Direcția Națională Anticorupție

IMPARȚIALITATE·INTEGRITATE·EFICIENȚĂ

ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 10

Dosar nr. 4044.3/30/2007

Şedinţa publică din 7 ianuarie 2008

S-a luat în examinare recursul declarat de inculpatul BA împotriva deciziei penale nr.172/A din 24 septembrie 2007 a Curţii de Apel Timişoara - Secţia Penală.
S-a prezentat recurentul inculpat în stare de arest şi asistat de avocat A D, apărător ales.
Procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Apărătorul recurentului inculpat a depus la dosar, în şedinţă publică, un memoriu în susţinerea motivelor de recurs.
Înalta Curte în baza art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a dispus ascultarea recurentului inculpat, declaraţia acestuia fiind consemnată şi ataşată la dosar.
Înalta Curte, constatând că nu mai sunt alte chestiuni prealabile, în temeiul art.385¹³ C.proc.pen., a acordat cuvântul la dezbateri.
Apărătorul recurentului inculpat a invocat dispoziţiile art.385⁹ pct.2 raportat la art.332 alin.2 C.proc.pen. şi a solicitat admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri şi pe fond, să se constate, în principal, nelegala sesizare a instanţei urmând să fie trimisă cauza organului de urmărire penală, întrucât nu s-au respectat dispoziţiile art.263 şi art.202 C.proc.pen. A arătat că procurorul din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie a solicitat şi obţinut două autorizaţii de interceptare a convorbirilor telefonice pentru două telefoane mobile şi o autorizaţie de interceptare ambientală înainte de începerea urmăririi penale în cauză. A apreciat că inculpatului i s-au încălcat, astfel, drepturi fundamentale, inclusiv dreptul la demnitate şi intimitate, autorizaţiile fiind date anterior datei de 24 aprilie (moment când s-a dispus începerea urmăririi penale).
A mai subliniat că art.91¹ alin.3 C.proc.pen. are în vedere, în principal, faza de urmărire penală, însă activitatea de urmărire penală nu poate şi nu trebuie să fie restrânsă doar la activitatea de interceptarea convorbirilor telefonice, fiind o activitate mult mai complexă şi laborioasă.
A mai arătat că în speţă, dacă s-ar înlătura interceptările telefonice şi înregistrările din mediul ambiental, obţinute total neprocedural, nu ar mai exista la dosar nicio dovadă în sprijinul vinovăţiei inculpatului, subliniind că şi declaraţia inculpatului de recunoaştere a faptei a fost „smulsă” tot sub presiunea acestor aşa-zise probe de vinovăţie.
A conchis arătând că, în speţă, se impune trimiterea cauzei la parchet pentru refacerea materialului de urmărire penală şi stabilirea vinovăţiei inculpatului, bazată pe probele obţinute legal, cu respectarea prevederilor art.263 C.proc.pen.
Al doilea motiv de recurs este cel prevăzut de art.385⁹ pct.18 C.proc.pen. şi a solicitat admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri şi pe fond, în rejudecare, să se constate lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, respectiv elementul material, astfel că în baza art.11 pct.2 lit.a raportat la art.10 lit.d C.proc.pen., se impune achitarea inculpatului.
Din ansamblul materialului probator administrat a rezultat faptul că inculpatul a acţionat în limitele atribuţiilor de serviciu, iar deciziile prin care s-au admis cererile de acordare a compensaţiilor băneşti au fost comunicate către ANRP, urmând procedura prevăzută de lege, procedură pe care denunţătorul B I C o cunoştea, urmare repetatelor audienţe pe care le-a primit de la comisia judeţeană.
A mai arătat că este exclusă presupunerea că denunţătorul a crezut vreun moment că inculpatul poate interveni în vederea derulării acestor operaţiuni, raportat la informaţiile pe care le avea sau la demersurile personale pe care le efectuase.
A conchis solicitând instanţei achitarea inculpatului, întrucât nu poate fi reţinută în sarcina acestuia infracţiunea de trafic de influenţă. A mai arătat că sunt credibile afirmaţiile recurentului că denunţătorul a dorit să-şi manifeste recunoştinţa şi, în acest context, i-a promis inculpatului o sumă de bani pe care acesta nu a respins-o, fără ca suma respectivă să poată constitui obiect material al infracţiunii de trafic de influenţă.
