IMPARȚIALITATE·INTEGRITATE·EFICIENȚĂ
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
SECȚIA PENALĂ
| Decizia nr. 2476 |
Dosar nr. 482/43/2008 |
Ședința publică din 23 iunie 2010
[...]
CURTEA
Asupra recursurilor de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele :
La data de 10.06.2008, în dosarul nr.2882/2006, Tribunalul Mureș pronunță sentința penală nr.141, prin care:
I. –a condamnat-o pe inculpata C E la pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prev. de art 254 alin 1 Cod penal. În baza acestui text legal inculpatei C E i s-a aplicat și pedeapsa complementară a interzicerii pe o durată de 2 ani a drepturilor prev. de art. 64 lit. a-b Cod penal, și anume:
a) dreptul de a alege și a fi aleasă în autoritățile publice sau îh funcții elective publice;
b) dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat.
-în baza art. 861, 862 Cod penal a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei aplicate, pe durata unui termen de 6 ani , iar potrivit art.863 alin. 1 Cod penal a obligat inculpata ca, pe durata termenului de încercare să respecte următoarele măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte o data la două luni la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Timiș, la data fixată, în prealabil, de acest serviciu;
b) să anunțe acestui serviciu, în prealabil orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare, care depășește 8 zile, precum si întoarcerea;
c) să comunice si să justifice acestui serviciu schimbarea locului de muncă;
d) să comunice acestui serviciu informații de natură a da posibilitatea controlării mijloacelor ei de existență;
- în conformitate cu prev. art. 359 Cod procedură penală i s-a atras atenția inculpatei asupra prev. art. 844 Cod penal referitoare la revocarea suspendării executării pedepsei în cazul săvârșirii altei infracțiuni în termenul de încercare, precum și în cazul nerespectării măsurilor de supraveghere stabilite de instanță.
II. - în baza art. 11 pct. 2 lit. b raportat la art. 10 lit. g Cod procedură penală s-a dispus încetarea procesului penal privindu-l pe inculpatul H B pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită, prev. de art. 255 alin 1 Cod penal, admițându-se, în acest sens, prescripția răspunderii penale invocată de inculpat, prin apărător;
- în baza art. 254 alin 3 Cod penal s-a dispus confiscarea de la inculpata C E a sumei de 106.800 DM, iar în cazul negăsirii acestei sume, s-a dispus confiscarea echivalentului în lei a acestei sume;
- conform art. 357 alin 2 lit.c Cod procedură penală s-a constatat că asupra unor bunuri aparținând inculpatei s-a instituit, în cursul urmăririi penale din cauză, sechestru asigurător până la concurența sumei de 106.800 DM, prin ordonanța din 17.05.2004 și procesul verbal din 19.05.2004;
- inculpata C E a fost obligată la plata de cheltuieli judiciare parțiale către stat.
Pentru a dispune în acest mod, instanța de fond a reținut următoarele aspecte:
Prin decizia nr.3424 din 29 mai 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală, înregistrată ca act complementar de sesizare la Tribunalul Mureș la nr. 2882/2006 s-a dispus admiterea recursurilor declarate de inculpații C E și H B, deciziei penale nr.178/A din 7 octombrie 2005 a Curții de Apel Tg. Mureș - Secția Penală și sentinței penale nr.291/PI din 25 martie 2005 a Tribunalului Timiș - Secția Penală și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Mureș.
În motivare s-a arătat că din examinarea sentinței penale nr.291 din 25 martie 200 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr.4443/P/2004 a rezultat că la judecarea cauzei au participat doi judecători, în loc de unul. Pe cale de consecință, întrucât în cauză s-a pronunțat un complet nelegal constituit, sunt incidente dispozițiile art.197 alin. 2 din Codul de procedură penală, privind nulitatea absolută.
Rechizitoriul Parchetului Național Anticorupție - Secția de Combatere a Infracțiunilor Conexe Infracțiunilor de Corupție cu nr.51/P/2004, emis la 27.05.2004 și înregistrat pe rolul Tribunalului Timiș sub nr.4443/P/02.06.2004, au fost trimiși în judecata inculpații C E, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art.254 alin.1 Cod penal și H B, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art.255 alin. 1 Cod penal.
În fapt, s-a reținut că în urma unei înțelegeri prealabile intervenite în cursul anului 1999, inculpatul H B, prin intermediul fratelui său H H, i-a dat cu titlu de împrumut inculpatei C E suma de 106.800 mărci germane (D.M.), pentru ca în schimbul acestor foloase necuvenite, C E, în calitatea sa de administrator la S.C. U S.A, să-1 favorizeze pe H B la achiziționarea subevaluată a unui imobil situat în Timișoara, str.Gheorghe Lazăr, județul Timiș, aflat în patrimoniul acestei unități.
Prin sentința penală nr.291 din 25 martie 2005, Tribunalul Timiș a condamnat-o pe inculpata C E la pedeapsa de 5 ani închisoare, prevăzută de art.254 pct.1 Cod penal și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit.a, b Cod penal conform art.65 Cod penal. A făcut aplicarea dispozițiilor art.71, 64 Cod penal. În baza art.255 alin.1 Cod penal a fost condamnat inculpatul H B la pedeapsa de 3 ani închisoare, cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, în baza art.862 Cod penal stabilind un termen de încercare de 5 ani. In baza art.169 alin.2 Cod procedură penală, raportat la art.94 Cod procedură penală a dispus restituirea către SC „P R" Timișoara, a actelor originale, aflate în Vol.III al dosarului de urmărire penală, filele 357-363 și 365-386; contractul de proiectare nr.0027 din 20 aprilie 2000; contractul de proiectare nr.0027 din 10 mai 2000; contractul de proiectare nr.0035 din 10 mai 2000; proiectul nr.29/2000 și către SC „B L" Timișoara, aflate în Vol. VIII, fila 364, procesul-verbal de predare-primire din 10 aprilie 2000. În baza art.254 alin.3 Cod penal a confiscat de la inculpata C E suma de 106.800 DM, respectiv echivalentul în lei al acestei sume. S-a menținut sechestrul asigurător dispus și instituit prin ordonanța procurorului din 17 mai 2004, asupra bunurilor inculpatei C E, până la concurența sumei de 106.800 DM. În baza art.30 din Legea nr.78/2000 a dispus publicarea în presa locală a dispozițiilor sentinței după rămânerea definitivă a acesteia.
Împotriva sentinței au declarat în termen legal apel cei doi inculpați care au solicitat achitarea de sub învinuirea comiterii vreunei infracțiuni deoarece faptele de dare și luare de mită nu există.
Judecarea apelului a fost strămutată la Curtea de Apel Tg. Mureș, care, prin decizia penală nr.178/A din 7 octombrie 2005, a respins apelurile ca nefondate.
Împotriva deciziei, inculpații C E și H B au declarat recurs, recursuri care au fost admise prin decizia nr.3424 din 29 mai 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală, sus - arătată.
În urma analizării probatoriului cauzei s-a reținut că, la data de 19 februarie 1999, inculpata C E a fost numită provizoriu în funcția de administrator al SC „U" SA. La 12 martie 1999, F.P.S. a avizat favorabil numirea sa în funcția de director general al SC „U”.
F.P.S. Timișoara a hotărât să privatizeze unitatea, fiind scoase la licitații 9.265.437 acțiuni cu valoare nominală de 1.000 lei fiecare, reprezentând 64,461 % din valoarea capitalului social, restul fiind obținut de acționari persoane fizice. Printre membrii asociației care au subscris acțiuni a fost și inculpata C E, numărul acestora fiind de 9.136.839 la valoarea de 1.477 lei pentru fiecare acțiune. În baza acestei subscripții, s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, precizându-se ca prețul de 13.685.050.000 lei vechi să fie achitat în cinci rate, până la 15 iunie 2004. În contract s-a precizat ca până la data plății integrale, vânzătorul să constituie un gaj asupra acțiunilor, eliberarea de sub gaj urmând a avea loc pe măsură efectuării plății ratelor.
