increase font sizedecrease font size | | 

Direcția Națională Anticorupție

MINISTERUL PUBLIC

PARCHETUL

DE PE LÂNGĂ

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

 
IMPARȚIALITATE·INTEGRITATE·EFICIENȚĂ


ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
SECȚIA PENALĂ
Decizia nr. 325/A Dosar nr. 715/36/2016

Ședința publică din data de 07 decembrie 2018
Completul compus din:
MC- Președinte
AGI - Judecător
SLM - Judecător

Magistrat asistent – MMP

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție - a fost reprezentat de procuror DP.

S-au luat în examinare apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – ST Constanța, precum și de apelanta parte civilă ANAF – DGRFP GALAȚI – AJFP Constanța împotriva sentinței penale nr. ---- din data de 16 mai 2018, pronunțată Curtea de Apel Constanța – Secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 23 noiembrie 2018, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Înalta Curte a stabilit termen pentru pronunțare la data de 07 decembrie 2018, dată la care, în aceeași compunere, a decis următoarele:

ÎNALTA CURTE

Asupra cauzei de față,
În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentința penală nr.---- din data de 16 mai 2018, Curtea de Apel Constanța – Secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, în baza art. 396 alin. 5 Cod procedură penală raportat la art. 16 alin. 1 lit. b teza I Cod procedură penală a achitat pe inculpata RC pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. 1 Cod penal și tăinuire prevăzută de art. 270 alin. 1 Cod penal.
În baza art. 397 alin. 1 Cod procedură penală raportat la art. 25 alin. 5 Cod procedură penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă formulată de partea civilă Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că prin rechizitoriul nr.---- din data de 10.11.2016 întocmit de Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Constanța s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatei RC pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. 1 Cod penal și tăinuire prevăzută de art. 270 alin. 1 Cod penal, ambele cu aplicarea art.38 alin. 2 Cod penal, activitatea infracțională a inculpatei constând, în esență, în faptul că în calitate de executor judecătoresc, și-a îndeplinit, cu încălcarea legii, atribuțiile de serviciu cu ocazia desfășurării procedurilor de executare silită în cadrul dosarului nr.----- înregistrat pe rolul biroului său, procedând la data de 21.01.2016 la vânzarea prin licitație publică a terenului situat în -, jud. -, cu numărul cadastral ----, despre care cunoștea că provenea din săvârșirea unei infracțiuni și asupra căruia fusese instituit sechestrul de către Direcția Națională Anticorupție în dosarul nr.-----, aducând vătămări drepturilor și intereselor legitime ale statului român.
De asemenea, s-a reținut că numitul GG a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de: instigare la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art.25 raportat la art.246 Cod penal și la art.2481 Cod penal; complicitate la fals intelectual prevăzută de art. 26 Cod penal raportat la art.289 Cod penal; uz de fals prevăzută de art.291 Cod penal cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal; instigare la complicitate la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art.25 Cod penal raportat la art.26, art.246 și art.2481 Cod penal; instigare la complicitate la fals intelectual prevăzută și pedepsită de art.25 Cod penal raportat la art. 26 și la art.289 Cod penal; instigare la fals intelectual prevăzută de art. 25 Cod penal raportat la art.289 Cod penal; instigare la uz de fals prevăzută de art.25 raportat la art.291 Cod penal; fals în înscrisuri sub semnătură privată, faptă prevăzută și pedepsită de art.290 Cod penal; complicitate la abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută de art.26 Cod penal raportat la art.132 din Legea nr.78/2000 și la art. 2481 Cod penal, cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal; instigare la fals intelectual prevăzută de art.25 Cod penal raportat la art.289 Cod penal; instigare la complicitate la abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută de art. 25 Cod penal raportat la art. 26 Cod penal raportat la art. 132 din Legea nr.78/2000 și la art. 2481 Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal; asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni prevăzută de art. 323 alin. 1 și 2 Cod penal, toate cu aplicarea art.33 lit. a Cod penal (vol.1, filele 246-299).
În sarcina numitului GG s-a reținut că acesta a participat, împreună cu mai mulți funcționari publici din cadrul unor autorități din județul Constanța, la retrocedarea, cu încălcarea legii, a unor importante suprafețe de teren. S-a mai reținut că numitul GG dobândise el însuși o parte însemnată din terenurile respective.
Prin ordonanța nr. ---- din data de 15.02.2008 emisă de Direcția Națională Anticorupție – Secția pentru combaterea infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție a fost luată măsura asigurătorie a sechestrului asupra cotei de 50 % din terenul situat în -, -, nr. cadastral ----, zona -, cu o valoare estimată de 111.000 euro. De asemenea, numitul GG deținea doar cota parte de 22,5% din terenul menționat, restul de 77,95% fiind deținut în devălmășie de GG și soția sa, GO.
Din conținutul ordonanței a rezultat că terenul a fost dobândit prin săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală și, potrivit art. 118 lit. e Cod penal din 1968, este supus confiscării speciale, motiv pentru care a fost indisponibilizat prin instituirea sechestrului.
Conform extrasului de carte funciară aferent terenului situat în -, nr. cadastral -----, măsura asigurătorie a sechestrului a fost notată în cartea funciară la data de 28.02.2008. Potrivit extrasului de carte funciară, la litera „C. Partea III (foaie de sarcini)”, punctul nr.1 s-a menționat că „se notează sechestrul în baza ordonanței de instituire a sechestrului în vederea confiscării speciale din data de 15.02.2008 și a ordonanței din data de 11.03.2008 emisă în dosar penal nr. ---- al DNA”.
Pe de altă parte, la data de 15.10.2007, între numiții RN și GG a fost încheiat antecontractul autentificat sub nr. -----la BNP ACP și AEG. Potrivit convenției, numitul GG s-a obligat să îi vândă promitentului cumpărător un teren situat în -, jud. -, iar numitul NR a achitat un avans total de 750.000 euro. Deoarece și asupra acestui teren a fost instituită măsura asigurătorie a sechestrului în vederea confiscării speciale, prin ordonanța nr. ---- din 15.02.2008 a Direcției Naționale Anticorupție, părțile antecontractului au convenit rezilierea antecontractului, stabilind totodată ca numitul GG să plătească promitentului cumpărător suma totală de 910.000 euro.
Totodată, între numitul NR și CAOF a fost încheiat contractul de asistență juridică nr. -----, învestit cu formulă executorie și devenit titlu executoriu conform art. 30 și 129 din Legea nr. 51/1995 și art. 376 Cod procedură civilă. Conform contractului de asistență juridică nr. ---- onorariul avocațial era în sumă, de 47.600 euro.
Prin încheierea nr.---- pronunțată de Judecătoria Constanța în dosarul nr.---- a fost încuviințată executarea silită a contractului de asistență juridică dintre NR și CAOF.
Prin sentința civilă nr. ---- pronunțată de Judecătoria Constanța în dosarul nr. ----- a fost admisă cererea de validare a popririi formulată de creditorul CAOF, în contradictoriu cu debitorul NR și terțul poprit GG și s-a dispus validarea popririi asupra sumelor datorate de către terțul poprit GG debitorului poprit RN. Prin aceeași sentință a fost obligat terțul poprit GG să plătească creditorului CAOF suma datorată de debitorul RN creditorului popritor, până la concurența sumei de 46.7600 euro, reprezentând onorariu avocat, 1.332,80 euro, reprezentând penalități convenționale și 8.761,80 lei, reprezentând cheltuieli de executare.
La data de 17.05.2011 a fost înregistrată sub nr. 400, la BEJRC, cererea de executare silită a sentinței nr.---- a Judecătoriei Constanța, formulată de creditorul CAOF.
Prin încheierea nr.--- a Judecătoriei Constanța, pronunțată în dosarul nr.--- a fost admisă cererea formulată de creditorul CAOF, prin BEJ RC și a fost încuviințată executarea silită privind creditorul CAOF și debitorul GG, efectuată în temeiul titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr.--- pronunțată în dosarul nr.--- al Judecătoriei Constanța. Dosarul de executare silită avea numărul ---.
În continuare, inculpata RC, în calitate de executor judecătoresc, a început efectuarea actelor de procedură necesare punerii în executare a titlului executoriu. În acest sens, au fost stabilite cheltuielile de executare prin procesul verbal din data de 29.06.2011, au fost emise adrese de înființare a popririi la data de 29.06.2011, către numeroase unități bancare etc. De asemenea, prin adresa din data de 02.12.2011 (fila 116 vol. 2 UP ) BEJ RC a solicitat Direcției Naționale Anticorupție relații privind cuantumul prejudiciului asigurat în baza ordonanțelor emise la datele de 15.02.2008 și 11.03.2008 în dosarul nr.---. Prin adresa din data de 03.01.2012 Direcția Națională Anticorupție a comunicat că prin ordonanțele emise în datele de 15.02.2008 și 11.03.2008 în dosarul nr.--- s-a dispus indisponibilizarea, prin instituirea sechestrului, în vederea asigurării confiscării speciale a terenurilor dobândite din infracțiunile săvârșite de inculpații trimiși în judecată.
Urmare cererii BEJ RC, la data de 10.02.2012 a fost înscrisă în cartea funciară somația nr.--- din 06.02.2012, emisă de BEJ RC, cu privire la terenul situat în -, -.
Inițial, somațiile priveau un număr de patru terenuri susceptibile de a face obiectul executării silite, ce au fost alese de inculpată, conform propriei sale declarații, din acest motiv au fost făcute demersuri pentru evaluarea celor patru terenuri, sens în care la data de 03.05.2012 au fost adresate invitații creditorului și debitorului pentru a se prezenta în vederea evaluării terenurilor (filele 157, 158 vol. 2 UP).
Prin adresa din data de 10.05.2012, creditoarea OF a solicitat ca executarea silită să fie continuată pentru terenul situat în mun. -, indicând un preț de pornire a licitației de 300 euro/mp (fila 161 vol. 2 UP ). Martora OF a declarat în instanță că a ales acest teren deoarece suprafața terenului era apropiată ca valoare de creanța sa și îl făcea mai ușor vandabil.
La data de 10.05.2012 a fost întocmit de BEJ RC un proces verbal pentru stabilirea prețului terenului, iar conform înțelegerii părților prețul a fost stabilit la 300 euro/mp; procesul verbal a fost semnat și de martorul GG, în calitate de debitor.
La data de 28.05.2012, inculpata RC a emis o publicație de vânzare pentru terenul situat în - (vol.2 UP, fila 112). Ulterior, pe parcursul procedurii au fost emise mai multe asemenea publicații de vânzare fără însă ca la sediul biroului executor judecătoresc să se prezinte vreo persoană interesată de achiziția acestui teren prin licitație publică.
La data de 28.08.2012 Direcția Națională Anticorupție a comunicat din nou către BEJ RC că terenul situat în - face obiectul sechestrului instituit prin ordonanța nr. ---- din data de 15.02.2008, în vederea confiscării speciale.
Prin adresa din data de 24.05.2013, creditoarea OF a solicitat ca executarea silită să fie continuată pentru cota de 22,05 % din terenul situat în -, cotă ce era deținută exclusiv de debitorul GG.