Ultimul motiv de recurs invocat a fost cel prevăzut de dispoziţiile art.385⁹ pct.14 C.proc.pen., solicitând casarea ambelor hotărâri şi pe fond, în rejudecare reducerea pedepsei şi aplicarea dispoziţiile art.86¹ C.pen., apreciind că scopul preventiv şi educativ al pedepsei poate fi atins şi prin această modalitate de executare. A făcut trimitere la circumstanţele personale ale inculpatului, pregătirea sa profesională, competenţa de care a dat dovadă, toate acestea sugerând faptul că poate fi integrat social şi fără executarea pedepsei în regim privativ de libertate. A depus în copie o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale dată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş din care rezultă că s-a dispus, faţă de acesta, neînceperea urmăririi penale sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art.257 alin.1 C.pen. raportat la art.6 din Legea 78/2000, în temeiul art.10 lit.d C.proc.pen.
Reprezentantul parchetului a solicitat respingerea recursului ca nefondat, sub toate aspectele invocate, apreciind hotărârea atacată ca fiind legală şi temeinice.
Referitor la motivul privind împrejurarea că în etapa actelor premergătoare procurorul a solicitat şi a obţinut autorizaţiile de interceptare telefonice precum şi de înregistrare ambientală nu este ilegală, întrucât nimic nu-l împiedică pe procuror să o facă dacă există indicii că s-au săvârşit sau că urmează a se pregăti şi săvârşi fapte de natură penală.
A mai arătat că în speţă nu au fost incidente dispoziţiile art.91¹ C.proc.pen. şi chiar dacă, prin absurd ar fi fost încălcate aceste prevederi, atunci cel mult probele obţinute astfel puteau fi înlăturate dar, în nici un caz, acest fapt nu ar fi atras trimiterea cauzei la parchet pentru refacerea actelor de urmărire penală.
În ce priveşte susţinerea apărării că instanţa a procedat greşit atunci când a pronunţat soluţia de condamnare, a apreciat că nu poate fi reţinută, întrucât din ansamblul probator administrat a rezultat cu certitudine că inculpatul se face vinovat de săvârşirea infracţiunii reţinută în sarcina sa, chiar inculpatul recunoscându-şi de la început fapta, declaraţii ce se coroborează cu declaraţiile denunţătorului, precum şi înregistrările telefonice, înregistrările video, cu bileţelele scrise de mâna inculpatului.
Faţă de modul în care a acţionat, a apreciat că în speţă pedeapsa aplicată a fost just individualizată, iar scopul educativ al acesteia nu poate fi atins decât cu executare în regim de privare de libertate.
A solicitat respingerea recursului inculpatului ca nefondat.
Recurentul inculpat, în ultimul cuvânt, a arătat că din rechizitoriul DNA Timişoara rezultă faptul că denunţătorul avea un caracter coleric. A mai arătat că mediatizarea excesivă a dosarului a condus la condamnarea sa şi că nu a dorit nici un moment să profite de funcţia sa. A mai arătat că a fost sincer încă de la primele cercetări divulgând organelor de anchetă şi parola de la adresa personală de e-mail. A solicitat reducerea pedepsei aplicate şi reţinerea în favoarea sa a circumstanţelor prevăzute de art.74 lit.a, b raportat la art.76 lit.d C.pen., solicitând totodată să se constate că perioada executată este suficientă pentru atingerea scopului prevăzut de art.52 C.pen.

CURTEA
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr.377/PI din 13 iulie 2007, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr.4044/30/2007 s-a dispus condamnarea inculpatului BA () la o pedeapsă de 4 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art.257 alin.1 C.pen. raportat la art.6 din Legea nr.78/2000.
În baza art. 65 alin. 1 Cp. a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute la art.64 alin.1 lit. a, b, c Cp. pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 71 Cp. a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a - c Cp. pe durata executării pedepsei.
În baza art. 350 C.p.p. a menţinut starea de arest a inculpatului.
În baza art. 88 Cp. a dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii din data de 24.04.2007 şi a arestului de la data de 25.04.2007 la zi.
În baza art.14 C.p.p. raportat la art. 346 C.p.p. a luat act că denunţătorul B I C nu s-a constituit parte civilă.
În baza art. 6¹ alin. 2 şi 4 din Legea nr. 78/2000 a constatat că suma de 16.900 lei, constituind obiectul foloaselor materiale injuste primite de inculpat, a fost restituită denunţătorului BIC.