După încheierea contractului, C E nu a avut posibilitatea să respecte termenul scadent pentru plata avansului obligatoriu de 2.326.452.487 lei, motiv pentru care a solicitat amânarea scadenței. Ulterior, acest contract a suferit mai multe modificări.
Pentru a achita sumele ce reprezentau plata acțiunilor, inculpata C E a cerut împrumut sume mari de bani de la inculpatul H B, administratorul SC „B T C", iar în cursul anului 1999, respectiv 27 mai și 8 octombrie, a împrumutat în total 106.800 DM, garantând împrumutul cu acțiunile SC „U", încheind pentru acestea contracte ce prevedeau și o clauză penală, în sensul că, în situația în care sumele nu erau restituite la scadență, împrumutătorul trece direct la executare silită, urmând să îi fie transferat dreptul de proprietate asupra acțiunilor.
La data de 22.06.2000, între S.C U S.A. Timișoara reprezentată de directorul C E și S.C B T C S.R.L. Timișoara, reprezentată de mandatarul M H C a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.3465/22.06.2000, având ca obiect suprafața de 19.861 mp teren intravilan, înscris în CF. 109160 Timișoara, cu top. 026071/2/1, constând în teren cu fabrică de produse lactate situat în zona Circumvalațiunii I Timișoara (zonă centrală), suma convenită de părți fiind de 6 miliarde lei fără T.V.A în contractul încheiat s-a consemnat că în momentul încheierii acestuia a suma de 10 milioane lei, diferența urmând a fi achitată în două rate - prima scadență la 21.07.2000, a doua scadentă la 20.10.2000. Inculpata C E a renunțat la privilegiile vânzătorului - inclusiv la intabularea unui drept de ipotecă, la notarea de interdicții de înstrăinare sau grevare de sarcini în favoarea sa - privilegii care i-ar fi asigurat recuperarea sumelor datorate ca preț.
De asemenea, inculpata C E s-a obligat în numele societății a cărei mandatară era să continue demersurile începute pentru demolarea construcției existente pe teren și să se ocupe de activitățile ce țin de demolarea acestora, cheltuielile urmând să fie suportate de cumpărător. Conform contractului cumpărătoarea a intrat în posesia de fapt și de drept a imobilului la data încheierii contractului.
Plata prețului a fost ulterior făcută de S.C B T C S.R.L. în două rate, prima la data de 14.07.2000, iar a doua la data de 10.11.2000 după expirarea termenului prevăzut în contract.
După numai 14 zile de la vânzarea imobilului de către inculpată pentru suma de 6.000.000.000 lei fără TVA, la data de 06.07.2000, S.C B T C S.R.L. reprezentat de M H C vinde S.C B I C S.R.L. București terenul cumpărat de S.C U SA cu 1.986.100 DM, echivalentul sumei de 20.764.675.500 lei, fără T.V.A., prețul urmând a fi achitat în două rate. In contract la punctul 4 au fost trecute mai multe garanții pe care vânzătorul le-a oferit cumpărătorului prin care acesta era asigurat cu privire la faptul că nu va suferi nici o tulburare în folosirea terenului respectiv. De asemenea, la punctul 9 „Dispoziții finale" s-a prevăzut că celelalte convenții sau acorduri verbale n-au mai fost consemnate și convențiile precedente erau înlocuite de contract. S.C B I C S.R.L. București a efectuat plăți către S.C B T C S.R.L. la data de 13.07.2000, 18.08.2000, 19.092000, 01.11.2000, 31.01.2001.
Fiind audiați de către instanță ( filele 107-111, respectiv 120-122) inculpații și-au menținut poziția din declarațiile dare anterior în cursul procesului, de nerecunoaștere a faptelor. Mai concret, inculpații au arătat că nu poate fi vorba despre mită, câtă vreme împrumutul s-a făcut prin act autentic. Au susținut că nu au avut nicio înțelegere la acel moment privitoare la vânzarea imobilului, au admis că nu s-a făcut publicitate pentru vânzarea lui, dar au arătat că prețul de vânzare a fost la nivelul pieței.
Inculpata a adăugat că a făcut demersuri pentru a găsi și alți cumpărători, fără să ofere date concrete. Inculpații au admis și că inculpata C E a arătat că a luat mai
multe sume cu împrumut de frații B, aceste sume, pe total, ridicându-se la aproximativ 4 miliarde lei, dar s-a arătat că suma a fost achitată. De asemenea s-a arătat că au fost până la acest moment restituite cele două împrumuturi notariale, și s-au depus în acest sens declarații notariale pe proprie răspundere a împrumutătorului H H și procese verbale de restituire scrise chiar de ei (filele 99-106). Inculpata C E a mai declarat că nu a făcut niciun fel de demersuri și nici nu a avut cunoștință că s-au făcut demersuri pentru demolarea construcțiilor de pe terenul din str.Gheorghe Lazăr, nr.17 sau că “B” dorea să cumpere terenul respectiv. În ce privește momentul în care au demarat discuțiile pentru vânzarea imobilului, cât și discuțiile inculpatului cu reprezentanții “B” a declarat că acestea s-au purtat cândva în iarna - primăvara anului 2000.
În ciuda apărărilor inculpaților, instanța a reținut că la dosar existau suficiente probe care, coroborate, demonstrau că, în cursul anului 1999, între C E și H B, a intervenit o înțelegere potrivit căreia prima urma, în schimbul sumelor de bani, să îl favorizeze pe cel de-al doilea la achiziționarea subevaluată a imobilului din str.Gh.Lazăr nr.17, Timișoara, jud.Timiș, proprietatea SC „U" SA.
Astfel, prin Procesul verbal nr.224/27.01.1999 aprobat de AGA de la SC „U" SA s-au efectuat înregistrările în contabilitate și apoi s-au stornat prin aceeași notă contabilă urmare a propunerii inculpatei, conform Procesului-verbal nr.10/03.04.1999. Pornindu-se de la valorile reactualizate după HG. nr.983/1998 stabilite de unitate pentru terenul de 19.861 mp și clădirile Fabricii de lapte situate în str.Gheorghe Lazăr nr.17 Timișoara - valoarea de 15.028.529.697 lei care, la cursul dolarului SUA, din 30.06.1998, de 8.670 lei/l dolar USD s-a stabilit prin expertiza contabilă efectuată în cauză, depusă în dosarul de urmărire penală (filele 125 și urm. ) o valoare de 1.733.394 dolari USD care apoi au fost actualizați la cursul dolarului din 22.06.2000, data tranzacției, respectiv 21.136 lei/l dolar USD rezultând o valoare reactualizată de 36.637.024.645 lei.
De asemenea, potrivit expertizei tehnice depusă în copie la dosarul Tribunalului Timiș (filele 157 și urm.), valoarea de piață a terenului vândut era de peste 20 de miliarde de lei, și chiar după scăderea cheltuielilor pentru degrevarea de construcții valoarea acestuia se ridica la 17.747.450.000 lei. S-a mai constatat că, în același dosar s-au depus și opinia separată a doi experți participanți la expertiza tehnică, care au dat valori ale imobilului apropiate de cea susținută de inculpați.
Dovada că acești din urmă experți, și inculpații, sunt cei care greșesc, s-a reținut că rezidă, în primul rând în împrejurarea că la 14 zile de la cumpărarea lui cu 6 miliarde de lei terenul a fost revândut cu 20,7 miliarde, astfel încât inculpatul a putut să achite ratele către SC U cu o mică parte din banii primiți de la “B”. De menționat au fost și depozițiile martorului P C (f. 60 din dos. de urm. pen., fila 247 din dos. inst.) care a declarat că, chiar și prețul de vânzare propus de B, era unul foarte bun, avantajos pentru “B”, comparându-1 nu doar cu alte terenuri pe care le-a achiziționat în alte locuri prin țară, unde au cumpărat cu mult mai mulți bani și în zone (locații) nu așa de bune, ci și cu prețul care i se ceruse pentru un teren situat vis-a-vis de terenul SC U.