Prin adresa nr. ----, Serviciul Public de Impozite și Taxe Constanța a depus la dosarul de executare silită cererea de înscrierea la masa creditorilor cu suma de 276.358 lei, reprezentând restanțe la bugetul local ale debitorului GG (vol.3 UP, fila 151). Suma reprezentând restanțele persoanei vătămate la bugetul local au fost stabilite pe baza unei note de constatare întocmite de Serviciul Public de Impozite și Taxe Constanța și depusă de asemenea la dosarul de executare (vol.3 UP, fila 152). La data de 19.03.2015, Serviciul Public de Impozite și Taxe Constanța a depus la dosar o nouă cerere de înscriere la masa creditorilor cu suma de 416.978,16 lei reprezentând creanțe datorate bugetului local, precum și nota de constatare prin care s-a calculat această sumă (vol.4 UP, filele 52, 53).
Pe durata desfășurării procedurii de executare silită, inculpata RC a solicitat mai multe extrase de carte funciară pentru terenul executat silit, în toate acestea figurând sechestrul instituit de Direcția Națională Anticorupție în dosarul nr. ---. În extrasul de carte funciară emis la cererea inculpatei la data de 08.01.2015, apare înscrisă, pe lângă sechestrul instituit prin ordonanța nr.--- din 15.02.2008, și o ipotecă legală a Serviciului Public de Impozite și Taxe Constanța (vol. 3 UP, fila 221).
După numeroase amânări ale vânzării terenului la licitație publică, ceea ce a generat nemulțumiri ale creditorului ( în acest sens sunt înscrisurile de la filele 199 – 201, 206, 207, 223, 224, vol.3 UP ), la data de 20.01.2016 au fost depuse ofertele de cumpărare formulate de numiții NM și MM, participanți la licitația publică organizată de inculpată în dosarul nr---, pentru terenul situat în - (vol. 4 UP, filele 161, 164, 172).
La data de 21.01.2016 a avut loc licitația publică prin care a fost vândută cota de 22,05% din terenul situat în -, în suprafață totală de 2.219,13 mp. În cuprinsul procesului verbal de licitație imobiliară s-a menționat că imobilul era grevat de trei sarcini, consemnate în ordinea înscrierii în Cartea Funciară, respectiv: „1) sechestru nr.--- emis de DNA; 2) somația nr.400/2001 emisă de BEJ RC; 3) ipoteca legală în favoarea SPIT Constanța”. Conform mențiunilor din procesul verbal, licitația a fost câștigată de adjudecatara MM care și-a menținut oferta de 52.000 euro, în timp ce NM s-a retras la a doua strigare (vol.4 UP, filele177-178).
La data de 18.02.2016 BEJ RC a întocmit actul de adjudecare a cotei de 22,05 % din teren, în care se menționa că adjudecatar este numita MM, pentru suma de 52.000 euro, preț plătit integral de adjudecatar. În cuprinsul actului de adjudecare s-a menționat că potrivit „dispozițiilor art.516 pct.8 Cod procedură civilă, prezentul înscris constituie titlu de proprietate pentru adjudecatar”, dar și că potrivit „dispozițiilor art.518 alin.4 Cod procedură civilă imobilul se intabulează liber de sarcini” ( vol.4 UP, filele 192,193 ).
La data de 10.03.2016 a fost întocmit procesul verbal de distribuire a sumelor rezultate din executarea silită, prin care inculpata RC a dispus amânarea distribuirii prețului de 235.664 lei obținut în urma vânzării la licitație a terenului, având în vedere tocmai existența prezentei cauze penale, care la acel moment era pe rolul organelor de urmărire penală (filele 14,15, vol.1 UP). Astfel, prețul nu a fost distribuit către creditori.
Martora MM a solicitat Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Constanța radierea notării măsurii sechestrului asupra imobilului teren în suprafață de 489,318 mp (reprezentând cota de 22,05 din suprafața totală de 2219,13 mp), situat în -, cerere respinsă prin încheierea de reexaminare nr. 37690/11.04.2016 a O.C.P.I. Constanța.
Martora MM a formulat plângere împotriva încheierii de reexaminare nr. --- a O.C.P.I. Constanța, ce a fost respinsă prin sentința civilă nr.--- pronunțată de Judecătoria Constanța în dosarul civil nr.---. Prima instanță a reținut că „sechestrul instituit de organele de urmărire penală nu poate fi ridicat decât prin contestarea măsurii asigurătorii în procesul penal, în conformitate cu dispozițiile art. 250 și urm. Cod procedură penală. Numai după soluționarea definitivă a procesului penal, dacă nu s-a făcut contestație împotriva aducerii la îndeplinire a măsurii asiguratorii, se poate face contestație potrivit legii civile (art. 250 alin. 8 Cod procedură penală). În aceste condiții, cât timp cauza penală în cadrul căreia s-a dispus instituirea sechestrului în vederea confiscării speciale nu a fost soluționată definitiv ( petenta neaducând la cunoștința instanței împrejurarea că respectiva hotărâre ar fi rămas definitivă), nu se poate dispune radierea sechestrului asigurator de către instanța civilă.” ( filele 49,50 )
Martora MM a declarat apel împotriva sentinței civile nr.--- pronunțată de Judecătoria Constanța în dosarul civil nr.---, care a fost admis prin decizia nr. --- pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul civil nr.--- și s-a dispus admiterea plângerii împotriva încheierii de reexaminare nr.--- a O.C.P.I. Constanța și radierea notării măsurii sechestrului asigurator asupra imobilului teren în suprafață de 489,318 mp indivizi (reprezentând cota de 22,05 din suprafața totală de 2219,13 mp) situat în -, înscris în cartea funciară nr.---, având număr cadastral 15315.
Tribunalul Constanța a reținut că „interpretarea dispozițiilor legale conduce la concluzia că măsura asiguratorie a sechestrului este o interdicție de grevare a bunului urmărit silit, interdicție care, odată efectuată executarea silită, se radiază din oficiu, beneficiarul măsurii urmând a fi îndestulat din prețul vânzării, respectiv suma consemnată în contul executorului judecătoresc în vederea desăvârșirii executării”. De altfel, finalitatea măsurii sechestrului asigurător, în situația în care beneficiarul măsurii ar deveni creditor al debitorului executat silit rezidă tot într-o executare silită în care ordinea de preferință este reglementată în cap.III din Cartea V, Despre executarea silită din Codul de procedură civilă. În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție în considerentele Deciziei civile nr.--- pronunțată în dosarul nr.---, sesizată cu dezlegarea chestiunii de drept "Interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 857 alin. (3) și (4) din Codul de procedură civilă, art.249 alin. (1) din Codul de procedură penală, art. 167 alin. (1) teza finală și art.195 alin. (5) din Regulamentul de avizare, recepție și înscriere în evidențele de cadastru și carte funciară, aprobat prin Ordinul directorului general al Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară nr. 700/2014, cu modificările și completările ulterioare, în sensul de a se lămuri dacă în noțiunile de «orice ipoteci sau alte sarcini privind garantarea drepturilor de creanță», respectiv «ipotecile și celelalte sarcini reale», la care fac referire dispozițiile art. 857 alin. (3) și (4) din Codul de procedură civilă se include și măsura sechestrului prevăzută de dispozițiile art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, astfel încât radierea înscrierii sechestrului în cartea funciară se realizează din oficiu, ca efect al adjudecării, sau exclusiv în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 167 alin. (1) teza finală și dispozițiile art. 195 alin. (5) din Regulamentul aprobat prin Ordinul directorului general al Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară nr. 700/2014, cu modificările și completările ulterioare. Astfel, respingând ca inadmisibilă sesizarea, Înalta Curte reține în considerentele deciziei următoarele: ” Concret, se cere a se lămuri dacă în noțiunile de "orice ipoteci sau alte sarcini privind garantarea drepturilor de creanță" (alin. 3 al art. 857 din Codul de procedură civilă), respectiv "ipotecile și celelalte sarcini reale" (alin. 4 al aceluiași articol) este inclusă și măsura sechestrului prevăzută de art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală. Acest aspect a primit, în mod constant, o dezlegare unitară, atât în practica instanțelor judecătorești, inclusiv în cea a Înaltei Curți de Casație si Justiție, în practica Curții Constituționale, precum și în doctrină, în sensul că măsura asigurătorie, care vizează un bun imobil și care este dispusă într-un proces penal, are valoarea unei inscripții ipotecare. Faptul că se folosește termenul de "sechestru asigurător", și nu acela de "ipotecă", nu a reprezentat o controversă jurisprudențială ori doctrinară”.” ( filele 51-53 )
Drept consecință, în prezent ar trebui radiată notarea măsurii sechestrului asigurator asupra cotei părți din imobilul teren în indiviziune (reprezentând cota de 22,05 din suprafața totală de 2219,13 mp) situat în -, însă din copia certificată a cărții funciare, eliberată la 14.03.2018, rezultă că încă nu s-a operat radierea notării măsurii sechestrului asigurator din cartea funciară ( filele 56 – 59 ).
Martora MM a declarat că la începutul anului 2016 a aflat dintr-un ziar sau de pe internet despre executarea silită a unui teren situat în -. Martora a declarat că a sunat la biroul executorului judecătoresc și a hotărât să se înscrie la licitație și a precizat că nu știa multe lucruri despre teren, dar că i s-a părut atractivă poziționarea acestuia și, având în vedere că era scos la licitație publică, a considerat că putea obține un preț mai bun. În continuare, martora a arătat că nu a văzut nicio schiță cadastrală, extras de carte funciară și niciun titlu de proprietate ale terenului respectiv, ci doar publicația de vânzare. De asemenea, martora a declarat că, din câte își amintește, asupra terenului era instituită o ipotecă, dar că nu a reținut despre un sechestru al Direcției Naționale Anticorupție, adăugând că la niciun moment nu a studiat dosarul de executare silită.
Martorul GG a declarat că în anul 2008 a fost trimis în judecată, alături de mai mulți funcționari publici, pentru o infracțiune de complicitate la abuz în serviciu, pe motiv că ar fi beneficiat de retrocedări nelegale de terenuri, unul dintre aceste terenuri fiind cel situat în -. A mai declarat că în anul 2011 a aflat că terenul respectiv face obiectul unei proceduri de executare silită începută de BEJ RC, la cererea creditorului CAOF și în cadrul procedurii de executare silită a comunicat inculpatei RC despre existența sechestrului instituit de Direcția Națională Anticorupție. A mai precizat că prețul la care a fost adjudecat terenul este mult inferior prețului de piață, dar nu a formulat vreo contestație la executare
Martora OF a declarat că cererea de executare silită a numitului GG, debitor al lui NR, care la rândul său era debitorul său, a fost inițial introdusă la BEJ N care, la scurt timp după aceasta, și-a întrerupt activitatea. Pentru a nu aștepta redistribuirea dosarelor înregistrate la BEJ N, a renunțat la procedura respectivă și a introdus o nouă cerere de executare silită, la biroul inculpatei RC pe care o cunoștea, deoarece colaborau în dosarele de recuperare creanțe. Martora a declarat că știa despre sechestrul instituit de Direcția Națională Anticorupție, dar că, în opinia sa, un bun indisponibilizat prin această măsură asigurătorie poate face obiectul procedurii de executare silită. Martora a mai arătat că nu putea să renunțe la executare silită, deși fusese tergiversată foarte mult timp, deoarece exista pericolul împlinirii termenului de prescripție a executării silite și a adăugat că prin executarea terenului arătat nu a dobândit vreun folos necuvenit și nici nu ar fi putut să obține un asemenea folos, întrucât existau creditori cu rang preferențial cu creanțe superioare celei pe care o deținea ea.