În baza art.30 din Legea nr.78/2000 a respins cererea Ministerului Public privind publicarea hotărârii definitive de condamnare într-un ziar local.
In baza art.191 alin.1 C.p.p. a obligat inculpatul la plata sumei de 5200 lei heltuieli judiciare către stat.
Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut în fapt următoarele:
Inculpatul BA şi-a desfăşurat activitatea în cadrul instituţiei Prefectului judeţului Timiş - Direcţia Integrare Europeană, Dezvoltare Economică şi Monitorizarea Serviciilor Publice Deconcentrate, având funcţia de expert-asistent, fiind totodată şi membru în Comisia Judeţeană pentru aplicarea Legii nr. 290/2003. În această calitate, inculpatul avea ca atribuţii primirea şi înregistrarea cererilor, acordarea de audienţe cetăţenilor care se adresau comisiei în legătură cu aplicarea Legii nr. 290/2003, întocmirea dosarelor, redactarea proiectelor de hotărâri şi convocarea Comisiei, căreia îi supunea aprobării dosarele şi proiectele de hotărâri. Pentru îndeplinirea atribuţiilor sale, inculpatul ţinea legătura şi cu Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
După apariţia Legii nr. 290/2003, denunţătorul Balmez Ion Cristian şi tatăl său, Balmez Adam, au depus cereri la Comisia Judeţeană Timiş pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 pentru obţinerea de compensaţii de la Statul Român având în vedere proprietăţile imobiliare pe care le-au deţinut în Basarabia înainte de anul 1947, constând în 150 ha de teren şi case.
În perioada 2003-2005 denunţătorul a fost de mai multe ori în audienţă la Comisie, ocazie cu care inculpatul, în calitate de membru al comisiei, l-a îndrumat cu privire la documentaţia ce trebuia depusă.
În cursul lunii decembre 2006, inculpatul i-a comunicat prin telefon denunţătorului că cererile sale au fost admise parţial prin două hotărâri, invitându-l la sediul Prefecturii pentru ridicarea acestor hotărâri. La data de 21.12.2006, denunţătorul l-a căutat pe inculpat la biroul său din cadrul Prefecturii, moment în care inculpatul i-a comunicat că cele două hotărâri au fost expediate la adresa de domiciliu. Denunţătorul a primit de la inculpat copii xerox ale celor două hotărâri, din care rezulta că prin hotărârea nr. 152/24.10.2006 i s-a aprobat acordarea sumei de 168.501,34 lei, iar prin hotărârea nr. 155/24.10.2006 i s-a aprobat acordarea sumei de 661.97,40 lei.
Denunţătorul l-a întrebat pe inculpat când îşi va primi banii, iar acesta i-a comunicat că plăţile se fac de ANRP pe baza unor liste întocmite de funcţionarii din cadrul acestei instituţii şi dacă doreşte să primească cu prioritate aceste sume de bani, va trebui să-i remită 10% din valoarea sumelor totale ce i-au fost aprobate ca şi compensaţii, lăsându-l pe denunţător să înţeleagă că are influenţă asupra funcţionarilor din cadrul ANRP Bucureşti.
După ce a trimis prin poştă la ANRP Bucureşti hotărârile emise de Comisia Judeţeană Timiş, pentru efectuarea plăţilor, în cursul lunii ianuarie 2007, denunţătorul i-a comunicat inculpatului că este de acord să plătească 10%, în cazul în care plata i se va face cu prioritate. Inculpatul a comunicat de îndată, telefonic, acordul denunţătorului pentru oferirea cotei de 10%, în prezenţa numitului Balmez Ion Cristian el lăsând să se înţeleagă că a discutat cu un funcţionar din cadrul ANRP.
Ulterior, în cursul lunii februarie 2007, inculpatul şi denunţătorul au convenit ca denunţătorul BA să-i comunice de îndată denunţătorului, prin telefon, când se va aprobe plata sumelor de bani şi când se vor vira în cont banii.
După acest moment, denunţătorul s-a hotărât să sesizeze organele de urmărire penală, şi, în acest sens, a luat decizia de a înregistra pe un reportofon convorbirile pe care le va efectua cu inculpatul.