Au existat probe care au arătat că ambii inculpați cunoșteau că lucrurile aveau să se întâmple așa, respectiv că terenul va fi revândut cu un profit considerabil S.C “B”, dinainte de vânzarea lui SC B.
Inculpata a renunțat la intabularea dreptului de ipotecă și la notarea interdicției de înstrăinare sau grevare de sarcini în cazul în care nu s-ar fi achitat prețul.
De asemenea inculpata s-a obligat prin contract să continue demersurile începute pentru demolarea construcției existente pe teren, să se ocupe de activitatea de ține de demolarea acestora, toate cheltuielile urmând să fie suportate de cumpărător.
Cu privire la prețul terenului s-a remarcat că acesta a fost încă de la început subevaluat, inculpata ignorând dispozițiile legale privitoare la evaluarea terenurilor și construcțiilor, terenul fiind vândut la valoarea de inventar stabilită la nivelului anului 1994. S-a constatat, deci, că inculpata nu a procedat la reevaluarea imobilului, aspect confirmat atât de expertizele întocmite în cauză cât și de restul probelor administrate. A rezultat că inculpata cu bună știință a omis reevaluarea terenului tocmai pentru a-i crea societății inculpatului posibilitatea de a-1 achiziționa la un preț sub piață, de 6 miliarde lei, urmând ca mai apoi terenul să fie revândut la un preț mult mai mare.
Faptul că între cei doi inculpați a existat o înțelegere anterioară privitoare la terenul situat pe str.Gh.Lazăr, nr.7, a reieșit și din depozițiile martorilor care au susținut că vânzarea terenului a fost ținută în secret, celelalte persoane cu funcții de conducere din societatea U luând la cunoștință despre vânzarea terenului abia după ce s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare.
Înțelegerea între părți privitoare la vânzarea terenului la un preț subevaluat a rezultat și din întreaga activitate desfășurată de către inculpată, respectiv din demersurile efectuate de aceasta pentru obținerea autorizării demolărilor clădirilor existente și autorizarea construirii supermarketului “B”. În acest sens au fost avute în vedere declarațiile de la urmărire penală și din fața instanței, ale martorilor P V, B G A și M H C, cât și actele de la filele 242 și următoarele din vol. III al dosarului de urmărire penală, între care un acord al inculpatei C E pentru construirea unui complex comercial pe teren, datat 22 mai 2000, și o cerere a aceleiași pentru eliberarea certificatului de urbanism, datată 1 iunie 2000.
Semnificative au fost și declarațiile de la urmărire penală ale martorilor P C și M H C, din care a reieșit că cel dintâi a purtat în numele SC “B”, încă din vara - toamna anului 1999, negocieri cu inculpatul H B pentru terenul pe care se afla Fabrica de lapte a SC U, că a cerut și un aviz de la Centrala din Viena pentru continuarea negocierilor, și că inculpatul B a afirmat din acea perioadă că s-a înțeles deja cu inculpata. Faptul a fost confirmat chiar printr-o declarație a inculpatului, dată la urmărirea penală. De menționat că inculpatul a declarat instanței că deși i s-a propus de către procuror, la urmărire penală nu a dat declarații neadevărate.
Ori, împrumutul sumei de 106.800 mărci germane s-a făcut în vara și toamna anului 1999, prin cele două contracte care prevedeau termene de restituire de câteva zile. La data de 3.06.2002 inculpata declara organelor de urmărire penală că nu a restituit împrumutul. Inculpatul H B declara la rândul său în data de 25.03.2004 că până la acel moment inculpata nu restituise nici o sumă de bani.
În concluzie, primirea sumelor în mărci, și în orice caz nerestituirea lor după termenul stipulat de câteva zile, nereclamată de fratele inculpatului, și înțelegerea dintre inculpați cu privire la vânzarea terenului, erau concomitente.
Instanța a mai reținut că inculpata C E a fost angajată ca inspector Ia OJCA Timiș iar la data de 18.02.1999, prin transfer, a fost numită provizoriu în funcția de administrator al SC U SA Timișoara. La data de 12.03.1999 F.P.S. Timiș a avizat favorabil numirea inculpatei în funcția de director general la SC U Timișoara, deoarece la această societate acționar majoritar era statul. Prin urmare, începând cu această dată inculpata avea calitatea de director general al societății U.
În drept, fapta inculpatei C E care, în urma înțelegerii cu coinculpatul H B a primit de la acesta, prin intermediul fratelui inculpatului, H H, suma de 106.800 DM, cu titlu de împrumut mascat, pentru ca în schimbul acestei sume în calitatea pe care o avea, de director la SC U SA, să-i vândă inculpatului H B subevaluat și cu preferință imobilul situat în str.Gh.Lazăr, nr. 17, ce aparținea societății a cărei directoare era, s-a apreciat că întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită prev. de art. 254 alin.1 Cod penal.
La individualizarea pedepsei și a modalității de executare instanța a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 Cod penal, între care gradul de pericol social al infracțiunii, modalitatea concretă de comitere a faptei, atitudinea procesuală a inculpatei, împrejurarea că aceasta mai este inculpată în altă cauză, dar nu a mai fost condamnată penal. De asemenea s-a avut în vedere constatările și concluziile Referatului de evaluare întocmit de Serviciul de probațiune de pe lângă Tribunalul Timiș, care au arătat că inculpata are o familie stabilă, este doctorand în management, candidează pentru Consiliul local, și este bine integrată în societate, apreciind că atât cuantumul pedepsei cât și modalitatea de exercitare sunt de natură să asigure realizarea scopului pedepsei primitiv, preventiv și educativ astfel cum este prevăzut de art.52 Cod penal. În fine, avându-se în vedere că procesul ei durează deja de 7 ani. Prin urmare, a fost condamnată la 3 ani și 6 luni închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii pe o durată de 2 ani a drepturilor prev. de art. 64 lit. a-b Cod penal, dispunând în baza art. 861, 862 Cod penal suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 6 ani și obligarea inculpatei ca pe durata termenului de încercare să respecte măsurile de supraveghere prev. de art. 863 alin.1 Cod penal.
I s-a atras atenția inculpatei asupra prev. art. 844 Cod penal.
Față de inculpatul H B s-a dispus în baza art. 11 pct. 2 lit. b raportat la art. 10 lit. g Cod procedură penală încetarea procesului penal pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită, prev. de art. 255 alin. 1 Cod penal, admițându-se în acest sens excepția prescripției răspunderii penale invocată de inculpat prin apărător. Pentru a dispune în acest sens s-a avut în vedere împrejurarea că darea mitei s-a putut săvârși doar anterior datei vânzării terenului, 22 iunie 2000. Infracțiunea este pedepsită cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani. Potrivit art. 122 alin. 1 lit. d Cod penal, termenul de prescripție a răspunderii penale pentru persoana fizică este de 5 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depășește 5 ani. Iar potrivit art. 124, prescripția înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripție prevăzut în art. 122 este depășit cu încă jumătate. In total, termenul prescripției speciale era de 7 ani și 6 luni, și s-a constatat că acesta a fost împlinit.
În baza art. 254 al. 3 Cod penal s-a dispus confiscarea de la inculpata C E a sumei de 106.800 DM, respectiv echivalentul în lei a acestei sume, avându-se în vedere că suma a fost aparent împrumutată și între timp restituită. S-a considerat totuși, că împrumutul a fost doar simulat, în realitate banii nu urmau să mai fie restituiți niciodată. Restituirea lor din cursul procesului s-a apreciat a fi nerelevantă, întrucât în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 255 alin. 1 și 2 Cod penal (în măsura în care era reală, fiindcă plata unor sume de bani în asemenea cuantum se făcea în mod normal în contul beneficiarului și se dovedea prin ordin de plată, iar nu prin declarații pe proprie răspundere și așa zise procese verbale; aceasta, cu atât mai mult cât ele au fost făcute chiar de inculpați și de făptuitorul H H, după descoperirea mitei și declanșarea procesului).