În opinia acuzării, fapta inculpatei RC, descrisă anterior, întrunește condițiile de tipicitate ale infracțiunilor de abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. 1 Cod penal și tăinuire prev. de art. 270 alin. 1 Cod penal.
S-a apreciat de acuzare că inculpata a încălcat mai multe dispoziții legale cu ocazia vânzării în cadrul procedurii de executare silită desfășurate în dosarul nr.400/2011, înregistrat pe rolul BEJ RC, a terenului situat în -. Astfel, conform art.1, 2 și 7 lit. a din Legea nr.188/2000, executorul judecătoresc are ca principală atribuție punerea în executare a titlurilor executorii, realizând un serviciu de interes public, iar actele sale reprezentând act de autoritate publică. Potrivit art. 3731 alin.6 Cod procedură civilă anterior (aplicabil conform art.25 Cod procedură civilă procedurii desfășurate în dosarul nr.400/2011 al BEJ RC), „în tot cursul executării, executorul judecătoresc este obligat să aibă rol activ, stăruind, prin toate mijloacele admise de lege, pentru realizarea integrală și cu celeritate a obligației prevăzute în titlul executoriu, cu respectarea dispozițiilor legii, a drepturilor părților și ale altor persoane interesate”. Prin urmare, în aducerea la îndeplinire a procedurilor de executare silită, executorul este obligat să respecte dispozițiile legale precum și drepturile altor persoane interesate. Or, vânzând la licitație publică terenul indisponibilizat, inculpata a încălcat această obligație, prevăzută de art.3731 alin.6 Cod procedură civilă, deoarece ar fi nesocotit dispozițiile art.249 alin.1 Cod procedură penală, conform cărora scopul măsurii asigurătorii a sechestrului este de a se evita înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale. De asemenea, procedând în maniera arătată, inculpata ar fi încălcat și prevederile art. 249 alin.2 Cod procedură penală, conform cărora bunurile asupra cărora se instituie sechestrul asigurător în cursul procesului penal se indisponibilizează.
Totodată, sechestrul a fost instituit în vederea confiscării speciale a unui bun dobândit de terțul poprit ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni și nu pentru repararea prejudiciului provocat vreunei părți civile din procesul penal. Calea legală prin care bunul sechestrat în procesul penal ar fi putut fi supus executării silite este procedura prevăzută de art.168 Cod procedură penală din 1968, respectiv art.250 alin.1 Cod procedură penală, executorul judecătoresc și respectiv creditorul inculpatului proprietar al bunului sechestrat având calitatea de persoană interesată în sensul acestor texte legale.
În faza camerei preliminare, s-a indicat de procuror că inculpata a încălcat dispozițiile art. 3731 alin. 6 Cod procedură Civilă anterior, art.249 alin. 1 Cod procedură penală și art. 1, 2 și 7 lit. a din Legea nr. 188/2000.
S-a mai reținut că valorificarea terenului s-a realizat prin intermediul licitației publice din data de 21.01.2016, organizată de către inculpată în cadrul procedurilor de executare silită desfășurate în dosarul nr. ---, faptă ce realizează cerințele laturii obiective a infracțiunii de tăinuire, iar sub aspectul laturii subiective inculpata RC a acționat cu intenție indirectă, în sensul că a cunoscut în mod nemijlocit că terenul provenea din săvârșirea unei infracțiuni și cu toate acestea, urmărind executarea sa silită, a procedat la valorificarea lui pe calea licitației publice.
De asemenea, inculpata a susținut însă că nu se poate reține săvârșirea celor două infracțiuni. A precizat că măsura asigurătorie nu este de natură să împiedice executarea silită a unui bun și că în practică au mai existat executări silite ale unor bunuri asupra cărora se instituise sechestrul, afirmând că și în ipoteza în care sechestrul asigurător a fost instituit pentru garantarea confiscării speciale a unui bun provenit din săvârșirea unei infracțiuni și a fost înscris în cartea funciară anterior nașterii creanței chirografare a unui creditor, el nu constituie un motiv care să împiedice executarea silită. În ceea ce privește infracțiunea de tăinuire, inculpata a declarat că nu știa că bunul provenea din săvârșirea unei infracțiuni, în lipsa unei hotărâri judecătorești care să ateste aceasta și că, în raport de natura sechestrului instituit de DNA, respectiv pentru confiscarea terenului în temeiul art.118 lit. e C. pen. din 1968 și în raport de răspunsul DNA potrivit căruia terenul în discuție provenea din săvârșirea unei infracțiuni, nu a cunoscut și nici nu a prevăzut proveniența ilicită a terenului.
Curtea a reținut că în cauză starea de fapt a fost corect reținută de procuror, în același sens fiind și susținerile inculpatei RC, problematica temeiniciei acuzațiilor penale derivând din modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor privind măsura asigurătorie a sechestrului, dispusă de organele de urmărire penală în cursul urmăririi penale (însă analiza este identică și pentru măsura asigurătorie dispusă de instanță, în faza de judecată).
De asemenea, a arătat că astfel cum rezultă din actul de sesizare a instanței, inculpata nu ar fi avut dreptul de a proceda la executarea silită a cotei parte din terenul situat în -, dat fiind că acesta făcea obiectul măsurii asigurătorii a sechestrului, instituit prin ordonanța nr. -- din data de 15.02.2008 emisă de Direcția Națională Anticorupție – Secția pentru combaterea infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție. S-a reținut de acuzare distincția dintre efectele diferite ale măsurii asigurătorii, în funcție de scopul pentru care a fost instituită – confiscarea specială sau repararea pagubei.
A precizat că, în cauză este cert că măsura asigurătorie a fost luată în vederea confiscării speciale, dat fiind că se susținea că terenul provenea din săvârșirea unor infracțiuni, aspect ce rezultă cu claritate din ordonanța nr.--- din data de 15.02.2008 emisă de Direcția Națională Anticorupție – Secția pentru combaterea infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție; acest aspect fiind cunoscut și de inculpata RC, căreia în mai multe rânduri i s-a comunicat acest fapt, urmare a corespondenței purtate cu Direcția Națională Anticorupție.
În opinia primei instanțe, problema de drept a efectelor măsurii asigurătorii luate de organele judiciare în cursul procesului penal a constituit un motiv de dispută în doctrină și în jurisprudență, ceea ce a generat apariția mai multor articole în care sunt exprimate opinii juridice diferite, dar și a unei jurisprudențe neunitare, cu consecința sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru rezolvarea acestei probleme de drept.
Astfel, prin Decizia nr. 20/03.04.2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost respinse, ca inadmisibile, sesizările formulate de Tribunalul Călărași - Secția civilă în Dosarul nr. 6.575/202/2015 și de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă în Dosarul nr. 42.151/299/2014, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 857 alin. (3) și (4) din Codul de procedură civilă, art.249 alin. (1) din Codul de procedură penală, art. 167 alin. (1) teza finală și art. 195 alin. (5) din Regulamentul de avizare, recepție și înscriere în evidențele de cadastru și carte funciară, aprobat prin Ordinul directorului general al Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară nr.700/2014, cu modificările și completările ulterioare, în sensul de a se lămuri dacă în noțiunile de «orice ipoteci sau alte sarcini privind garantarea drepturilor de creanță», respectiv «ipotecile și celelalte sarcini reale», la care fac referire dispozițiile art.857 alin. (3) și (4) din Codul de procedură civilă se include și măsura sechestrului prevăzută de dispozițiile art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, astfel încât radierea înscrierii sechestrului în cartea funciară se realizează din oficiu, ca efect al adjudecării, sau exclusiv în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 167 alin. (1) teza finală și dispozițiile art. 195 alin. (5) din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 700/2014, cu modificările și completările ulterioare".
Deși sesizarea a fost respinsă, în considerente se redau argumente de natură a indica soluția ce ar trebui dată de instanțele sesizate cu această problemă de drept. Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în motivare că măsura asigurătorie, care vizează un bun imobil și care este dispusă într-un proces penal, are valoarea unei inscripții ipotecare și acest aspect a primit, în mod constant, o dezlegare unitară, atât în practica instanțelor judecătorești, inclusiv în cea a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în practica Curții Constituționale, precum și în doctrină. Faptul că se folosește termenul de "sechestru asigurător", și nu acela de "ipotecă", nu a reprezentat o controversă jurisprudențială ori doctrinară. S-a mai reținut că „din studierea jurisprudenței puse la dispoziție de curțile de apel se observă că instanțele au pe rol cauze similare în care se identifică aceeași problemă de drept ce formează obiectul prezentei sesizări, respectiv ipoteza prevăzută de art. 857 alin. (4) din Codul de procedură civilă, practica fiind orientată majoritar spre aceeași soluție. Aceste instanțe consideră că se poate radia din oficiu un sechestru asigurător penal înscris asupra unui imobil, atâta vreme cât a fost notat ulterior notării încheierii urmăririi silite în procedura vânzării la licitație a imobilului. Așa cum s-a menționat în precedent, din niciuna dintre aceste hotărâri nu reiese faptul că instanțele au întâmpinat greutăți în a considera sechestrul asigurător penal ca nefăcând parte din categoria sarcinilor și ipotecilor prevăzute de art. 857 alin. (3) și (4) din Codul de procedură civilă, soluțiile fiind unitare în acest sens.”
De asemenea, prin Decizia nr. 2/2018 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile în interesul legii formulate de Colegiul de conducere al Curții de Apel Bacău, Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov și Colegiul de conducere al Curții de Apel București și a stabilit următoarele: „Cu referire la dispozițiile art. 249 din Codul de procedură penală (art. 163 din Codul de procedură penală de la 1968) și art. 2345 din Codul civil, existența unui sechestru asigurător penal asupra imobilelor unei persoane fizice sau juridice nu suspendă executarea silită începută de un creditor ipotecar, al cărui drept de ipotecă asupra acelorași bunuri a devenit opozabil terților anterior înființării măsurii asigurătorii din procesul penal și nu determină nulitatea actelor de executare ulterioare înființării măsurii asigurătorii din procesul penal asupra acelorași bunuri.”
A arătat că, din minuta deciziei rezultă că analizează, în limitele sesizării, ipoteza efectelor sechestrului asigurător penal asupra imobilelor unei persoane fizice sau juridice, atunci când executarea silită este începută de un creditor ipotecar.
La fel, și în cadrul Deciziei nr. 20/03.04.2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție se face trimitere la un sechestru asigurător penal instituit după începerea executării silite, ipoteză diferită de speța din cauză când sechestru asigurător penal a fost luat anterior începerii executării silite și chiar anterior titlului executoriu al creditorului CAOF.
De asemenea, a menționat că există și Decizia nr. 8/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 711 și următoarele din Codul de procedură civilă.
