat și va fi admis.
Legea nr.360/2002 privind Statutul polițistului impune pentru polițiști o serie de îndatoriri și interdicții, printre care obligația de a avea o conduită corectă, să nu abuzeze de calitatea oficială și să nu compromită, prin activitatea sa publică sau privată, prestigiul funcției sau al instituției din care face parte.
Totodată, potrivit art.43 din actul normativ mai sus menționat, polițistului îi este interzis, în orice împrejurare, să primească, să solicite, să accepte, direct sau indirect, ori să facă să i se promită, pentru sine sau pentru alții în considerarea calității sale oficiale, daruri sau alte avantaje. Prin faptele comise (a primit, la cererea sa, diferite sume de bani, în urma decontării suportate în misiunea Itara și Task Force de către mai mulți polițiști, după ce a îndeplinit acte în virtutea funcției sale și la care era obligat, și a pretins și primit sume de bani de la ofițeri de poliție judiciară în scopul de a îndeplini acte privitoare la îndatoririle sale de serviciu) și prin conduita pe care acesta a avut-o a încălcat dispozițiile Statutului polițistului și a adus o atingere gravă unei instituiții esențiale a statului, Poliției române.
Potrivit art.52 din Codul penal, pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a condamnatului, în scopul prevenirii săvârșirii de infracțiuni.
Pe de altă parte, conform art.72 din același cod, la stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile părții generale, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana inculpatului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Ca măsură de constrângere, pedeapsa are pe lângă scopul său represiv și o finalitate de exemplaritate, ea concretizând dezaprobarea legală și judiciară, atât în ceea ce privește fapta penală săvârșită, cât și în ce privește comportamentul făptuitorului.
Ca atare, pedeapsa și modalitatea de executare a acesteia trebuie individualizate în așa fel încât inculpatul să se convingă de necesitatea respectării legii penale și să evite în viitor săvârșirea de alte fapte penale.
În speță, suspendarea executării sub supraveghere nu satisface cerințele prevăzute de lege pentru a reprezenta o justă individualizare, efectuată în condițiile prevăzute de art.72 din Codul penal.
Operațiunea de individualizare a pedepsei trebuie să aibă în vedere faptul că între criteriile prevăzute de legiuitor (gradul de pericol social al faptei, periculozitatea infracțiunilor și circumstanțele de agravare sau atenuare) – există o legătură indisolubilă, astfel încât, situațiile și împrejurările în contextul cărora s-a săvârșit fapta sunt deosebit de semnificative și au ca efect concret, în cazul de față, sporirea gradului de pericol social al faptei și al periculozității inculpatului.
Cu privire la gradul de pericol social este de necontestat că infracțiunile de corupție, ca infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, sunt infracțiuni grave, iar sancțiunile aplicabile trebuie să fie corespunzătoare.
Inculpatul a nesocotit dispozițiile legale referitoare la Statutul polițistului și cele care reglementează relațiile de serviciu, a favorizat anumite persoane, în sensul că le-a dat posibilitatea de a-și ridica sumele de bani de la Comisia I.G.P.R. înaintea altora, a pretins și primit de la anumiți polițiști diferite sume de bani în urma îndeplinirii unor acte la care era obligat prin virtutea funcției sale, și a pretins bani în scopul îndeplinirii unor acte care trebuia să le efectueze în calitate de comisar șef de poliție din cadrul Inspectoratului General de Poliție Române, Direcția Buget-Contabilitate, aspecte care evidențiază un pericol social ridicat, injust apreciat de instanța de fond și apel.
Urmările faptelor comise nu pot fi ignorate atâta vreme cât prin infracțiunile comise inculpatul a adus o atingere gravă poliției române, instituție esențială pentru apărarea ordinii de drept în stat, prin acțiunile sale (extinse în timp și asupra unui număr mare de persoane vătămate) inducându-se opiniei publice impresia eronată a coruptibilității polițiștilor, în general, în așa fel încât ar fi necesar să fie mituiți, chiar în interiorul sistemului, în scopul de a obține drepturile care li se cuvin, potrivit legii.
Cu privire la persoana inculpatului – instanța de fond și de apel au reținut că acesta a recunoscut săvârșirea faptelor, a manifestat o atitudine de regret și a contribuit efectiv și activ la stabilirea în mod corect a situației de fapt și a modalității concrete de săvârșire a faptelor, contribuind la aflarea adevărului. Atitudinea inculpatului pe parcursul procesului penal nu poate fi apreciată sinceră, atât de tranșant pe cât au făcut-o cele două instanțe. Astfel, inculpatul a încercat să convingă organele judiciare că nu avea posibilitatea să întârzie sau să nu deconteze cheltuielile efectuate de către polițiști în timpul misiunilor pe care le-au desfășurat în Italia și a intenționat influențarea martorilor,prin acreditarea versiunii că sumele de bani ridicate de la casierie au fost în realitate, cele pentru care s-a semnat, insistând asupra unor erori din parte celor care au predat, respectiv, primit acele sume.
Toate aceste aspecte evidențiază un grad sporit de pericol social ce ar fi trebuit să se răsfrângă și asupra modalității de executare a pedepsei aplicate inculpatului și conduc la concluzia că în cauză nu se impunea aplicarea art.86¹ din Codul penal.
Împrejurările reținute de cele două instanțe drept criteriu pentru alegerea modalității de executare a pedepsei în condițiile art.86¹ Cod penal puteau fi avute în vedere pentru orientarea pedepsei principale spre minimul prevăzut de lege și nu pentru suspendarea executării sancțiunii sub supraveghere, motiv pentru care recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție va fi admis.
Ca atare, în baza art.385¹⁵ pct.1 lit.b din Codul de procedură penală, hotărârile pronunțate vor fi casate numai cu privire la modalitatea de executare a pedepsei.
Se va înlătura aplicarea dispozițiilor art.86¹, art. 86³ și art.71 alin.5 din Codul penal, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare în regim de detenție.
Vor fi aplicare art.71 și 64 lit.a teza a II-a, lit.b și c din Codul penal.
Celelalte dispoziții ale hotărârilor atacate vor fi menținute.
Totodată, se va lua act de retragerea recursului declarat de inculpat, acesta urmând a fi obligat la cheltuieli judiciare către stat conform art.192 alin.2 Cod penal.

PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE

Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva deciziei penale nr.252 din 24 noiembrie 2009 a Curții de Apel București - Secția I penală, privind pe inculpatul M M.
Casează decizia atacată și sentința penală nr.196/F din 19 februarie 2009 a Tribunalului București - Secția alia penală, numai cu privire la modalitatea de executare a pedepsei.
Înlătură aplicarea dispozițiilor art.86¹ și art. 86³ din Codul penal și art.71 alin. 5 din Codul penal, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare într-un loc de deținere, conform art.57 din Codul penal.
Face aplicarea art.71 și art.64 literele a teza a II, b și c din Codul penal.
Menține celelalte dispoziții ale hotărârilor atacate.
Ia act de retragerea recursului declarat de inculpatul M M împotriva deciziei penale nr.252 din 24 noiembrie 2009 a Curții de Apel București - Secția I penală.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 350 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 iunie 2010.

Alte legături de la această informație

comunicate de presă din 16 mai 2008
comunicate de presă din 10 iunie 2008
comunicate-hotărâri de condamnare din 07 iunie 2010