S-a constatat că, în timpul urmăririi penale, s-a dispus instituirea unui sechestru asigurător prin ordonanța din 17.05.2004 a Parchetului Național Anticorupție - Secția de Combatere a Infracțiunilor Conexe Infracțiunilor de Corupție în dosarul nr.51/P/2004, asupra unor bunuri mobile, până la concurența sumei de 106.800 DM, respectiv echivalentul în lei a acestei sume, ce aparțin inculpatei C E. Sechestrul a fost instituit până la soluționarea definitivă a cauzei și instanța s-a mărginit să constate existența lui.
În conformitate cu art. 191 alin. 1, 2 și art. 192 alin. 3 Cod procedură penală inculpata a fost obligată să plătească statului suma aferentă acțiunii penale exercitate împotriva ei cu titlu de cheltuieli judiciare, urmând ca cheltuielile judiciare avansate de stat aferente inculpatului H H să rămână în sarcina statului.
Împotriva acestei hotărâri judecătorești, în termen legal, au înțeles să promoveze apel, atât D.N.A. - Serviciul Teritorial Tg.Mureș cât și inculpata C E.
În apelul Direcției Naționale Anticorupție s-a arătat că sentința Tribunalului Mureș este greșită sub aspectul individualizării pedepsei aplicate inculpatei C E. S-a susținut că:
Această apreciere a instanței de fond a fost greșită, întrucât nu au fost avute în vedere pericolul social deosebit al infracțiunii săvârșite, calitatea pe care o avea inculpata C E (director general la SC „U" SA - societate cu capital majoritar de stat), dar mai ales comportamentul acesteia după comiterea faptei, fiind astfel încălcate dispozițiile art.72 Cod penal.
Infracțiunea de luare de mită, pentru care inculpata a fost trimisă în judecată, în stare de libertate, prezintă un grad ridicat de pericol social.
De reținut era poziția procesuală a inculpatei, constant nesinceră, care a încercat pe parcursul procesului penal, atât în faza de urmărire penală, cât și în fața instanței de judecată, să denatureze adevărul juridic rezultat din materialul probator administrat în cauză, adevăr care conturează în mod cert vinovăția acestuia în raport cu infracțiunea pentru care a fost trimis în judecată.
Natura și împrejurările în care a fost săvârșită infracțiunea, limitele de pedeapsă prevăzute de lege, dar nu în ultimul rând comportamentul inculpatei pe parcursul procesului penal, precum și faptul că aceasta a mai fost cercetată și în alte dosare penale pentru infracțiuni similare, reprezentau motive de natură să conducă la concluzia că pedeapsa aplicată inculpatei C E trebuie să reprezinte o măsură de constrângere și reeducare eficientă, prin care dispozițiile legii referitoare la scopul pedepsei să fie respectată.
De asemenea, în cauză nu trebuia neglijat nici cuantumul sumei care a făcut obiectul mitei, respectiv 106.800 mărci germane, sumă din care inculpata nu a restituit nicio parte.
Față de aspectele menționate, s-a apreciat cuantumul pedepsei aplicate inculpatei nejustificat de redus, precum și modalitatea de executare a acesteia, în cauză impunându-se majorarea pedepsei aplicate și schimbarea modalității ei de executare.
Conform celor arătate mai sus, în baza dispozițiilor art.379 pct.2 lit.a Cod procedură penală, s-a solicitat admiterea apelului, desființarea parțială a hotărârii primei instanțe și în rejudecare, să se dispună aplicarea față de inculpata C E a unei pedepse într-un cuantum mai ridicat, cu modalitatea de executare în regim de detenție, cu menținerea celorlalte dispoziții.
În apelul declarat de inculpata C E s-a solicitat ca, în urma admiterii acestei căi de atac să se dispună:
a) în principal, după desființarea hotărârii judecătorești criticate să se dispună, restituirea cauzei la procuror, în vederea refacerii urmăririi penale;
b) în subsidiar, după desființarea sentinței penale atacate și rejudecarea cauzei sale, să se pronunțe o hotărâre de achitare a sa.
În dezvoltarea motivelor de apel inculpata C E a susținut că hotărârea judecătorească pronunțată de Tribunalul Mureș în cauza sa este nelegală, deoarece:
Prin rechizitoriul Parchetului Național Anticorupție - Secția de Combatere a Infracțiunilor Conexe a Infracțiunilor de Corupție, emis la data de 27 mai 2004 în dosarul nr.51 /P/2004 a fost trimisă în judecată pentru fapta constând în pretinsa primire a sumei de 106.800 mărci germane, cu titlu de împrumut, în cursul anului 1999, pentru ca, în calitate de administrator al S.C. U S.A. Timișoara, să îl favorizeze pe H B la achiziționarea subevaluată a imobilului situat în Timișoara, str. Gh. Lazăr, nr. 17, jud. Timiș, aflat în patrimoniul acestei unități, fapta care ar întruni elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art.254 Cod penal.
Competența Parchetului Național Anticorupție ar fi reglementată de actul normativ de organizare și funcționare a acestuia, (O.U.G. nr.43/2002, privind Parchetul Național Anticorupție, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2002), lege specială față de dreptul comun în materie (Codul de procedură penală) și, deci, de strictă interpretare.
Actul normativ amintit a fost modificat și completat până la data emiterii actului de sesizarea instanței (prin Legea nr.503/2002 pentru aprobarea Ordonanței ele urgență a Guvernului nr.43/2002 privind Parchetul Național Anticorupție; prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției; prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.102/2003 privind modificarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.43/2002 privind Parchetul Național Anticorupție; prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.24/2004 privind creșterea transparenței în exercitarea demnităților publice și a funcțiilor publice, precum și intensificarea măsurilor de prevenire și combatere a corupției), dar fără ca vreunul dintre aceste acte normative să influențeze în vreun fel considerentele ce vor fi dezvoltate înfra.
Art.13 (inițial alin. 1, apoi, la ...momentul întocmirii actului de sesizare, alin. 2 lit. A) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Național Anticorupție prevedea că „sunt de competența Parchetului Național Anticorupție infracțiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, cu modificările ulterioare (s.n,), săvârșite în una dintre următoarele condiții: (daca indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis au cauzat o paguba materiala mai atare decât echivalentul in lei a 100.000 euro sau o perturbare deosebit de gram a activității unei autorități publice, instituții publice sau oricărei persoane juridice " ).
Abia la 21.04.2003, prin Legea nr. 161/2003, au fost introduse nuanțări cu privire la competența materială a Serviciilor Teritoriale ale P.N.A. ce funcționau pe lângă Curțile de Apel.
Prin urmare era cât se poate de evident că la momentul adoptării acestui act normativ, respectiv al publicării lui în M.Of. – 11.04.2002-, dispoziția legală stabilea în mod expres și limitativ competența Parchetului Național Anticorupție:
- erau de competența acestuia, numai infracțiunile prev. de Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, act normativ care a intrat în vigoare la data de 18 mai 2000.
Analiza celor trei acte normative menționate conducea la o concluzie clară în favoarea solicitărilor sale:
a) Legea nr.78/2000 (art.1 lit.a - g ) - care stabilea sfera persoanelor vizate de actul normativ menționați a fost publicată în M.Of. nr. 219 clin 18.05.2000, deci mult ulterior datelor la care afirmativ dânsa ar fi primit mita de care era acuzată.
Acest art.1 cu lit.a-g a fost menținut și în urma modificărilor operate prin apariția O.U.G. nr. 43/2002, respectiv al Legii nr.161/2003, ambele acte normative vizând de asemenea cercetarea și sancționarea faptelor de corupție.