Astfel, în considerentele deciziei se reține că „din studierea jurisprudenței puse la dispoziție de curțile de apel se observă că instanțele au pe rol cauze similare de o bună perioadă de timp, pronunțând în această materie hotărâri definitive. În acest moment, practica este orientată majoritar către același gen de soluție. Astfel, hotărârile judecătorești aflate la dosar cuprind, în cele mai multe cazuri, soluția de respingere a contestațiilor la executare formulate de parchet, reținându-se, în principal, că o măsură asigurătorie instituită într-un dosar penal nu poate constitui un impediment la inițierea sau continuarea executării silite, iar creanța ipotecară are prioritate chiar și în ipoteza în care o parte vătămată ar avea un drept de creanță împotriva proprietarului imobilului supus urmăririi silite. Prin urmare, chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită și-a clarificat înțelesul în practica instanțelor, acestea stabilind, în marea lor majoritate, aceeași interpretare. Pe de altă parte, doctrina apărută după adoptarea noului Cod de procedură civilă este constantă în a afirma că instituirea unui sechestru asigurător nu poate constitui un impediment la inițierea și/sau continuarea executării silite, indiferent de materia în care acesta a fost instituit.”
În acest ultim caz, Curtea de Apel a observat că se reține lipsa unui impediment pentru începerea sau continuarea executării silite, chiar dacă este instituit anterior un sechestru asigurător penal, atunci când creditorul are o creanță ipotecară, fără să se facă distincție între scopul pentru care a fost luat sechestrul asigurător penal, respectiv confiscarea specială sau repararea pagubei creată prin infracțiune.
La dosarul cauzei a fost depusă jurisprudență în care se analizează efectele sechestrului asigurător penal, însă în majoritatea cazurilor se observă că este vorba despre un creditor ipotecar, iar nu de un creditor chirografar, cum este cazul creditorului CAOF. De asemenea, în multe situații, sechestru asigurător penal era instituit pentru recuperarea pagubei creată prin infracțiune.
În opinia primei instanțe, problema de drept de care depinde existența infracțiunii de abuz în serviciu constă în a se lămuri dacă o măsură asigurătorie instituită de organele judiciare în procesul penal constituie un impediment pentru inițierea sau continuarea executării silite, indiferent de natura creanței și scopul pentru care a fost luată măsura asigurătorie.
Curtea a reținut că sechestru asigurător penal a fost dispus în anul 2008, când era aplicabil Codul de procedură penală din 1968, astfel că în cauză trebuie analizate dispozițiile art. 163 Cod procedură penală din 1968, avute în vedere la luarea sechestrului asigurător penal, iar nu dispozițiile art. 249 alin. 1,2 Cod procedură penală (deși diferențele dintre cele texte nu sunt de esență și nu determină concluzii diferite pentru problema de drept analizată).
Potrivit art. 163 Cod procedură penală ( actual art. 249 alin. 1 si 2 Cod procedură penală), măsurile asigurătorii se iau în cursul procesului penal de procuror sau de instanța de judecata și constau în indisponibilizarea, prin instituirea unui sechestru, a bunurilor mobile și imobile, în vederea confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin infracțiune, precum și pentru garantarea executării pedepsei amenzii. Potrivit alin. 4 al aceluiași articol, pentru bunurile imobile sechestrate, organul care a dispus instituirea sechestrului cere organului competent luarea inscripției ipotecare asupra bunurilor sechestrate, anexând copii de pe actul prin care s-a dispus sechestrul și un exemplar al procesului-verbal de sechestru.
Astfel, prima instanța a reținut că ceea ce se impune a fi cercetat este concursul dintre cele două instituții și anume indisponibilizarea bunurilor în vederea confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin infracțiune, precum și pentru garantarea executării pedepsei amenzii și dreptul creditorului de a-și satisface creanța.
Curtea a apreciat că sechestrul instituit potrivit art. 163 Cod procedură penală din 1968 nu poate să reprezinte un impediment la demararea sau continuarea executării silite ci, ulterior valorificării bunului și adjudecării acestuia liber de orice sarcini, sechestrul se va menține asupra sumei de bani rezultată din diferența dintre prețul de vânzare și valoarea creanței.
Scopul pentru care au fost instituite măsurile asigurătorii este acela de a conserva bunul asupra căruia s-a instituit sechestrul, prin împiedicarea inculpatului să îl distrugă ori să îl înstrăineze sau să își diminueze activul patrimonial. Așadar, scopul unei astfel de măsuri este împiedicarea diminuării patrimoniului inculpatului pentru recuperarea prejudiciului produs în urma infracțiunii sau pentru asigurarea executării pedepsei amenzii ori în vederea confiscării, în eventualitatea pronunțării unei hotărâri de condamnare; scopul acestei măsuri nu este acela de a limita dreptul creditorului de a-și valorifica dreptul său de creanța, ci doar de a indisponibiliza bunul.
A arătat că, în sens etimologic, „indisponibilizarea” are în vedere retragerea (suspendarea) prerogativei dispoziției materiale și juridice de care se bucură proprietarul bunului și privește doar drepturile titularului patrimoniului, nu drepturile unui terț. Mai precis, debitorul, titular al patrimoniului, nu poate face niciun act voluntar care ar putea conduce la scăderea valorii bunului ori la sustragerea lui de la urmărire.
Efectul de indisponibilizare nu afectează drepturile creditorilor care urmăresc vânzarea în cadrul unei proceduri de executare a aceluiași bun, de vreme ce, în această ipoteză, nu se mai poate vorbi de un act voluntar al debitorului, ci de o executare silită, caz în care bunul nu mai iese din patrimoniul debitorului cu liberul său consimțământ. Interdicția de înstrăinare privește doar transmiterea voluntară a proprietății și îl vizează doar pe proprietarul bunului sechestrat, astfel încât nu există nicio justificare pentru a considera că bunul nu poate face obiectul urmăririi silite.
Indisponibilizarea nu se identifică cu inalienabilitatea prevăzută de art. 136 alin. 4 din Constituție ori de Codul Civil, termen utilizat pentru a da expresie interdicției de înstrăinare a unui bun sau a unui drept subiectiv prin acte juridice de drept privat. Astfel, bunul indisponibilizat nu este în mod necesar și inalienabil. Cu atât mai mult, nu poate fi pus semnul egalității între indisponibilizare și insesizabilitate, de vreme ce situațiile în care un bun este insesizabil, constituind excepții de la principiul potrivit căruia întreaga avere a debitorului formează garanția comună a creditorilor, trebuie expres prevăzute de lege și sunt de strictă interpretare și aplicare.
În acest sens, a invocat dispozițiile art. 727 lit. f Cod procedură civilă. Potrivit cărora nu sunt supuse urmăririi silite bunurile declarate neurmăribile în cazurile și condițiile prevăzute de lege, iar art. 813 alin. 4 din același act normativ arată că nu sunt supuse urmăririi silite imobilele declarate neurmăribile în cazurile și condițiile prevăzute de lege. Prin urmare, trebuie să existe o declarație expresă a legii asupra caracterului insesizabil al bunului. La fel, art. 406 Cod procedură civilă anterior stabilește, cu titlu de principiu, bunurile care nu se pot urmări silit, iar printre acestea nu se află și bunurile asupra cărora este instituită o măsură asigurătorie, adică bunurile indisponibilizate, așa încât instituirea sechestrului și indisponibilizarea bunului potrivit art. 163 Cod procedură penală din 1968 nu este de natură să împiedice executarea silită inițiată de un creditor.
Așadar, a concluzionat că nu există nicio justificare legală care să împiedice executarea silită a unui bun asupra căruia a fost instituită măsură sechestrului asigurător, întrucât indisponibilizarea bunului, ca efect al măsurii asigurătorii, nu trebuie confundată cu declararea unui bun ca fiind insesizabil si inalienabil, legiuitorul fiind singurul care poate reglementa prin lege scoaterea unui bun din circuitul civil. Or, nicio dispoziție legală nu conduce către o astfel de concluzie.
De aceea, temporizarea realizării creanței creditorului până la finalizarea procesului penal este o măsură fără justificare legală, în condițiile in care nicio dispoziție nu împiedică executarea silită a unui bun asupra căruia s-a instituit o măsură asiguratorie.
În ceea ce privește argumentele ce vizează necesitatea protejării interesului general al statului, urmărit prin instituirea sechestrului asigurător (respectiv al confiscării speciale, al reparării pagubei produse prin infracțiune sau pentru garantarea executării pedepsei amenzii), în detrimentul interesului particular al creditorului urmăritor, care tinde la realizarea dreptului său de creanță prin procedura de executare silita, Curtea de Apel a reținut că aceste nu pot fi primite. Un posibil creditor ce nu deține o creanță certă, fără un titlu executoriu, nu poate avea un drept mai mare decât alți creditori care sunt deja în posesia unor creanțe certe, lichide si exigibile, deținând un titlu executoriu. Spre exemplu, în cauză măsura asigurătorie a fost dispusă în anul 2008 și nici după 10 ani nu s-a finalizat procesul penal, astfel că este excesiv a pretinde creditorului să aștepte o perioadă așa de lungă fără a-și putea realiza dreptul. În raport de această situație, în doctrină s-a menționat și argumentul desprins din necesitatea respectării dispozițiilor art.44 din Constituție care prevăd că dreptul de proprietate este garantat, precum și că „nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire”, astfel încât, imposibilitatea punerii în executare a unui titlu executoriu încalcă dreptul de proprietate și reprezintă, în realitate, o expropriere care nu respectă condițiile prevăzute de textul constituțional. În plus, această soluție se justifică și din perspectiva art. 6 alin. 2 din Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană care prevăd obligația de a nu se aduce atingere drepturilor terților de bună credință.
În opinia primei instanțe, măsura asiguratorie dispusă nu naște în patrimoniul statului un drept de preferință față de alți creditori, decât în condițiile și limitele impuse de legislația în vigoare. În condițiile în care procesul penal s-ar finaliza cu o soluție de condamnare, creanța condițională a statului ar deveni certă, lichidă si exigibilă, care ar avea caracterul unei creanțe fiscale ce s-ar pune în executare cu respectarea normelor din Codul de Procedură Fiscală.
Drept urmare, aprecierea curții este că sechestrul asigurător penal produce aceleași efecte, indiferent de scopul pentru care a fost instituit și de natura creanței creditorului, având în vedere că dispozițiile legale nu stabilesc regimuri juridice distincte pentru măsura asigurătorie, în raport de criteriile menționate anterior.
Regimul juridic al măsurii asigurătorii este unic, lipsind orice reglementări legale specifice pentru ipoteza în care a fost instituit în vederea confiscării speciale. Deși în rechizitoriu se face distincția între sechestrul asigurător penal instituit în vederea confiscării speciale și cel pentru repararea pagubei, o astfel de diferențiere nu își are fundamentul în vreo dispoziție legală. În condițiile în care legiuitorul nu face vreo diferențiere în funcție de scopul pentru a fost luată măsura asigurătorie, nu poate fi primită opinia din actul de sesizare a instanței, având în vedere principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.
Așa fiind, Curtea a reținut că sechestrul asigurător penal trebuie să producă aceleași efecte juridice, indiferent de scopul pentru care a fost dispus de organele judiciare, întrucât nu se poate accepta ca sechestrul asigurător penal în vederea confiscării speciale să împiedice inițierea sau continuarea executării silite, având un efect similar unei cauze de inalienalibilitate/insesizabilitate a bunului, în timp ce pentru sechestrul asigurător penal în vederea reparării pagubei să se considere ca efectul este unul de indisponibilizare temporară ce afectează dreptul proprietarului de a se dispune de bun, fără a împiedica inițierea sau continuarea executării silite.