Manifestând neîncredere faţă de promisiunea inculpatului de a-i rezolva plata sumelor de bani, cu prioritate, la data de 19.03.2007 denunţătorul a telefonat personal la ANRP Bucureşti, unde a discutat cu o funcţionară din cadrul aceste instituţii, care i-a comunicat că cererea sa a fost înregistrată la data de 27.12.200E iar plăţile vor fi efectuate în trimestrul II al anului 2007, întrucât sumele alocate pentru trimestrul I s-au epuizat, solicitându-i să revină cu un telefon după data d 15.04.2007.
A doua zi, inculpatul l-a căutat la telefon pe denunţător, şi i-a cerut să vină de urgenţă la biroul său, fără a-i comunica motivul. Denunţătorul s-a deplasat la biroul inculpatului, unde acesta i-a dat de înţeles că are cunoştinţă de telefonul său în Bucureşti, reproşându-i că nu are încredere în el.
La data de 13.04.2007 inculpatul l-a sunat pe denunţător, cerându-i să meargă urgent la el la birou. Denunţătorul s-a deplasat la biroul inculpatului de la Prefectură ocazie cu care numitul BA i-a adus la cunoştinţă că vor intra în contul personal o parte din sumele de bani la care era îndreptăţit, dându-i de înţeles că a fost informat în acest sens de funcţionarii din cadrul ANRP Bucureşti, de influenţa cărora s-a prevalat, iar pentru a primi întreaga sumă de bani depinde doar de el, în funcţie de comportamentul pe care îl va adopta ulterior. Cu aceeaşi ocazie, inculpatul a scris pe un bileţel cu creionul sumele pe care urma să le primească denunţătorii conform celor două hotărâri, iar pe verso a indicat sumele pe care urma să le dea denunţătorul din primele două tranşe.
În continuare, la data de 16.04.2007, numitul B I C a adresat un denunţ organelor de urmărire penală prin care l-a reclamat pe inculpat pentru comportamentul său, în sprijinul afirmaţiilor sale depunând înregistrarea audio efectuată personal pe un reportofon şi bileţelul cu sumele de bani consemnate de inculpat. După acest moment, pe baza autorizaţiilor emise de Tribunalul Timiş, organele de urmărire penală au procedat la interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice efectuate de inculpat, precum şi la înregistrarea audio-video a acestuia în mediu ambiental.
La data de 22.04.2007, în jurul orei 14, inculpatul i-a telefonat denunţătorului, reproşându-i acestuia că nu l-a sunat în data de 19.04.2007, când i-au intrat banii în cont. Inculpatul i-a cerut denunţătorului să se întâlnească în data de 24.04.2007, după terminarea programului său de lucru, pentru a discuta despre primirea sumelor de bani. Imediat după această discuţie, în aceeaşi zi, inculpatul l-a sunat pe denunţător din nou şi i-a spus că tranşa a doua îi va intra în cont peste 3 săptămâni.
La data de 23.04.2007 denunţătorul a verificat contul său personal şi a constatat că i-a fost virată în cont suma de 67.400 lei.
La data de 23.04.2007, în jurul orei 15, inculpatul i-a telefonat din nou denunţătorului şi i-a spus să-l aştepte la ora 16, după terminarea programului său de lucru. Cei doi s-au întâlnit în apropierea Prefecturii Timiş şi s-au deplasat la un restaurant situat în apropiere, respectiv restaurantul Lussam. Cei doi s-au aşezat la o masă, după care au început să discute despre motivul pentru care s-au întâlnit, respectiv primirea primei tranşe din sumele de bani şi remiterea a 10% din aceasta inculpatului. Denunţătorul s-a arătat nedumerit că a primit doar 40% din suma cea mai mică înscrisă în prima hotărâre, dar inculpatul l-a asigurat că va primi şi prima tranşă din suma mai mare din a doua hotărâre peste 2 săptămâni.
Din înregistrarea convorbirilor purtate rezultă că inculpatul i-a confirmat denunţătorului cifrele pe care i Ie-a scris pe biletul pe care i l-a dat în 13.04.2007. Denunţătorul l-a întrebat pe inculpat despre modul în care trebuie să remită suma de bani care i s-a cerut, iar BAi-a solicitat să depună banii într-un plic, pe care l-a scos din propria sa geantă înmânându-l denunţătorului. Inculpatul i-a mai comunicat denunţătorului că trebuie să introducă în plic o sumă care să reprezinte 10% din valoarea totală a hotărârilor. Inculpatul şi-a manifestat dorinţa de a merge chiar în ac el moment cu denunţătorul la CEC pentru a-şi primi banii, dar B I C sa eschivat spunând că nu are buletinul la el. În aceste condiţii, cei doi s-au despărţit stabilind să se întâlnească a doua zi.