În aceste condiții, infracțiunile de corupție care fac obiectul prezentei cauze (luarea de mită, prevăzută de art.254 Cod penal, respectiv darea de mită, prevăzută de art.255 Cod penal), nu intrau sub incidența actului normativ respectiv, întrucât au fost pretins săvârșite în cursul anului 1999 (la datele de 27 mai 1999, respectiv 8 octombrie 1999), adică anterior intrării în vigoare a Legii nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție.
Cum legea dispune numai pentru viitor și nu retroactivează potrivit art.15 alin.2 din Constituția României (întrucât nu ne-am afla în prezența unei legi penale mai favorabile, în înțelesul art.15 alin.2 din Constituția României raportat, la art.13 Cod penal), faptelor în discuție li se aplică legea penală în vigoare, în temeiul art.10 Cod penal, în speță dispozițiile codului penal, în caz contrar aducându-se atingere art.7 par.7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind principiul legalității incriminării și pedepselor.
Pe cale de consecință, prezenta cauză nu ar avea ca obiect infracțiunile prevăzute în Legea nr.78/2000, în sensul art.13 din O.U.G. nr.43/2002 privind Parchetul Național Anticorupție.
De altfel, acest fapt a fost stabilit deja în prezenta cauză printr-o hotărâre judecătorească definitivă (decizia penală nr. 3424/29.05.2006, pronunțată de Î.C.C.J., în dos.nr.1038/2006), prin care s-a arătat explicit:
„S-a apreciat că în cauză suni incidente dispozițiile art. 29 alin. 2 din Legea nr. 78/2000, întrucât cauza a fost cercetată de Parchetul Național Anticorupție, competent în raport de calitatea inculpatei conform art.13 din OUG. nr. 43/2002 modificat prin Legea nr. 543/2003.
Tribunalul a interpretat greșit dispozițiile art. 29 alin. 2 din Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, care prevăd că pentru judecata în primă instanță a infracțiunilor prevăzute în prezenta lege se constituie complete specializate, iar la judecătorii, tribunale și curți de apel , completele specializate sunt formate din doi judecători.
Textul se referea la infracțiuni prevăzute în Legea nr.78/2000, or infracțiunile deduse judecății nu sunt din această categorie, faptele fiind comise de inculpați în lunile mai și noiembrie 1999, înainte de apariția acestei legi la 18 mai 2000, astfel ca în baza principiului legii mai favorabile nu puteau fi aplicate (s.n.)”.
Față de faptul că infracțiunile care fac obiectul cauzei nu intră în categoria „ infracțiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000", în sensul art.13 din OUG nr.43/2002 privind Parchetul Național Anticorupție, acest organ nu era competent să efectueze urmărirea penală în cauză. Pentru identitate de rațiune, nici cercetarea judecătorească nu poate fi desfășurată cu ignorarea ori cu încălcarea dispozițiilor privitoare la verificarea actului de sesizare al instanței, în temeiul art.300 Cod procedură penală, respectiv în condițiile unui act de sesizare lovit de nulitate absolută.
b)Nici O.U.G. nr.43/2002 și nici Legea nr.161/2003 nu schimbă cu nimic această situație, deoarece ambele acte normative fac trimitere expresă și inechivocă tot la Legea nr.78/2000, ale cărei dispoziții legale așa cum s-a arătat mai sus nu i se puteau aplica.
În acest sens, s-a arătat că la momentul la care se întocmește rechizitoriul cu care s-a sesizat instanța de judecată, respectiv la 27.05.2004, atât Legea nr.78/2000 cât si celelalte două legi menționate mai sus în forma în care ele au fost succesiv completate sau modificate, nu dădeau în competența Serviciilor Teritoriale ale P.N.A. decât „[...] infracțiunile prevăzute de Legea nr.78/2000, săvârșite în una din următoarele condiții : (potrivit pct.2 lit.A, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003 ) "dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă mai mare decât echivalentul în lei a 100.000 de euro, dar nu mai mare decât echivalentul în lei a 100.000 euro, ori dacă valoarea sumei sau bunurilor care formează obiectul infracțiunii de corupție este mai mare decât echivalentul în lei a 3.000 de euro, da nu mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 de euro.”
Deci, la momentul întocmirii rechizitoriului, P.N.A. - Serviciul Teritorial Timiș nu era competent să instrumenteze, dosarul, nici din punctul de vedere al faptului că pretinsa faptă de corupție nu putea fi săvârșită de dânsa (deoarece nu se încadra în categoria persoanelor vizate de art. 1 alin. 1 lit.a-g din Legea nr.78/2000), dar nici din punctul de vedere al momentului la care trebuia să se raporteze organul de cercetare penală, respectiv la momentul la care s-ar fi săvârșit infracțiunea.
Nu în ultimul rând s-a analizat și modul în care organul de cercetare penală a evitat dispozițiile legale cu privire la legala investire în instrumentarea cauzei de față, din perspectiva interpretării textului de lege menționat mai sus (Legea nr. 78/2000 nefiind în nici un fel modificată de vreun act normativ până la 27.05.2004, momentul întocmirii rechizitoriului), raportat la suma ce ar fi făcut obiectul infracțiunii deduse judecății, care nu era de peste 100.000 euro ci de 106.800 DEM. Moneda euro a fost introdusa în Uniunea Europeana abia de la 01.01.2002, astfel încât cu atât mai puțin raportarea la un asemenea prejudiciu nu putea să îi fie pusă în sarcină pentru o pretinsă infracțiune săvârșită în cursul anului 1999.
Nu își găsește aplicarea în speță nici principiul potrivit căruia legea de procedură este de imediată aplicare (consacrat de altfel, în mod special, de art. 32 alin. 1 din OUG nr. 43/2002 privind Parchetul Național Anticoruptie, conform căruia pentru cauza privind infracțiunile prev. de Legea nr.78/2000, aflate în curs de urmărire penală se efectuează de către procurorii Parchetului Național Anticorupție). Într-adevăr, competența Parchetului Național Anticoruptie era de imediată aplicare, dar numai în ceea ce privește strict infracțiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000, iar nu în privința tuturor infracțiunilor de corupție.
Prin urmare, după adoptarea O.U.G. nr.43/2002 privind Parchetul Național Anticoruptie, opera o extensie a competenței acestui organ, dar numai pentru infracțiunile de corupție săvârșite după data de 18 mai 2000 (data intrării în vigoare a Legii nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție), iar nu și faptelor săvârșite anterior, întrucât acestora nu le era aplicabilă Legea nr.78/2000 care, după cum s-a arătat, nu retroactiva.
Cu alte cuvinte, imediata aplicare a legii de procedură care reglementa competența Parchetului Național Anticoruptie era limitată de plano la infracțiunile care cădeau în competența acestui organ (infracțiunile prevăzute de Legea nr.78/2000) și nu putea avea ca efect decât începând cu momentul intrării în vigoare a legii respective (18 mai 2000).
Ar fi, de altfel, absurd, din perspectiva logicii juridice, ca în cauză Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție să fie și aplicabilă și inaplicabilă, în același timp, pentru că s-ar încălca principiul non-contradicției.
În fine, s-ar încălca în cauză dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât regulile care guvernează desfășurarea echitabilă a procesului penal se impune a fi aplicate inclusiv în faza instrucției penale, deoarece „nerespectarea lor în primă fază riscă să compromită grav caracterul echitabil al procesului" (CEDO, Imbrioscia c/ Elveția, 24 noiembrie 1993).
Față de considerentele mai sus arătate, în temeiul art.197 alin.2 Cod procedură penală se impunea a fi constatată nulitatea actului de sesizare a instanței, întrucât urmărirea penală a fost efectuată cu încălcarea dispozițiilor legale privind competența materială a organului de urmărire penală (nulitate care nu poate fi înlăturată în nici un mod), și, pe cale de consecință, dosarul trebuia restituit organului de urmărire penală competent (Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș), în vederea refacerii urmăririi penale.