În consecință, Curtea a considerat că sechestrul asigurător penal nu împiedică inițierea sau continuarea executării silite, chiar și în cazul în care a fost dispus în vederea confiscării speciale, iar creanța aparține unui creditor chirografar. Lipsa unei reglementări legale exprese care să instituie o soluție în privința concursului dintre sechestrul asigurător instituit într-o cauză penală și procedurile execuționale civile, îndreptate asupra aceluiași bun, astfel cum se regăsește în alte sisteme de drept și, chiar în dreptul românesc, în procedura insolvenței ori în procedura fiscală, îndreptățește la formularea acestei concluzii.
În sarcina inculpatei s-a reținut săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, care este incriminată în art. 297 Cod Penal, care prevede că "fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește in mod defectuos si prin aceasta cauzează o paguba ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani si interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publica".
Prin Decizia nr. 405/2016 a Curții Constituționale a fost admisă excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că dispozițiile art. 246 din Codul penal din 1969 și ale art. 297 alin. (1) din Codul penal sunt constituționale în măsura în care prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii”.
Urmare Deciziei nr. 405/2016 a Curții Constituționale, conținutul constitutiv al infracțiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 Cod penal este reconfigurat, în sensul că neîndeplinirea sau încălcarea de către un funcționar public a unei îndatoriri de serviciu îndeplinește condițiile de tipicitate numai în ipoteza în care încălcarea atribuțiilor de serviciu se realizează prin încălcarea legii. Aceeași este situația pentru infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 248 Cod penal din 1968.
Astfel, orice faptă, prin care o persoană și-a încălcat îndatoririle de serviciu, va putea fi trasă la răspundere penală numai dacă nerespectarea acestor îndatoriri a avut loc prin încălcarea legii, în accepțiunea stabilită de Curtea Constituțională în cuprinsul Deciziei nr. 405/2016 și Deciziei nr. 392/2017 (legislație primară – legi și ordonanțe simple sau de urgență).
Ținând seama de noua realitate juridică creată prin Decizia nr.518/06.07.2017 a Curții Constituționale, instanțele de judecată trebuie să analizeze condițiile de tipicitate ale infracțiunii de abuz în serviciu prin referire la pretinsele acțiuni/inacțiuni de încălcarea de către un funcționar public a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei cu încălcarea legii.
A subliniat că, astfel cum rezultă din cuprinsul rechizitoriului, dispozițiile legislației primare ce ar fi fost încălcate de inculpata RC sunt cele prevăzute de art. 3731 alin. 6 Cod procedură civilă anterior, art. 249 alin. 1 Cod procedură penală și art. 1, 2 și 7 lit. a din Legea nr. 188/2000.
Astfel, art. 3731 alin. 6 Cod procedură civilă anterior prevede că „În tot cursul executării, executorul judecătoresc este obligat să aibă rol activ, stăruind, prin toate mijloacele admise de lege, pentru realizarea integrală și cu celeritate a obligației prevăzute în titlul executoriu, cu respectarea dispozițiilor legii, a drepturilor părților și ale altor persoane interesate.”
Art. 249 alin. 1 Cod procedură penală anterior prevede că „Procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecății, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanță sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune.”
A menționat că, o dispoziție asemănătoare se regăsea și în Codul de procedură penală din 1968, în art. 163 ( „Măsurile asigurătorii se iau în cursul procesului penal de procuror sau de instanța de judecată și constau în indisponibilizarea, prin instituirea unui sechestru, a bunurilor mobile și imobile, în vederea confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin infracțiune, precum și pentru garantarea executării pedepsei amenzii.”)
De asemenea, a precizat că art. 1 din Legea nr. 188/2000 prevede că „Executarea silită a oricărui titlu executoriu, cu excepția celor care au ca obiect venituri datorate bugetului general consolidat, bugetului Uniunii Europene și bugetului Comunității Europene a Energiei Atomice, se realizează numai de către executorul judecătoresc, chiar dacă prin legi speciale se dispune altfel. Executorii judecătorești îndeplinesc și alte atribuții date prin lege în competența lor”; art. 2 din Legea nr. 188/2000 „Executorii judecătorești sunt învestiți să îndeplinească un serviciu de interes public. Actul îndeplinit de executorul judecătoresc, în limitele competențelor legale, purtând ștampila și semnătura acestuia, precum și numărul de înregistrare și data, este act de autoritate publică și are forța probantă prevăzută de lege”, art. 7 lit. a din Legea nr. 188/2000 „Executorul judecătoresc are următoarele atribuții: a) punerea în executare a dispozițiilor cu caracter civil din titlurile executorii;”
Față de aceste coordonate normative, prima instanță a reținut că dispozițiile din Codul de procedură civilă și Legea nr. 188/2000, indicate de acuzare, vizează prevederi generale privind activitatea și atribuțiile executorului judecătoresc, care nu sunt de natură să determine încălcări specifice în procedura de executare silită, cu consecințe în planul răspunderii penale. Curtea Constituțională a arătat explicit că este necesară încălcarea unor dispoziții explicite din legislația primară, pentru a se putea configura elementul material al infracțiunii de abuz în serviciu.
A susținut că singura dispoziție de interes pentru cauză ar fi art. 163 alin.1 Cod procedură penală din 1968, dar, sechestrul asigurător penal dispus în baza acestei dispoziții nu are ca efect împiedicarea inițierii sau continuării executării silite pentru un bun imobil asupra căruia a fost instituită măsura asigurătorie de către organele judiciare, în cadrul procesului penal.
Ca atare, prima instanța a apreciat că inculpata RC nu a încălcat nici această dispoziție procedurală invocată în actul de sesizare, motiv pentru care în sarcina inculpatei nu se poate reține comiterea vreunei acțiuni/inacțiuni contrară legislației primare, care să cauzeze o pagubă sau o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale statului.
Activitatea inculpatei s-a circumscris aplicării dispozițiilor legale privind punerea în executare a titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr.22939/19.10.2010 pronunțată în dosarul nr. 31001/212/2009 al Judecătoriei Constanța, astfel că nu sunt întrunite condițiile de tipicitate ale infracțiunii de abuz în serviciu, sub aspectul laturii obiective, ceea ce impune pronunțarea unei soluții de achitare, în temeiul art. 16 alin. 1 lit. b teza I Cod procedură penală.
În subsidiar, chiar dacă s-ar fi reținut o altă opinie cu privire la efectele juridice ale sechestrul asigurător penal, în sensul că împiedica inițierea sau continuarea executării silite pentru un bun imobil asupra căruia a fost instituită măsura asigurătorie de către organele de urmărire penală, Curtea a susținut că nu se poate considera că inculpata a acționat cu intenție, în condițiile în care există o practică judiciară bogată în sensul că este permisă executarea silită, iar deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție susțin această interpretare, ceea ce îndreptățea inculpata să considere că bunul imobil putea face obiectul executării silite.
Cu privire la cea de-a doua acuzație, respectiv infracțiunea de tăinuire prevăzută de art. 270 alin. 1 Cod penal, s-a reținut sub aspectul laturii obiective a acestei infracțiuni, dintre cele patru modalități alternative ( primirea, dobândirea, transformarea ori înlesnirea valorificării unui bun), modalitatea înlesnirii valorificării terenului situat în mun. -, în cadrul procedurii de executare silită. S-a mai apreciat de acuzare că bunul provenea din săvârșirea unei infracțiuni, aspect cunoscut de inculpata RC. Chiar în cuprinsul rechizitoriului ( pagina 29, paragraful 3 ) s-a reținut că proveniența ilicită a bunului tăinuit se stabilește pe baza probelor administrate în cauza privind infracțiunea de tăinuire.
Astfel, a arătat că prin înlesnirea valorificării unui bun se înțelege a ajuta la înstrăinarea bunului, astfel că tăinuitorul nu înstrăinează în mod direct bunul, ci efectuează acte de ajutorare a altei persoane.
În cauză, inculpata RC, în calitate de executor judecătoresc, a procedat la urmărirea silită a unui bun imobil al debitorului GG, procedură desfășurată în conformitate cu dispozițiile Codului de procedură civilă anterior, care a impus și vânzarea la licitație publică a bunului imobil, ca etapă a procedurii de executare silită.
În această procedură, vânzarea se realizează în mod nemijlocit de executorul judecătoresc, în condițiile art. 500 și urm. Cod procedură civilă anterior, tot acesta întocmind și actul de adjudecare, care constituie titlul de proprietate pentru adjudecatar.
Având în vedere că înlesnirea valorificării unui bun înseamnă ajutorul dat la înstrăinarea bunului, iar prin înstrăinare, potrivit doctrinei penale, se înțelege orice act de dispoziție prin care bunul iese din patrimoniul unei persoanei,prima instanța a apreciat că activitatea desfășurată de inculpată nu poate constitui o acțiune de înlesnire a valorificării, ci este chiar un act de valorificare a bunului, realizat în mod direct de inculpată. Cu alte cuvinte, acțiunea inculpatei constituie însuși actul de valorificare, iar nu un act de ajutorare a altei persoane, care să fi valorificat bunul în nume personal, dar cu ajutorul inculpatei.
De asemenea, a precizat că atât timp cât norma de incriminare include ca modalitate alternativă de realizare a laturii obiective a infracțiunii de tăinuire doar activitatea de înlesnire a valorificării unui bun, iar nu și valorificarea propriu-zisă, curtea a apreciat că acțiunea inculpatei de vânzare prin licitație publică a unei cote părți din terenul situat în mun. -, nr. cadastral 15315, -, în cadrul procedurii de executare silită, nu constituie o acțiune de înlesnire a valorificării unui bun, în sensul art. 270 alin. 1 Cod penal.
În opinia instanței de fond, acțiunea inculpatei ar corespunde mai degrabă unei acțiuni de sustragere a unui bun de sub sechestru, dat fiind că prin „sustragerea unui bun legal sechestrat” se înțelege orice altă activitate sau metodă prin care bunul ar fi scos de sub controlul organelor judiciare, astfel încât acesta nu ar mai putea servi vreuneia dintre finalitățile măsurilor asigurătorii. Fapta de sustragere a unui bun legal sechestrat este incriminată distinct în art. 261 Cod penal, însă organele de urmărire penale nu au avut în vedere această încadrare juridică, ce ar corespunde mai bine în raport cu conținutul concret al acuzației adusă inculpatei.
Astfel, Curtea a subliniat că nu va avea în vedere această încadrare juridică, întrucât nu se poate reține nici existența unei acțiuni de sustragere a unui bun legal sechestrat. În doctrina de drept penal, atunci când este analizat elementul material al infracțiunii de sustragere de sub sechestru prevăzută de art. 261 Cod penal (ce avea corespondent în art. 244 Cod penal din 1968), se arată că noțiunea de „sustragere” are un sens mai larg decât în cazul infracțiunilor contra patrimoniului și semnifică scoaterea bunului de sub autoritatea organului care a instituit măsura sechestrului. Altfel spus, acțiunea de sustragere creează o situație de fapt în care bunul sustras încetează a mai îndeplini funcția ce i-a fost destinată prin aplicarea sechestrului; bunul încetează a mai figura printre cele care asigurau creanța, astfel încât sustragerea nu se rezumă doar la simpla deplasare fizică a bunului, ci poate consta și în anumite operațiuni juridice ce au drept consecință ineficiența sechestrului pus asupra lui. Cu toate acestea, instanța de fond nu a considerat că s-ar comite infracțiunea prevăzută de art. 261 Cod penal, în cazul în care se pune în executare un titlu executoriu, întrucât nu este vorba de intenția de a scoate nelegal bunul de sub incidența măsurii asigurătorii, din moment ce creditorul nu face altceva decât să-și exercite prerogativele conferite de dreptul său de creanță, iar executorul judecătoresc își execută obligațiile care îi revin în temeiul legii.