La data de 24.04.2007, denunţătorul s-a deplasat la CEC, iar din contul personal a retras suma de 16.900 lei pentru a o înmâna inculpatului ca o primă tranşă din suma de 80.000 lei cerută de acesta, cei doi convenind ca diferenţa să fie remisă ulterior, după primirea celei de a doua tranşe de la ANRP Bucureşti. Denunţătorul s-a prezentat la sediul DNA Timişoara unde, într-un proces verbal, au fost înregistrate seriile bancnotelor care compuneau suma de 16.900 lei ce urma a fi remisă inculpatului. Apoi banii au fost introduşi în plicul alb pe care denunţătorul l-a primit cu o zi înainte de la inculpat.
Denunţătorul i-a telefonat inculpatului şi cei doi s-au înţeles să se întâlnească în jurul orei 16,15 în Piaţa Libertăţii din Timişoara, în faţa Direcţiei Agricole. Inculpatul s-a prezentat la întâlnire având asupra sa o geantă de culoare neagră pe care o purta pe umăr, iar în mână avea două pungi din material plastic, una de culoare galbenă, în care se aflau mai multe obiecte, iar alta de culoare roşie, care era goală. În faţa Direcţiei Agricole inculpatul i-a dat cele două plase denunţătorului pentru a le ţine, după care a intrat pe poarta instituţiei sub pretext că are ceva de lăsat acolo.
La scurt timp inculpatul a revenit şi a luat cele două plase din mâna denunţătorului, afirmând că merge spre casă. În momentul în care a realizat că denunţătorul nu a remis plicul cu bani, inculpatul i-a comunicat acestuia că trebuia să lase plicul în plase întrucât de aceea i-a lăsat cele două pungi. Cei doi au ajuns în faţa librăriei Diverta, unde s-au oprit. Inculpatul i-a lăsat din nou denunţătorului plasele, intrând în librărie. După ce şi-a cumpărat o carte, inculpatul a ieşit in librărie şi a luat cele două pungi de la denunţător, care i-a transmis că nu poate să scoată banii în văzul lumii. În continuare, cei doi s-au îndreptat spre Piaţa 700 din Timişoara. Ajunşi în faţa grădinii de vară a restaurantului Crama 700, inculpatul şi denunţătorul s-au aşezat pe o bancă, după care, denunţătorul a scos plicul cu bani şi l-a introdus în punga de culoare roşie pe care i-a dat-o inculpatul. Inculpatul BA a încercat să-l liniştească pe denunţător, spunându-i că totul va fi bine şi că va primi peste trei săptămâni tranşa a doua.
După acest moment, cei doi s-au despărţit în zona intersecţiei semaforizate din Piaţa 700, după care, inculpatul s-a deplasat în direcţia viaductului, însă a fost oprit în faţa SC M. SA de organele de urmărire penală. La solicitarea acestora, inculpatul a golit conţinutul celor două pungi pe care le avea asupra sa, constatându-se că într-una din cele două plase, inculpatul avea plicul cu bani, plic în care se găsea suma de 16.900 lei, compusă din bancnote ale căror serii au fost înregistrate într-un proces-verbal de organele de urmărire penală.
Împotriva hotărârii pronunţată de instanţa de fond a declarat apel inculpatul B A, solicitând desfiinţarea acesteia şi în cadrul rejudecării a se dispune reducerea cuantumului pedepsei aplicate.
Prin decizia penală nr.172/A din 24 septembrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr.4044.3/30/2007 s-a dispus respingerea ca nefondat, a apelului declarat de inculpat.
În baza art.379 pct.1 lit.a a fost respins ca inadmisibil, apelul declarat de denunţătorul BIC împotriva aceleiaşi sentinţe.
În baza art.381 C.proc.pen. a fost menţinută starea de arest şi dedusă în continuare prevenţia de la 13 iulie 2007 la zi.
Împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs inculpatul B A, criticându-le pentru aspecte de nelegalitate şi netemeinicie circumscrise cazurilor de recurs prevăzute de art.385⁹ pct.2, 18 şi 14 C.proc.pen.
În notele scrise şi în susţinerea orală, recurentul-inculpat – prin apărătorul său – a solicitat în principal restituirea cauzei la parchet conform dispoziţiilor art.332 alin.2 C.proc.pen. în vederea refacerii actului de sesizare a instanţei.