B. În ipoteza în care instanța de apel va trece peste cele arătate la lit. A din prezentele motive de apel, s-a solicitat să se dispună în sensul desființării hotărârii atacate și achitării inculpatei în temeiul art.10 lit.a sau d raportat la art.11 pct.2 lit.a din Codul de procedură penală.
Așa cum a arătat și dovedit în fata primei instanțe, ea, C E a cumpărat acțiunile la un preț supraevaluat. Așa cum s-a reținut din întregul material probator, a oferit suma de 1477 lei/acțiune, deși știa, la momentul respectiv, că SC U SA avea o situație economică dezastruoasă, datorii de peste 9 miliarde de lei, credite nerambursate, etc. A oferit așadar, în mai 1999 o sumă pe care atât instanțele de judecată (după cum reiese din hotărârile pronunțate) cât și experții care au efectuat lucrările tehnice de specialitate o considerau nejustificat de mare pentru valoarea societății la momentul respectiv, moment la care era încă deținută de stat. Concluzia parțială: a cumpărat foarte scump ceea ce statul era pregătit să vândă foarte ieftin.
Organul de cercetare penală iar apoi și instanțele care au judecat cauza anterior au reținut că ea, inculpata, s-ar fi împrumutat de la inculpatul H B cu suma de 106.800 DM, prin două contracte, deoarece nu avea banii necesari pentru a cumpăra acțiunile care i-ar fi permis să dețină controlul absolut asupra societății. Acuzarea a încercat (și a reușit, cel puțin până acum) să creioneze următorul aranjament:
a) la începutul anului 1999 inculpata a dorit să preia controlul absolut al S.C. U S.A.;
b) nu avea banii necesari așa că încheie două contracte de împrumut cu inculpatul (prin fratele acestuia): primul în mai 1999, pentru 51.800 DEM, al doilea în octombrie 1999, pentru suma de 55.000 DEM;
c) „cu acești bani" (așa cum s-a reținut în hotărârile pronunțate) dobândește controlul absolut al societății SC U S.A., devenind acționar majoritar;
d) în noua situație, subevaluează fabrica de lapte și terenul aferent și le vinde, „potrivit înțelegerii” prin negociere directă, fără licitație, etc.
Punctele slabe ale construcției acuzei sunt atât de evidente încât doar ignorarea unor noțiuni comune despre comerț și legile sale și cantonarea în normele dreptului penal au făcut posibilă o astfel de soluție.
a) Primul aspect care înlătură aserțiunile acuzei era cel deja arătat: inculpata a plătit pentru pachetul majoritar de acțiuni cu mult mai mult decât valoarea acestuia. Statul era, așadar, pregătit să renunțe la această societate, cu tot cu activele sale, la un preț cu mult mai mic decât cel pe care inculpata l-a oferit și plătit pentru a deține „controlul absolut”;
b) Al doilea aspect pe care acuzarea și instanțele anterioare l-au ignorat cu desăvârșire era cel legat de pretinsa nevoie de bani în care se afla inculpata. S-a arătat că a împrumutat de la H suma de bani de 106,800 DEM „bani cu care” a cumpărat pachetul majoritar de acțiuni. Peste tot în cuprinsul dosarului suma împrumutată a fost menționată în mărci germane, în timp ce avansul plătit de inculpată este precizat în lei.
Nimeni nu s-a obosit să facă un simplu calcul aritmetic bazat pe cursul de schimb leu/marcă germană la data încheierii contractului, pentru a verifica concordanța dintre suma împrumutată și avansul plătit expresia „cu banii împrumutați inculpata a plătit avansul în contractul de vânzare de acțiuni”, revenea atât de des în cuprinsul dosarului și în hotărârile pronunțate încât era evident că toată lumea a fost de acord că suma împrumutată reprezenta avansul plătit fals.
-potrivit informațiilor publicate pe site-ul oficial al Băncii Naționale a României, la data încheierii primului contract de împrumut (27 mai 1999) pentru suma de 51.800 DEM cursul de schimb leu/marcă era de ...8308 lei pentru o marcă germană. În lei, inculpata a împrumutat, așadar, 430.354.400 lei;
-la data încheierii celui de-al doilea contract de împrumut (8 octombrie 1999) pentru suma de 55.000 DEM, cursul de schimb leu/marcă era de 9073 lei pentru o marcă. În lei, suma reprezenta 499.015.000 lei.
În total inculpata a împrumutat de la inculpatul H B suma în lei de 929,369.400 lei ROL.
Scăzând această sumă din avansul pe care inculpata 1-a plătit pentru a deveni proprietara pachetului majoritar de acțiuni ar rezulta că inculpata, la data la care s-au perfectat aceste operațiuni de comerț avea suma de 1.807.640.600 lei ROL! Avea, așadar, 67% din suma de care avea nevoie pentru a dobândi "controlul absolut" asupra S.C. U S.A., astfel încât nu a fost nevoită să împrumute decât aprox. 33%. „Contribuția" inculpatului H B (considerată, ulterior mită de către organele judiciare) a fost așadar doar de 33% din avans! Dacă acest calcul elementar ar fi fost făcut, percepția asupra inculpatei s-ar fi modificat: aceasta avea cea mai mare parte din banii necesari, astfel încât nu era deloc nevoită să promită foloase frauduloase inculpatului pentru a-i obține ajutorul.
c) Al treilea aspect greșit interpretat de acuzare și de instanțele anterioare, vizau capacitatea inculpatei de a decide cu privire la vânzarea activului în cauză. În temeiul rapoartelor de expertiză întocmite precum și a actelor aflate la dosar, instanțele au reținut că ea, inculpata nu ar fi avut dreptul să decidă singura înstrăinare a activului în cauză, deoarece acțiunile subscrise și neachitate de către inculpată ar fi fost gajate în favoarea statului român (prin fostul FPS). Concluzia se întemeia, fără îndoială, și pe rapoartele întocmite de organele de control fiscal aflate la dosarul cauzei. Evident a fost vorba de o confuzie - explicabilă pentru inspectorii fiscului, dar mai puțin explicabilă pentru organele de urmărire penală și instanțele anterioare-: potrivit prevederilor contractului de vânzare cumpărare de acțiuni (așa cum se reține, de altfel, la pagina 7 alin. 3 din motivarea deciziei pronunțate în apel) la data la care se plătește avansul stabilit operează transferul de proprietate asupra tuturor acțiunilor subscrise! Este adevărat că acțiunile nesubscrise se aflau sub gaj în favoarea fostului FPS dar, la momentul plății avansului, adică 18 octombrie 1999, au trecut în proprietatea inculpatei regulile gajului, clare pentru specialiștii în drept civil și comercial, s-au dovedit opace organelor judiciare penale: gajul conferă titularului doar drepturile specifice prevăzute de codul civil, dar nu și dreptul de proprietate care rămâne constituitorului gajului.
Prin urmare, inculpata în calitate de proprietar asupra acțiunilor subscrise, avea dreptul de a decide singură (în conformitate cu prevederile legale și statutare) înstrăinarea activului în cauză, fără ca dreptul real de gaj existent în favoarea fostului FPS să o poată împiedica în vreun fel.
d) Al patrulea aspect esențial ignorat ori interpretat greșit de instanțele anterioare viza pretinsa subevaluare a terenului, care a avut drept cauză obligațiile pe care inculpata C și le-ar fi asumat față de inculpatul H. Ceea ce a scăpat atenției acuzării și instanțelor anterioare era însă, situația drepturilor de proprietate asupra acestui teren și situația dreptului de proprietate asupra pachetului majoritar de acțiuni în S.C. U S.A. Dreptul de proprietate asupra terenului aparținea, la momentul respectiv, S.C. U S.A.; dreptul de proprietate asupra pachetului majoritar de acțiuni ale SC U SA, aparținea inculpatei C E.