Această paralelă cu infracțiunea prevăzută de art. 261 Cod penal - sustragerea de sub sechestru - a fost realizată, dat fiind că, în opinia curții, strict din punct de vedere al laturii obiective și al modalității de realizare a elementului material, acțiunea inculpatei ar putea corespunde unei acțiuni de sustragere de sub sechestru, iar nu uneia de înlesnire a valorificării unui bun ce provine din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. Dar, în opinia instanței de fond nu s-ar putea reține nici infracțiunea prev. de art. 261 Cod penal, astfel că nu s-a impus o soluție de schimbare a încadrării juridice într-o infracțiune pentru care nu sunt realizate condițiile de tipicitate.
Curtea a mai reținut că nu sunt întrunite condițiile de tipicitate ale infracțiunii de tăinuire și din perspectiva cerinței ca bunul să provină din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală; în mod constant în doctrină și practica judiciară, pentru a se reține comiterea infracțiunii de tăinuire nu este necesară existența unei soluții în ceea ce privește infracțiunea premisă, din care se presupune că provine bunul care a făcut obiectul tăinuirii; la fel, nu este irelevant dacă fapta prevăzută de legea penală din care provine bunul constituie sau nu infracțiune, dacă autorul acesteia a fost descoperit sau dacă a fost sau nu tras la răspundere penală.
Cu toate acestea, instanța de fond a apreciat că trebuie să se dovedească că bunul provine din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, condiție care nu a fost analizată de organele de urmărire penale.
Cauza în care a fost luată măsura asigurătorie pentru terenul situat - nu a fost definitiv soluționată, fiind soluționată doar în primă instanță, astfel cum rezultă din relațiile primite de la Curtea de Apel București.
În dosarul penal nr. 29/P/2005 al Direcției Naționale Anticorupție – Secția pentru combaterea infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție a fost emis la data de 24.10.2008 rechizitoriul, fiind trimise în judecată numeroase persoane, inclusiv numitul GG, în legătură cu modul nelegal în care ar fi fost retrocedate numeroase terenuri către diferite persoane, inclusiv GG.
Cauza penală a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București sub nr.6536/2/2008 și a fost soluționată în primă instanță prin sentința penală din data de 10.07.2017. Din rechizitoriu rezultă că terenul situat în - ar proveni din săvârșirea unei infracțiuni, concluzie ce este trasă pe baza faptului că în dosarul nr. 29/P/2005 al Direcției Naționale Anticorupție – Secția pentru combaterea infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție au fost trimise în judecată mai multe persoane în legătură cu retrocedarea nelegală a numeroase terenuri, inclusiv cel din cauză, fără a se fi efectuat minime cercetări prin care să se stabilească că, într-adevăr, terenul a fost obținut de numitul GG prin săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.
Curtea a reținut că în ipoteza în care cauza penală ce are ca obiect infracțiunea din care provine bunul tăinuit nu a fost definitiv soluționată, cum este în speță, este necesar ca în dosarul în care se cercetează/judecă infracțiunea de tăinuire să se facă dovada provenienței ilicite a bunului pretins tăinuit. Nu se poate concluziona din trimiterea în judecată a unei persoane și nici măcar dintr-o soluție de condamnare nedefinitivă că bunul în legătură cu care se reține comiterea anumitor infracțiuni provine din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.
De asemenea, prima instanța a susținut că trebuie observat că până la soluționarea definitivă a dosarului penal nr.6536/2/2008 al Curții de Apel București toate persoanele trimise în judecată în acea cauză beneficiază de prezumția de nevinovăție, consacrată de dispozițiile constituționale ( art. 23 alin. 11 din Constituție ) și procedurale ( art. 4 alin. 1 Cod procedură penală ). O apreciere contrară, ce rezultă din interpretarea dată de acuzare prin rechizitoriu, conduce la o încălcare flagrantă a dispozițiilor naționale și internaționale ce consacră prezumția de nevinovăție. De aceea, din trimiterea în judecată a numitului GG, alături de alte persoane, în legătură cu modul în care a obținut terenul situat în -, nu se poate aprecia că acest teren provine din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. La fel, faptul că în ordonanța prin care a fost luată măsura asiguratorie s-a afirmat că terenul provine din săvârșirea unei infracțiuni nu este suficient pentru a aprecia asupra provenienței ilicite, infracționale a bunului. Dacă dosarul nr. 6536/2/2008 al Curții de Apel București ar fi fost definitiv soluționat și se reținea în acea cauză penală că terenul situat în - provine din săvârșirea unei infracțiuni sau, cel puțin, din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, atunci nu ar mai fi fost necesare probe suplimentare. Însă dosarul nr. 6536/2/2008 al Curții de Apel București este în curs de soluționare, de aceea era necesar să se prezinte de acuzare probe din care să rezulte că terenul provine din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. Însă, Curtea a apreciat că acest aspect a fost complet ignorat și nu s-au făcut minime verificări, tocmai de aceea nici nu se indică în rechizitoriu faptele concrete prevăzute de legea penală din care ar proveni terenul în discuție.
A arătat că, în dosarul de urmărire penală se regăsește copia ordonanței nr.29/P/2005 din data de 15.02.2008 emisă de Direcția Națională Anticorupție – Secția pentru combaterea infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție, prin care a fost luată măsura asigurătorie, precum și un extras al rechizitoriului din același dosar. Conform procesului verbal de la fila 245 vol. 1 UP au fost fotocopiate porțiuni din rechizitoriul nr. 29/P/2005 din data de 24.10.2008 al Direcției Naționale Anticorupție – Secția pentru combaterea infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție, acestea regăsindu-se la filele 246 – 299 vol. 1 UP. Din conținutul acestuia a rezultat, indirect, că faptele în legătură cu dobândirea ilicită a terenului situat în - sunt cele descrise la secțiunea „D” din rechizitoriu, dat fiind că această parte este prezentată, însă din lecturarea acestei secțiuni din rechizitoriu nu rezultă o referire directă la terenul situat în -.
În aceste condiții, în lipsa unor probe administrate în cursul urmăririi penale prin care să se dovedească proveniența ilicită a terenului, dar și a indicării unor elemente faptice în actul de sesizare din prezenta cauză, care să permită instanței să efectueze verificări sub acest aspect, Curtea a apreciat că nu se poate reține că terenul situat în - provine din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. Dat fiind că nu sunt prezentate în cauză date concrete privind faptele prevăzute de legea penală prin care s-ar fi obținut terenul situat în -, instanța de fond a considerat că este în imposibilitate de a cerceta acest aspect.
Drept urmare, Curtea a reținut că în cauză nu este dovedit că terenul situat în - provine din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, condiție impusă pentru realizarea condițiilor de tipicitate ale infracțiunii de tăinuire.
Rezumând, fapta imputată inculpatei RC constând în aceea că a vândut la licitație publică terenul situat în -, în procedura executării silite, în opinia instanței de fond, nu realizează condițiile de tipicitate ale infracțiunii de tăinuire, sub aspectul laturii obiective, urmând a se dispune achitarea inculpatei, în temeiul art. 16 alin. 1 lit. b teza I Cod procedură penală.
Asupra acțiunii civile, Curtea a avut în vedere că Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța s-a constituit parte civilă cu suma de 1.040.772 euro, în echivalent lei la data plății, reprezentând contravaloarea terenului situat în -, în suprafață totală de 2.219 mp.
Urmare soluției de achitare a inculpatei RC, în temeiul art. 16 alin. 1 lit. b teza I Cod procedură penală, la soluționarea acțiunii civile formulată de partea civilă Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța devin incidente dispozițiile art. 25 alin. 5 Cod procedură penală, care obligă instanța penală să lase nesoluționată acțiunea civilă, în ipoteza în care se pronunță achitarea pe motiv că fapta nu este prevăzută de legea penală - art. 16 alin. 1 lit. b teza I Cod procedură penală.
În consecință, cu privire la acțiunea civilă formulată de partea civilă Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, prin care solicită despăgubiri civile în cuantum de1.040.772 euro, în echivalent lei la data plății, nu a fost soluționată.
Împotriva acestei sentințe au formulat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Constanța, partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, care au criticat soluția instanței pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de apel, astfel cum au fost prezentate în scris și susținute oral în cursul dezbaterilor, Ministerul Public a criticat sentința din perspectiva următoarelor chestiuni de fapt și de drept:
a) Greșita achitare a inculpatei RC pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin.1 Cod Penal.
A arătat că titlul executoriu al creditorului CAOF, hotărârea judecătorească prin care a fost validată poprirea persoanei vătămate GG, cererea de executare silită a persoanei vătămate formulată de creditoare și hotărârea prin care aceasta a fost încuviințată, toate sunt ulterioare ordonanței nr.29/P/2005 din data de 15.02.2008 a Direcției Naționale Anticorupție și momentului înscrierii sechestrului instituit prin această ordonanță asupra terenului din -.
Mai mult, a susținut că însuși actul juridic care a dat naștere creanței originare a debitorului NR către creditorul CAOF, respectiv contractul de asistență juridică nr.11427/06.11.2008 este ulterior momentului emiterii ordonanței de instituire a sechestrului și înscrierii acestei măsuri în cartea funciară.
În acest context, a precizat că deși instanța de fond a examinat elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art.297 alin.1 Cod Penal, făcând trimitere la Decizia nr.20 din 03.04.2017 și Decizia nr.8 din 27.04.2015, ambele pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni în materie penală, și la Decizia nr. 2 din 19 februarie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, recurs în interesul legii, totuși nu a analizat faptul că aceste decizii privesc o problemă de drept diferită de cea existentă în speță, respectiv situația unui sechestru asigurator penal asupra imobilelor unei persoane fizice sau juridice ce nu suspendă executarea silită începută de un creditor ipotecar, al cărui drept de ipotecă asupra acelorași bunuri a devenit opozabil terților anterior înființării măsurii asiguratorii din procesul penal și nu determină nulitatea actelor de executare ulterioare înființării măsurii asiguratorii din procesul penal asupra acelorași bunuri.
Astfel, deși prima instanță a reținut că starea de fapt a fost reținută corect de procuror, nu a ținut seama că în speță este o creanță chirografară născută ulterior instituirii sechestrului asigurător penal.
A mai susținut că, scopul unei astfel de măsuri este împiedicarea diminuării patrimoniului inculpatului pentru recuperarea prejudiciului produs în urma infracțiunii sau pentru asigurarea executării pedepsei amenzii ori în vederea confiscării, în eventualitatea pronunțării unei hotărâri de condamnare; scopul acestei măsuri nu este acela de a limita dreptul creditorului de a-și valorifica dreptul sau creanța, ci doar de a indisponibiliza bunul.
Totodată, a precizat că instanța de fond nu a avut în vedere că, prin înscrierea unui sechestru asigurator penal în cartea funciară, efectul de indisponibilizare a bunului devine opozabil erga omnes, astfel că interdicția de înstrăinare prevăzută de art. 249 alin.1 Cod procedură penală produce efecte și față de terți, inclusiv cei de bună credință.