Sub acest aspect s-a invocat înlăturarea dispoziţiilor art.91¹ şi următoarele C.proc.pen. dar şi art.6 C.proc.pen., întrucât urmărirea penală faţă de inculpat a fost începută prin rezoluţia din 24.04.2007 ora 12,00 în timp ce autorizaţiile pentru interceptarea convorbirilor telefonice şi ambientale au fost date, de judecător, la 18.04.2007.
Se susţine astfel că, obţinerea autorizaţiilor de interceptare în faza actelor premergătoare încalcă prevederile art.91¹ C.proc.pen., fiind necesar şi obligatoriu a fi dispusă începerea urmăririi penale împotriva persoanei ale cărei convorbiri urmează a fi interceptate.
În subsidiar, s-a solicitat a se constata că hotărârea de condamnare pronunţată faţă de inculpatul BA este rezultatul unei grave erori de fapt ce trebuie îndreptată în control judiciar prin pronunţarea unei soluţii de achitare conform dispoziţiilor art.11 pct.2 lit.a C.proc.pen. raportat la art.10 lit.d C.proc.pen., în cauză lipsind latura obiectivă ca element constitutiv ale infracţiunii.
În esenţă, recurentul inculpat a arătat că nu a condiţionat primirea sumelor de la denunţător de îndeplinirea unui act ce ţinea de atribuţiile de serviciu, deciziile fiind luate în cadrul unei prevederi legale.
În fine, hotărârile au fost criticate şi în ceea ce priveşte pedeapsa aplicată, respectiv, modalitatea de executare a acesteia.
S-a apreciat că pedeapsa poate fi redusă, urmând a se dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere în condiţiile prevăzute de art.86¹ C.pen.
Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu, ambele hotărâri, conform prevederilor art.385⁹ alin.3 C.proc.pen. combinate cu art.385⁶ alin.1 şi art.385⁷ alin.1 C.proc.pen., constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Analizând probatoriul dispus şi administrat în cauză se constată că faptele reţinute în sarcina inculpatului B A, constând în aceea că a pretins de la denunţătorul B I C suma de 82.900 lei, primind efectiv suma de 16.900 lei, în scopul de a interveni pe lângă funcţionarii din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor – Serviciul pentru aplicarea Legii nr.290/2003 – pentru a-i determina să facă plata cu prioritate şi în mod preferenţial a compensaţiilor băneşti cuvenite denunţătorului, au fost corect stabilite de prima instanţă.
Încadrarea juridică a faptei în infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută de art.257 C.pen. raportat la art.6 din Legea nr.78/2000 este legală, iar vinovăţia inculpatului a fost stabilită pe baza probelor administrate în cauză.
Cu privire la primul motiv de recurs invocat de inculpat, în sensul restituirii cauzei la parchet, fiind încălcate dispoziţiile art.91¹ C.proc.pen. , autorizaţiile de interceptare au fost date la 18 aprilie 2007, iar urmărirea penală a fost începută la 24 aprilie 2007, se constată că este nefondat.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art.91¹ alin.1 C.proc.pen., interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condiţiile prevăzute de lege, dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea şi înregistrarea se impune pentru stabilirea situaţiei de fapt sau pentru că identificarea sau localizarea participanţilor nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată.
Alineatul 2 al aceluiaşi articol enumeră infracţiunile pentru care se poate admite acest mijloc de probă.
Din analiza dispoziţiilor art.91¹ C.proc.pen., rezultă că înregistrarea convorbirilor telefonice este subordonată unor condiţii strict determinate, şi anume:
a) să existe date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni.
Deşi legea nu defineşte noţiunea de „date” prin aceasta se înţelege orice informaţii obţinute prin orice mijloace, cu excepţia celor interzise de lege, de către organele de urmărire penală privind pregătirea sau săvârşirea de fapte prevăzute de legea penală. Noţiunea de „indicii temeinice” are semnificaţia prevăzută în art.143 C.proc.pen.
Datele sau indiciile temeinice pot privi fie pregătirea, fie săvârşirea unei infracţiuni, astfel încât înregistrarea se poate efectua şi înainte de săvârşirea oricărei infracţiuni.
b) să privească o infracţiune dintre cele pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu;
c) să fie utilă pentru aflarea adevărului. Utilitatea trebuie apreciată de organul de urmărire penală care face propunerea pentru autorizarea, de către judecător a interceptărilor convorbirilor telefonice.
d) să existe o autorizaţie din partea judecătorului competent.