La data înstrăinării activului în cauză, structura acționariatului S.C. U S.A. era următoarea: 64,461% din acțiuni erau deținute de PAS U, iar restul de 35,539% de alți acționari. Societatea era, așadar, una cu capital integral privat! O astfel de societate comercială nu intra, în privința modului în care înțelege să își administreze și să dispună de patrimoniul său, sub incidența legislației care ocrotea, la momentul respectiv, interesele statului în societățile comerciale în care acesta mai deținea controlul.
Așa cum s-a reținut corect (dar s-a interpretat profund greșit în hotărârile anterioare pronunțate) "controlul absolut" asupra operațiunilor societății revenea adunării generale; desigur, controlul absolut asupra adunării generale revenea celui care avea pachetul majoritar de acțiuni. Este, însă, vorba de un principiu elementar și străin de noțiunea de nelegalitate, potrivit căruia majoritatea decide. Este greu de înțeles cum organele de urmărire penală și apoi, instanțele de judecată anterioare au „reușit" să extragă din regulile legale și în esență democratice ale funcționării unei societăți comerciale PRIVATE, elementele necesare constatării existentei infracțiunilor reținute.
Plastic spus, inculpata a fost condamnată pentru că a evaluat un imobil aflat în proprietatea societății pe care o controla singura, apoi 1-a vândut la prețul și în modalitatea pe care a considerat-o potrivită, respectând însă toate regulile impuse de statutul și legislația societăților comerciale.
Legislația în vigoare la momentul respectiv nu impunea reevaluarea patrimoniului societăților comerciale nici măcar societăților cu capital de stat o societate cu capital privat nu putea fi obligată de nimeni să vândă ceea ce dorește să vândă la un preț stabilit prin lege sau prin alt act normativ: într-o asemenea societate deținătorul majorității capitalului social stabilește absolut toate regulile jocului, unica sa obligație fiind aceea de a lucra în limitele generale ale legii și statutului societății. Ori aceste limite au fost, în mod clar, respectate.
Inculpata avea dreptul să decidă singură vânzarea acelui activ, în orice modalitate dorea și la orice valoare ar fi dorit. Singurele interese afectate printr-un eventual management defectuos al societății ar fi fost… propriile sale interese, în situația în care era deținătoarea pachetului majoritar de acțiuni! Ori, cel puțin în stadiul actual al legislației penale, nimeni nu săvârșește vreo infracțiune prin simplul fapt că lucrează împotriva intereselor proprii.
e) Un rol negativ în crearea imaginii acuzării și a instanțelor de judecată asupra faptelor din speța de față a revenit și actelor de control fiscal efectuate în cauză. Cuprinsul și concluziile acestor acte de control erau adevărate rechizitorii ceea ce o îndreptățește să considere că alte interese decât cele legale au stat la baza întocmirii lor. Autorii acestor rapoarte, specialiști în economie trag concluzii cu implicații juridice referitoare la efectele transferului de proprietate asupra acțiunilor de la stat la acționarii privați, la efectele existentei garanțiilor asupra obiectului contractului de vânzare cumpărare de acțiuni, la presupusa săvârșire a unor infracțiuni între care ....cea de evaziune fiscală.
f) La fel de lipsite de fundament au fost și reținerile din hotărârile anterioare referitoare la modul în care s-a procedat la vânzarea activului: inculpata, se susține și se reține în acuzare, a renunțat expres la toate garanțiile și privilegiile care îi reveneau în calitate de vânzător, deși cunoștea că societățile către care înstrăinează au o situație dificilă, etc. Renunțarea la garanții și privilegii i-a impresionat în mod evident atât pe anchetatori cât și instanțele de judecată anterioare, într-o asemenea măsura încât au pierdut din vedere unicul aspect important al acelei tranzacții: faptul că, garantate sau nu, acele creanțe s-au plătit în întregime de către cumpărători! în situația în care renunțarea la garanții nu a produs nici un efect cu privire la încasarea creanțelor de către societatea inculpatei, era greu de înțeles - în special în lumina celor mai sus arătate - de ce hotărârile instanțelor anterioare insistau într-o asemenea măsură pe această renunțare la garanții și privilegii, altfel o clauză relativ comună în contractele comerciale încheiate între parteneri de afaceri care se respectă.
Inutil să se mai arate că renunțarea la garanții nu ar fi fost în mod necesar expresia conduitei infracționale afirmate de acuzare nici în situația în cate creanțele nu ar fi fost executate.
Față de situația descrisă mai sus, s-a susținut că soluția de achitare ar fi fost cea corectă, în condițiile în care elementele constitutive ale infracțiunilor reținute nu există.
C. Se consideră, în plus, că instanța de fond a greșit refuzând să audieze, în apărare, martorul H H, persoana care i-a împrumutat suma de 600.000.000 lei, în condițiile în care această persoană putea relata în mod corect împrejurările, condițiile și contextul în care a împrumutat acești bani. Refuzul de audiere este cu atât mai greu de înțeles cu cât instanța, în motivarea pe care o dă hotărârii, expune pe larg modul în care s-au derulat faptele, precum și contribuția pe care acest martor - pe care, a refuzat să îl audieze - a avut-o la faptele „infracționale” pe care le-a reținut în sarcina sa.
De asemenea, instanța de fond a greșit și cu privire la necesitatea realizării unei expertize pluridisciplinare pentru stabilirea corectă a stării de fapt, astfel încât să se poată trage concluziile corecte ale stării de drept corelative acesteia.
Prin decizia penală nr.39 din 30 martie 2009, Curtea de Apel Târgu Mureș – Secția Penală și pentru Cauze cu Minori și de Familie a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Anticorupție Târgu Mureș împotriva sentinței penale nr.141 din 10 iunie 2008 pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr.2882/863/2006.
A desființat parțial hotărârea judecătorească apelată și, rejudecând, a înlăturat din sentința penală menționată aplicarea față de inculpata C E a dispozițiilor vizând suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani și 6 luni închisoare, pe durata unui termen de încercare de 6 ani, respectiv pe cele prevăzute de dispozițiile art.861, 862, 863 alin.1 și 864 Cod penal.
A făcut aplicarea față de inculpata C E a prevederilor art.71 raportat la art.64 lit.a, b, c Cod penal, respingând cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei reținute în sarcina inculpatei.
A menținut restul dispozițiilor din sentința penală criticată.
A respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpata C E împotriva aceleiași hotărâri.
A obligat inculpata la cheltuieli judiciare către stat.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Târgu Mureș și inculpata C E, solicitându-se admiterea recursurilor astfel cum s-a reținut în practicaua prezentei decizii.
Examinând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, cât și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei, Înalta Curte constată următoarele :
Prin recursul parchetului se solicită schimbarea încadrării juridice a faptei în infracțiunea prevăzută de art.254 alin.1 și 2 Cod penal, în raport de calitatea inculpatei la data săvârșirii infracțiunii, respectiv aceea de director general al S.C. U S.A. Timișoara, deoarece aceasta avea atribuții de control, fiind îndeplinite cerințele prevăzute de alin.2 al art.254 Cod penal.
În ce privește încadrarea juridică a faptei în dispozițiile art.254 alin.1 Cod penal, critică susținută de procuror și analizată conform art.3859 pct.17 Cod procedură penală, se impun a fi făcute următoarele precizări :
Este adevărat că, potrivit art.254 alin.2 Cod penal, săvârșirea infracțiunii de luare de mită de către un funcționar cu atribuții de control constituie o circumstanță agravantă.
Prin expresia „atribuții de control”, al cărei conținut nu este explicat în Codul penal, trebuie înțeleasă, potrivit sensului acceptat al unor cuvinte uzuale, o activitate complexă de verificare și analiză a unor situații sau sectoare în vederea urmăririi evoluției acestora și care se desfășoară pentru moment ori periodic în baza unor sarcini și atribuții concrete, menționate expres în fișa postului sau în lege.