În opinia acuzării, elementul material al infracțiunii a constat în încălcarea de către inculpată a mai multor dispoziții legale cu ocazia vânzării în cadrul procedurii de executare silită desfășurate în dosarul nr. 400/2011, înregistrat pe rolul BEJ RC, a terenului situat în - cu nr. cadastral 15315.
Astfel, potrivit art.1, 2 și 7 lit.a din Legea nr.188/2000, executorul judecătoresc are ca principală atribuție punerea în executare a titlurilor executorii, realizând un serviciu de interes public iar actele sale reprezentând act de autoritate publică.
Potrivit art. 3731 alin.6 Cod procedură civilă anterior, „în tot cursul executării, executorul judecătoresc este obligat să aibă rol activ, stăruind, prin toate mijloacele admise de lege, pentru realizarea integrală și cu celeritate a obligației prevăzute în titlul executoriu, cu respectarea dispozițiilor legii, a drepturilor părților și ale altor persoane interesate.”
A susținut că, prin vânzarea la licitație publică a terenului indisponibilizat, inculpata a încălcat această obligație, prevăzută de art. 3731 alin.6 Cod procedură civilă, deoarece a nesocotit dispozițiile art. 249 alin.1 Cod procedură penală conform cărora scopul măsurii asigurătorii a sechestrului este de a se evita înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale.
Totodată, sechestrul a fost instituit în vederea confiscării speciale a unui bun dobândit de terțul poprit ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni și nu pentru repararea prejudiciului provocat vreunei părți civile din procesul penal.
A mai învederat că, în speță calea legală prin care bunul sechestrat în procesul penal ar fi putut fi supus executării silite este procedura prevăzută de art.168 Cod procedură penală anterior, respectiv art. 250 alin.1 Cod procedură penală, executorul judecătoresc și respectiv creditorul inculpatului proprietar al bunului sechestrat având calitatea de persoană interesată în sensul acestor texte legale.
În dezvoltarea motivelor de apel, Parchetul a mai susținut că sechestrul asigurător dispus de procuror nu constituie o garanție reală asemenea ipotecii sau gajului, ci este un act de indisponibilizare a bunului, dispus într-o cauză penală, astfel că numai organele judiciare implicate într-un asemenea proces penal pot înlătura măsura, iar calea procedurală de urmat este cea prevăzută de art. 250 Cod procedură penală, respectiv art.168 Cod procedură penală anterior, pentru situațiile anterioare datei de 01.02.2014, executorul judecătoresc neavând competența funcțională de a lipsi de efecte și de a ridica de facto, în cadrul executării silite a unei creanțe născute dintr-un raport juridic civil, o măsură asiguratorie dispusă de organul judiciar într-un proces penal, cu eludarea procedurii speciale anume prevăzută de Codul de procedură penală în acest scop.
Urmarea imediată a infracțiunii a constat într-o vătămare a drepturilor și intereselor legitime ale statului român care, în urma vânzării la licitație publică a terenului, a pierdut beneficiul sechestrului instituit asupra imobilului.
În ceea ce privește existența legăturii de cauzalitate, a arătat că urmările socialmente periculoase s-au produs ca urmare a încălcării legii de către inculpată, în procedura de executare silită a terenului indisponibilizat în dosarul nr. 29/P/2005 al DNA, Secția de Combatere a infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție.
Sub aspectul laturii subiective, a precizat că inculpata a prevăzut rezultatul socialmente periculos al faptei sale și a acceptat producerea acestuia, acționând cu intenție indirectă; încă de la debutul procedurilor de executare silită, inculpata a cunoscut despre existența sechestrului asigurator instituit asupra terenului înscris în cartea funciară anterior momentului respectiv, astfel cum rezultă din extrasul de carte funciară.
b)Greșita achitare a inculpatei RC pentru săvârșirea infracțiunii de tăinuire prevăzută de art.270 alin.1 Cod Penal.
În ceea ce privește săvârșirea infracțiunii de tăinuire, a arătat că inculpata RC a vândut la licitație publică terenul situat în -, - cu nr. cadastral 15315, despre care cunoștea că provenea din săvârșirea unei infracțiuni.
În opinia Parchetului, deși instanța de fond a reținut că acțiunea inculpatei „constituie însuși valorificare, iar nu act de ajutorare a altei persoane care să fi valorificat bunul în nume personal, dar cu ajutorul inculpatei”, astfel încât nu ar fi întrunită latura obiectivă a infracțiunii de tăinuire, totuși înlesnirea valorificării implică efectuarea de orice fel de acte prin care se facilitează înstrăinarea bunului.
Astfel, prin îndeplinirea atribuțiilor de serviciu cu încălcarea dispozițiilor legale arătate inculpata cu ocazia desfășurării procedurilor de executare silită în cadrul dosarului nr. 400/2011 înregistrat pe rolul biroului său, procedând la data de 21.01.2016 la vânzarea prin licitație publică a terenului situat în -, despre care cunoștea că provenea din săvârșirea unei infracțiuni și asupra căruia fusese instituit sechestrul de către DNA în dosarul nr. 29/P/2005 și astfel a înlesnit valorificarea bunului.
Împrejurarea că inculpata are calitatea de executor judecătoresc, iar vânzarea bunului s-a realizat în cadrul unei licitații publice este irelevantă în ceea ce privește întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii.
Urmarea imediată a infracțiunii a constat într-o stare de pericol pentru înfăptuirea justiției, prin trecerea terenului vândut din stăpânirea unei persoane din patrimoniul căreia putea fi urmărit în vederea realizării pe deplin a justiției penale, în sfera patrimonială a altei persoane de unde bunul nu va mai putea fi urmărit de organele abilitate.
Sub aspectul laturii subiective, a precizat că inculpata a acționat cu intenție indirectă, în sensul că a cunoscut în mod nemijlocit că terenul provenea din săvârșirea unei infracțiuni și, cu toate acestea, urmărind executarea silită, a procedat la valorificarea lui pe calea licitației publice, acceptând că prin aceasta provoacă o stare de pericol în ceea ce privește buna înfăptuire a justiției.
c)Schimbarea încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina inculpatei, din infracțiunile de abuz în serviciu și tăinuire, prevăzute de art.297 alin.1 Cod Penal și art. 270 alin.1 Cod Penal, ambele cu aplicarea art.38 alin.1 Cod Penal în infracțiunile de abuz în serviciu și sustragere de sub sechestru, prevăzute de art.297 alin.1 Cod Penal și art. 261 alin.1 Cod Penal cu aplicarea art. 38 alin.1 Cod Penal.
Prin concluziile formulate cu ocazia dezbaterilor, precum și prin notele scrise depuse la dosarul cauzei, a subliniat că, însăși prima instanță a reținut că încadrarea juridică de la art.261 alin.1 Cod Penal „ar corespunde mai bine în raport cu conținutul concret al acuzației adusă inculpatei”, însă a stabilit că nu se poate reține intenția inculpatei de a scoate bunul de sub sechestru, de vreme ce aceasta și-ar fi exercitat atribuțiile prevăzute de lege.
În opinia Ministerului Public, inculpata și-a încălcat obligațiile prevăzute de lege prin vânzarea bunului la licitație, având reprezentarea că înlocuiește dreptul statului de a obține confiscarea în natură a unei cote părți dintr-un imobil, cu o sumă de bani reprezentând numai 1/3 din valoarea de piață a cotei-părți respective. Bunul a încetat astfel să mai îndeplinească funcția ce i-a fost destinată prin aplicarea sechestrului, fiind astfel sustras, în accepțiunea legii penale, de sub sechestru legal aplicat.
Pentru toate aceste motive, a solicitat admiterea apelului declarat, schimbarea încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina inculpatei, din infracțiunile de abuz în serviciu și tăinuire, prevăzute de art. 297 alin.1 Cod Penal și art. 270 alin.1 Cod Penal, ambele cu aplicarea art. 38 alin.1 Cod Penal în infracțiunile de abuz în serviciu și sustragere de sub sechestru, prevăzute de art.297 alin.1 Cod Penal și art. 261 alin.1 Cod Penal cu aplicarea art. 38 alin.1 Cod Penal; condamnarea inculpatei la o pedeapsă cu închisoarea pentru infracțiunea de abuz în serviciu și la o pedeapsă cu amenda penală pentru infracțiunea de sustragere de sub sechestru, urmând ca pedeapsa amenzii să se adauge la pedeapsa închisorii, iar pedeapsa închisorii să fie suspendată sub supraveghere; aplicarea inculpatei, pe lângă pedeapsa închisorii pentru infracțiunea de abuz în serviciu, pedepsele complementare prevăzute de art.64 alin.1 lit.a), b) și lit.g) Cod Penal, pe o perioadă de cel puțin 2 ani.
În ceea ce privește latura civilă a cauzei, a apreciat că prin faptele inculpatei RC nu s-a adus un prejudiciu cert statului, ci numai unul eventual, condiționat de o decizie judecătorească de confiscare, astfel că pretențiile civile formulate de ANAF, cuantificate la valoarea imobilului sustras de sub sechestru, apar ca neîntemeiate. Deși statul nu va mai putea obține confiscarea în natură a bunului, va fi totuși posibilă confiscarea echivalentului bănesc de la inculpatul din cauza respectivă, martorul GG, urmând ca la acel moment, al deciziei judecătorești executorii de confiscare, să se poată vorbi despre o valoare pecuniară configurată cert în patrimoniul statului.
Partea civilă ANAF – DGRFP GALAȚI – AJFP Constanța, prin cererea de apel formulată, a solicitat desființarea sentinței atacate și admiterea în totalitate a pretențiilor sale civile.
A precizat că susține apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A., în sensul admiterii apelului cu consecința casării sentinței penale și rejudecarea pe fond a cauzei, respectiv admiterea acțiunii civile astfel cum a fost formulată.
Analizând apelurile formulate în cauză prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce vor fi expuse.
Cu titlu premergător, Înalta Curte apreciază că se impune a se identifica situația juridică care a stat la baza sesizării organelor de cercetare penală sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de abuz în serviciu și tăinuire, prevăzute de art. 297 alin.1 Cod Penal și art. 270 alin.1 Cod Penal, ambele cu aplicarea art. 38 alin.1 Cod Penal reținute în sarcina inculpatei RC și în ce măsură activitatea desfășurată de aceasta în dosarul de executare nr. numărul 400/2011 s-ar circumscrie sferei penalului.
La baza dosarului de executare nr. 400/2011 cu care a fost investită inculpata RC stă solicitarea creditoarei CAOF de executare silită a sentinței nr. 22939/19.10.2010 a Judecătoriei Constanța.
Întrucât sentința civilă nr. 22939/19.10.2010 pronunțată în dosarul nr. 31001/212/2009 al Judecătoriei Constanța, prin care a fost admisă cererea de validare a popririi formulată de creditorul CAOF, în contradictoriu cu debitorul NR și terțul poprit GG, s-a dispus validarea popririi asupra sumelor datorate de către terțul poprit GG debitorului poprit RN, la solicitarea creditoarei, executorul judecătoresc RC a început executarea silită împotriva terțului poprit GG ca efect al încheierii nr. 8570/01.06.2011 a Judecătoriei Constanța și efectuarea actelor de procedură necesare punerii în executare a titlului executoriu.