Potrivit dispoziţiilor art.91³ alin.1 C.proc.pen., convorbirile telefonice sunt redate integral într-un proces-verbal ce constituie mijloc de probă.
Rezultă aşadar, că legalitatea interceptărilor convorbirilor telefonice nu este condiţionată de începerea urmăririi penale. Legea nu prevede, ca o garanţie distinctă, obligativitatea înştiinţării persoanei interesate despre faptul înregistrării. Această omisiune este firească, având în vedere scopurile pentru care s-a luat o asemenea măsură şi caracterul secret al acesteia. Ulterior, însă, învinuitul, inculpatul are dreptul de a lua cunoştinţă despre înregistrare, având totodată, posibilitatea de a contesta conţinutul înregistrărilor.
Prin urmare, împrejurarea că în cauza de faţă autorizaţiile pentru interceptarea convorbirilor telefonice şi ambientale au fost date de judecătorul competent, la 18.04.2007, iar rezoluţia de începere a urmăririi penale împotriva inculpatului recurent a fost dată la 24.04.2007 nu poate să constituie un motiv de restituire a cauzei la procuror, nefiind incidente niciunul din cazurile limitativ prevăzute de dispoziţiile art.332 alin.2 C.proc.pen.
În acelaşi sens, Înalta Curte constată că denunţul a fost făcut la data de 16.04.2007 (filele 3-4 dos.urm.pen.), iar la 17.04.2004, denunţătorul a fost audiat de procuror (filele 7-8 dos.urm.pen.), rezultând astfel date şi indicii temeinice privind săvârşirea uneia dintre infracţiunile prevăzute în art.91¹ alin.2 C.proc.pen.
Cât priveşte valoarea probantă a procesului-verbal ce se încheie cu ocazia înregistrărilor, se impune a se observa că legea nu cuprinde nici o derogare de la principiul liberei aprecieri a probelor, instanţa de judecată analizând aceste probe în contextul celorlalte probe administrate în faza de urmărire penală şi în cursul cercetării judecătoreşti.
În fine, Înalta Curte apreciază că în cauză nu a fost încălcat nici dreptul la respectarea vieţii private a inculpatului B A.
Potrivit dispoziţiilor art.8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului „orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi a corespondenţei sale”, iar amestecul unei autorităţi publice nu este admisă decât în „măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă acesta constituie o măsură care, într-o societate democratică este necesară securităţii naţionale, siguranţei publice, bunăstării economice a ţării, apărării naţionale şi prevenirii faptelor penale, protecţiei sănătăţii sau a moralei, ori protecţiei drepturilor şi libertăţilor altuia.”
Constituţia României dispune, de asemenea, că „autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată” (art.26), iar în art.28 că „secretul convorbirilor telefonice şi a celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil”
În acelaşi timp însă. În art.53 se prevede că, în mod excepţional, exerciţiul acestor drepturi „poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale.
Raportat la aceste reglementări, dispoziţiile art.91¹ şi următoarele C.proc.pen., satisfac în mare măsură, exigenţele impuse de Convenţie şi de Constituţie.
Legea internă stabileşte condiţiile imperative de înregistrare a convorbirilor şi de valorificare a acestora pe planul probaţiunii, fiind instituită totodată, o garanţie procesuală, constând în posibilitatea supunerii înregistrărilor unei expertizei tehnice.
Nici cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art.385⁹ pct.18 C.proc.pen., nu este întemeiată.
Instanţele au stabilit o stare de fapt corectă, fundamentată pe probele administrate în cauză.
Rezultă că inculpatul şi-a desfăşurat activitatea în cadrul instituţiei Prefectului judeţului Timiş – Direcţia de Integrare Europeană, Dezvoltare Economică şi Monitorizarea Serviciilor Publice Deconcentrate - îndeplinind funcţia de expert-asistent şi membru în Comisia judeţeană pentru aplicarea Legii nr.290/2000. În această calitate, primea şi înregistra cererile, acorda audienţe persoanelor care se adresau comisiei, întocmea dosare, redacta proiecte de hotărâri, ţinând legătura şi cu Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
În virtutea acestor atribuţii, inculpatul – după ce denunţătorul a fost de mai multe ori în audienţă la Comisia judeţeană Timiş pentru aplicarea Legii nr.290/2003 – i-a comunicat denunţătorului că cererile sale au fost admise parţial, invitându-l la sediul prefecturii pentru ridicarea acestora.