În raport cu calitatea inculpatei de director general al societății îi puteau reveni atribuții de valorificare a actelor de control încheiate de cenzorii unității sau de alte organisme cu atribuții de control, prin lege sau prin fișa postului, ori responsabilități pe linia producției și execuției.
Procurorul nu a indicat, în acest sens, nici fișa postului, nici alte acte legale din care să rezulte atribuții de control pentru inculpată, în calitatea avută.
Mai mult, agravanta din alin.2 al art.254 Cod penal are în vedere pe funcționarul cu atribuții de control care, în exercitarea acestora, pretinde sau acceptă bani ori foloase necuvenite, tocmai pentru a nu îndeplini un act legat de exercitarea atribuțiilor de control, condiție care nu este realizată în cauză și pentru care încadrarea juridică a faptei este corectă.
În consecință, solicitarea parchetului de schimbare a încadrării juridice a faptei nu este întemeiată și, prin urmare, nu poate fi primită.
În recursul formulat de inculpata C E, se solicită, în principal, restituirea cauzei la parchet, apreciindu-se, printre altele, că urmărirea penală a fost efectuată de un organ necompetent și, deci, instanța nu a fost legal sesizată.
Înalta Curte constată, însă, că potrivit dispozițiilor art.13 alin.1, 2 din O.U.G. nr.43/2002, dispoziții de imediată aplicare în cauză, DNA-ul era competent să efectueze urmărirea penală în cauză, în raport de calitatea inculpatei de director al unei societăți cu capital de stat.
Prin urmare, corect s-a respins această solicitare de către instanțele anterioare, constatându-se că urmărirea penală a fost efectuată de un organ competent și, deci, instanța a fost legal sesizată.
Cu privire la susținerea apărării că de la dosar lipsește încheierea de amânare a pronunțării, ceea ce atrage nulitatea absolută, Înalta Curte constată că la fila 67 a dosarului primei instanțe se află încheierea de amânare a pronunțării, iar la fila 91 a aceluiași dosar se află a doua încheiere de amânare a pronunțării.
De asemenea, s-a susținut că instanța a refuzat să-l audieze pe H H, deși s-a solicitat audierea acestuia.
Or, cu privire la această susținere, este atributul instanței de a aprecia oportunitatea și utilitatea administrării probelor.
Cu privire la cererea de anulare a dispoziției de confiscare de la inculpată a sumei considerată ca mită, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs (ce constituie cazul de casare prevăzut de art.3859 pct.17 Cod procedură penală) nu poate fi luat în considerare din oficiu, nefiind invocat în condițiile art.38510 alin.2, 3 Cod procedură penală, respectiv cu 5 zile înainte de primul termen de judecată.
Referitor la solicitarea de achitare a inculpatei pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, Înalta Curte constată că această cerere este nefondată.
În cauză a fost stabilită corect situația de fapt și vinovăția inculpatei, procedându-se la încadrarea juridică corespunzătoare a faptei comisă de aceasta.
Deși inculpata a avut o atitudine constantă de nerecunoaștere a faptei, probele administrate în cauză, coroborate, au demonstrat că, în cursul anului 1999, între C E și H B, a intervenit o înțelegere potrivit căreia prima urma, în schimbul sumelor de bani, să îl favorizeze pe cel de-al doilea la achiziționarea subevaluată a imobilului din str.Gh. Lazăr nr.17, Timișoara, proprietatea S.C. U S.A.
Astfel, potrivit expertizei contabile efectuată în cauză, a rezultat o valoare de 36.637.024.645 lei pentru terenul de 19.861 mp și clădirile Fabricii de lapte situate în str.Gheorghe Lazăr nr.17, la data tranzacției, respectiv 22 iunie 2000.
Or, terenul susmenționat a fost vândut cu suma de 6 miliarde lei, apoi revândut (la 14 zile de la cumpărare) cu suma de 20,7 miliarde lei de către inculpatul H B.
Din actele dosarului rezultă că ambii inculpați știau că terenul urma să fie revândut cu un profit considerabil, semnificativ în acest sens fiind faptul că inculpata a renunțat la dreptul de intabulare a dreptului de ipotecă și la notarea interdicției de înstrăinare sau grevare de sarcini în cazul în care nu s-ar fi achitat prețul.
De asemenea, inculpata nu a procedat la reevaluarea terenului cu bună știință, acesta fiind vândut la valoarea de inventar a anului 1994.
Pe de altă parte, vânzarea terenului a fost ascunsă de alte persoane din conducerea societății „U” S.A., care au aflat acest aspect după încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Înțelegerea dintre inculpați privind vânzarea subevaluată a terenului este probată și de demersurile inculpatei pentru obținerea autorizării demolărilor clădirilor existente și a construirii supermarketului “B”, semnificative în acest sens fiind declarațiile martorilor P V, B G A, M H C, P C, declarația inculpatului H B (fila 56 vol.II u.p.).
În consecință, Înalta Curte achiesează la concluziile instanțelor anterioare în sensul că fapta inculpatei C E care, în urma înțelegerii cu coinculpatul H B, a primit de la acesta, prin intermediul fratelui inculpatului, H H, suma de 106.800 DM, cu titlu de împrumut mascat, pentru ca în schimbul acestei sume, în calitatea pe care o avea (director general al S.C. „U” S.A.) să-i vândă inculpatului H B, subevaluat și cu preferință, imobilul situat în str.Gh.Lazăr nr.17, ce aparținea societății pe care o conducea, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită prevăzută de art.254 alin.1 Cod penal.
Înalta Curte constată, însă, că recursul inculpatei este admisibil sub aspectul solicitării de menținere a hotărârii instanței de fond prin care inculpata a fost condamnată la pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii pe o durată de 2 ani a drepturilor prevăzute de art.64 lit.a-b Cod penal, cu aplicarea dispozițiilor art.861, 862, 863, 864 Cod penal.
Pentru a hotărî astfel, Curtea are în vedere criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute de art.72 Cod penal, respectiv gradul de pericol social al infracțiunii săvârșite, modalitatea concretă de comitere a faptei, circumstanțele personale ale inculpatei (Referatul de evaluare întocmit de Serviciul de probațiune de pe lângă Tribunalul Timiș, care arată că inculpata are o familie stabilă, este bine integrată în societate, are studii superioare, faptul că procesul durează de mai mult de 7 ani ceea ce implică un impact mai redus în opinia publică a faptei săvârșite și nu în ultimul rând starea de sănătate precară a inculpatei, care a fost operată recent de cancer mamar așa cum reiese din actele medicale atașate la dosar).
Prin urmare, convingerea Înaltei Curți este aceea că pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare este bine stabilită în cauză și că nu se impune executarea acesteia în regim de detenție, scopurile educative ale pedepsei reglementate de dispozițiile art.52 Cod penal putând fi atinse și fără privare de libertate.
Pentru considerentele expuse urmează a fi respinsă solicitarea parchetului de majorare a pedepsei aplicate inculpatei și de executare a acesteia în regim de detenție.
Față de toate aceste considerente, Înalta Curte va admite recursul declarat de inculpata C E, va casa decizia atacată și va menține dispozitivul sentinței penale nr.141 din 10 iunie 2008 a Tribunalului Mureș.
Va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Târgu Mureș.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de inculpata C G.Elena împotriva deciziei penale nr.39 din 30 martie 2009 a Curții de Apel Târgu Mureș – Secția Penală și pentru Cauze cu Minori și de Familie.
Casează decizia penală atacată și menține sentința penală nr.141 din 10 iunie 2008 a Tribunalului Mureș.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Târgu Mureș împotriva aceleiași decizii.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 16 iunie 2010.
Alte legături de la această informațiecomunicate de presă din
03 iunie 2004