Aducându-i-se la cunoştinţă procedura ce trebuia urmată – plăţile fiind făcute de ANRP pe baza listelor întocmite de funcţionarii instituţiei inculpatul i-a dat de înţeles denunţătorului că poate urgenta plata în schimbul remiterii unui procent de 10% din valoarea sumelor.
La data de 13.04.2007, inculpatul l-a sunat pe denunţător, care s-a deplasat la biroul inculpatului, acesta fiind cel care i-a scris pe un bileţel sumele ce trebuiau ridicate de la ANRP Bucureşti, iar pe verso au fost indicate sumele pe care urma să le primească de la denunţător în două tranşe.
Urmare interceptării convorbirilor telefonice, organele de urmărire penală au stabilit că în data de 22 aprilie 2007, inculpatul a luat legătura telefonic cu denunţătorul, stabilind să se întâlnească în data de 24.04.2007 pentru a discuta despre primirea sumelor de bani.
Ulterior, în 24.04.2007, inculpatul şi denunţătorul s-au întâlnit pentru remiterea primei tranşe de 16.900 lei, seriile acestor bancnote fiind însă înregistrate într-un proces-verbal, urmare prezentării denunţătorului la parchet.
Banii au fost găsiţi asupra inculpatului, bancnotele având serii identice cu cele înregistrate în procesul-verbal întocmit de organele de urmărire penală.
Coroborând astfel declaraţiile denunţătorului B I C cu declaraţiile inculpatului BA, cu procesele-verbale de interceptare a convorbirilor telefonice, procesul-verbal de consemnare a seriilor de identificare a bancnotelor prezentate de către denunţător organelor de urmărire penală, declaraţiile martorilor, celelalte înscrisuri, se constată că prezumţia de nevinovăţie a fost înlăturată prin probe certe, din care rezultă fără dubiu, vinovăţia inculpatului în raport de infracţiunea de trafic de influenţă, prevăzută de art.257 C.pen.
Nici critica privind individualizarea judiciară a pedepsei nu este fondată.
Sub acest aspect, Înalta Curte constată că instanţele au respectat criteriile prevăzute de art.72 C.pen., aplicând o pedeapsă de natură a satisface exigenţele impuse de art.52 C.pen.
Potrivit textului de lege invocat, pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului, în scopul prevenirii săvârşirii de infracţiuni.
Ca măsură de constrângere, pedeapsa are, pe lângă scopul său represiv şi o finalitate de exemplaritate, ea concretizând dezaprobarea legală şi judiciară, atât în ceea ce priveşte fapta penală săvârşită, cât şi în ceea ce priveşte comportamentul făptuitorului.
Ca atare, pedeapsa şi modalitatea de executare a acestuia, trebuie individualizate în aşa fel, încât inculpatul să se convingă de necesitatea respectării legii penale şi evitarea săvârşirii altor fapte penale.
Înalta Curte, apreciază că în raport de gradul de pericol social al faptei, rezultat din modalitatea şi împrejurările concrete de comitere a acesteia, reducerea pedepsei şi schimbarea modalităţii de executare nu ar fi justificate, lipsind de conţinut dispoziţiile art.72 şi 52 C.pen., creând o disproporţie între scopul şi rezultatul acestora.
Elementele favorabile inculpatului au fost valorificare de instanţa de fond, prin coborârea pedepsei sub minimul special prevăzut în norma de incriminare.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art.385¹⁵ alin.1 pct.1 lit.b C.proc.pen., va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul B A.
În temeiul art.385¹⁷ alin.4 raportat la art.383 alin.2 şi art.381 alin.1 C.proc.pen. va deduce perioada reţinerii şi arestării preventive de la 24 aprilie 2007 la zi.
În temeiul art.192 alin.2 C.proc.pen., recurentul inculpat a fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B A împotriva deciziei penale nr.172/A din 24 septembrie 2007 a Curţii de Apel Timişoara - Secţia Penală.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reţinerii şi arestării preventive de la 24 aprilie 2007 la 7 ianuarie 2008.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 7 ianuarie 2008.

Alte legături de la această informație

comunicate de presă din 25 aprilie 2007
comunicate de presă din 04 iulie 2007