În acest sens au fost emise adrese de înființare a popririi la data de 29.06.2011, către numeroase unități, respectiv, s-au solicitat Direcției Naționale Anticorupție relații privind cuantumul prejudiciului asigurat în baza ordonanțelor emise la datele de 15.02.2008 și 11.03.2008 în dosarul nr. 29/P/2005, iar la data de 10.02.2012 a fost înscrisă în cartea funciară somația nr. 400/2011 din 06.02.2012, emisă de BEJ RC, cu privire la terenul situat în -.
Deși inițial, somațiile priveau un număr de patru terenuri susceptibile de a face obiectul executării silite, întrucât prin adresa din data de 10.05.2012, creditoarea OF a solicitat ca executarea silită să fie continuată pentru terenul situat în -, indicând un preț de pornire a licitației de 300 euro/mp ( fila 161 vol. 2 UP ).
După numeroase amânări ale vânzării terenului la licitație publică, la data de 18.02.2016 BEJ RC a întocmit actul de adjudecare a cotei de 22,05 % din teren, în care se menționează că adjudecatar este numita MM, pentru suma de 52.000 euro, preț plătit integral de adjudecatar. În cuprinsul actului de adjudecare s-a menționat că potrivit „dispozițiilor art. 516 pct. 8 C. proc. civ, prezentul înscris constituie titlu de proprietate pentru adjudecatar”, dar și că potrivit „dispozițiilor art.518 alin.4 C.proc.civ. imobilul se intabulează liber de sarcini”.
Pornind de la această situație de fapt, revine Înaltei Curți obligația de a stabili în ce măsură actele de executare întocmite de inculpata RC în dosarul nr. 400/2011 se circumscriu infracțiunii de abuz în serviciu în sensul în care nu și-ar fi îndeplinit corect atribuțiile de serviciu și că aceasta nu ar fi avut dreptul să vândă la licitație publică în favoarea unui creditor chirografar, o cotă parte dintr-un imobil asupra căruia parchetul avea deja instituit sechestrul penal în vederea confiscării.
Deși prin actul de sesizare s-a imputat inculpatei RC că fapta de a vinde la licitație publică, un teren asupra căruia fuseseră instituite măsuri asigurătorii în temeiul Codului de procedură penală și despre care cunoștea că provine din săvârșirea unei infracțiuni, din cauza urmărilor pe care le-a produs, realizează conținutul infracțiunilor de abuz în serviciu, prevăzută de art.297 alin.1 C.pen., în apel acuzarea a susținut că nu contestă însăși posibilitatea executării silite a unui bun asupra căruia parchetul are instituit un sechestru penal în favoarea altor creditori, însă a considerat că prima instanță nu a ținut cont de faptul că legea prevede și o ordine de preferință între creditori și că executorul judecătoresc învestit cu executarea silită este obligat să o respecte și că în acest mod sunt întrunite condițiile răspunderii penale sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu de către inculpata RC, în varianta alternativă a aducerii unei vătămări a intereselor legitime ale statului de a obține confiscarea specială a imobilului în natură.
Sechestrul sigurător reprezintă, conform Codului de procedură penală, o măsură asigurătorie ce constă în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, de natură să împiedice persoanele răspunzătoare de prejudiciul cauzat prin săvârirea faptei ilicite ca în timpul procesului să distrugă sau să își înstrăineze bunurile ori, după caz, să își diminueze activul patrimonial. Această măsură poate fi luată și de către procuror, prin ordonanță, și este instituită pentru a se asigura despăgubirea părții civile după rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare.
Ceea ce nu poate fi contestat în cauză, este faptul că la data constituirii dosarului de executare silită de către inculpata RC, astfel cum de altfel a recunoscut și aceasta, fusese instituit sechestru asigurător de către DNA inclusiv asupra imobilului ce face obiectul prezentei speței, iar aceasta avea cunoștință pe deplin de acest fapt.
Deși corectă soluția de achitare pronunțată de către instanța de fond, Înalta Curte apreciază că aceasta s-a limitat la o enumerare exhaustivă a textelor de lege aplicabile, fără însă ca în esență să trateze problema de drept cu care a fost investită instanța, pentru că dincolo de particularitatea în sine a speței cu care a fost investită instanța, în realitate, speța supusă analizei vizează mai degrabă analiza unei probleme de drept.
Instanța de fond a redat practic în integralitate considerentele care au stat la baza pronunțării recursului în interesul legii nr. Deciziei nr. 2/2018 a Înaltei Curți or, în opinia Înaltei Curți acest recurs vizează strict situația în care sechestrul asigurător fusese instituit ulterior începerii executării silite și nu anterior cum este cazul în prezenta speță.
Practic ceea ce trebuie să stabilească Înalta Curte în baza actelor dosarului se referă în realitate la stabilirea dacă, sechestrul instituit potrivit art. 163 Cod procedură penală din 1968 putea să reprezinte un impediment la demararea sau continuarea executării silite în condițiile în care, în momentul la care i s-a solicitat punerea în executare era deja instituit sechestrul asigurător asupra imobilului sau ulterior valorificării bunului si adjudecării acestuia liber de orice sarcini, sechestrul trebuia menținut asupra sumei de bani rezultată din diferența dintre prețul de vânzare și valoarea creanței.
Așa cum s-a arătat, scopul pentru care au fost instituite măsurile asigurătorii este acela de a conserva bunul asupra căruia s-a instituit sechestrul, prin împiedicarea inculpatului să îl distrugă ori să îl înstrăineze sau să își diminueze activul patrimonial. Așadar, scopul unei astfel de masuri este împiedicarea diminuării patrimoniului inculpatului pentru recuperarea prejudiciului produs în urma infracțiunii sau pentru asigurarea executării pedepsei amenzii ori în vederea confiscării, în eventualitatea pronunțării unei hotărâri de condamnare.
Așadar rațiunea acestei măsuri nu este aceea de a limita dreptul creditorului de a-și valorifica dreptul său de creanță, ci doar de a indisponibiliza bunul, iar dispozițiile penale în materia măsurilor asigurătorii se completează cu cele din materia procesual civilă, în temeiul art. 2 alin. (2) din Codul de procedură civilă.
Dincolo de dispozițiile legale la care s-a făcut referire astfel cum rezultă din economia textelor de lege care reglementează sechestrul asigurător și executarea silită, Înalta Curte apreciază că sechestrul instituit potrivit art. 163 C. proc. pen. nu poate să constituie un impediment la inițierea sau continuarea executării silite ci, ulterior valorificării bunului și adjudecării acestuia liber de orice sarcini, sechestrul se va menține asupra sumei de bani rezultată din diferența dintre prețul de vânzare și valoarea creanței garantate.
Așadar după momentul valorificării unui bun se instituie, din punctul de vedere al Înaltei Curți, în sarcina executorului judecătoresc obligația de a asigura cu prioritate protejarea interesului statului în sensul de a avea un drept prioritar la satisfacerea creanței, însă sumele de bani obținute în urma valorificării imobilului nu au fost împărțite.
Or, sub acest aspect sau mai exact din acest punct de vedere, nu se poate admite varianta acuzării în sensul în care inculpata RC ar fi comis infracțiunea de abuz în serviciu în varianta alternativă a aducerii unei vătămări a intereselor legitime ale statului de a obține confiscarea specială a imobilului în natură.
Așa cum s-a arătat și cum de altfel a admis și acuzarea, inculpata avea dreptul să demareze procedura executării silita asupra imobilului situat în -, și aparținând numitului GG, lucru care s-a și întâmplat.
Răspunderea penală a inculpatei sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu în varianta solicitată de parchet ar fi fost antrenată în momentul în care Direcția Națională Anticorupție ar fi fost exclusă de pe procesul verbal de distribuire a sumei de bani obținută din vânzarea imobilului din -, or, așa cum rezultă din actele dosarului, Direcția Națională Anticorupție este inclusă pe acest proces verbal de distribuire a sumelor de bani și mai mult decât atât, față de faptul că s-a constatat că pe rolul Direcției Naționale Anticorupție era înregistrat un dosar penal prin procesul verbal de distribuire a sumelor rezultate din executarea silită în urma licitației din 21.06.2016, inculpata RC a amânat distribuirea sumei până la lămurirea aspectelor arătate.
Însăși decizia definitivă nr. 798/19.06.2017 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul civil nr. 12432/212/2016 prin care s-a dispus admiterea plângerii formulată de martora cumpărătoare MM împotriva încheierii de reexaminare nr.37690/11.04.2016 a O.C.P.I. Constanța și radierea notării măsurii sechestrului asigurator asupra imobilului teren în suprafață de 489,318 mp indivizi (reprezentând cota de 22,05 din suprafața totală de 2219,13 mp) situat în -, înscris în cartea funciară nr.201442, având număr cadastral 15315, reliefează și reține ca temei al admiterii plângerii exact aceleași considerente.
Astfel tribunalul Constanța a reținut în considerentele hotărârii adoptate că „interpretarea dispozițiilor legale conduce la concluzia că măsura asiguratorie a sechestrului este o interdicție de grevare a bunului urmărit silit, interdicție care, odată efectuată executarea silită, se radiază din oficiu, beneficiarul măsurii urmând a fi îndestulat din prețul vânzării, respectiv suma consemnată în contul executorului judecătoresc în vederea desăvârșirii executării”. De altfel, finalitatea măsurii sechestrului asigurător, în situația în care beneficiarul măsurii ar deveni creditor al debitorului executat silit rezidă tot într-o executare silită în care ordinea de preferință este reglementată în cap.III din Cartea V, Despre executarea silită din Codul de procedură civilă. În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție în considerentele Deciziei civile nr.20/11.05.2017 pronunțată în dosarul nr.4025/1/2016, sesizată cu dezlegarea chestiunii de drept "Interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 857 alin. (3) și (4) din Codul de procedură civilă, art.249 alin. (1) din Codul de procedură penală, art. 167 alin. (1) teza finală și art.195 alin. (5) din Regulamentul de avizare, recepție și înscriere în evidențele de cadastru și carte funciară, aprobat prin Ordinul directorului general al Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară nr. 700/2014, cu modificările și completările ulterioare, în sensul de a se lămuri dacă în noțiunile de «orice ipoteci sau alte sarcini privind garantarea drepturilor de creanță», respectiv «ipotecile și celelalte sarcini reale», la care fac referire dispozițiile art. 857 alin. (3) și (4) din Codul de procedură civilă se include și măsura sechestrului prevăzută de dispozițiile art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, astfel încât radierea înscrierii sechestrului în cartea funciară se realizează din oficiu, ca efect al adjudecării, sau exclusiv în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 167 alin. (1) teza finală și dispozițiile art. 195 alin. (5) din Regulamentul aprobat prin Ordinul directorului general al Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară nr. 700/2014, cu modificările și completările ulterioare. Astfel, respingând ca inadmisibilă sesizarea, Înalta Curte a reținut în considerentele deciziei că se cere a se lămuri dacă în noțiunile de "orice ipoteci sau alte sarcini privind garantarea drepturilor de creanță" (alin. 3 al art. 857 din Codul de procedură civilă), respectiv "ipotecile și celelalte sarcini reale" (alin. 4 al aceluiași articol) este inclusă și măsura sechestrului prevăzută de art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală. Acest aspect a primit, în mod constant, o dezlegare unitară, atât în practica instanțelor judecătorești, inclusiv în cea a Înaltei Curți de Casație si Justiție, în practica Curții Constituționale, precum și în doctrină, în sensul că măsura asigurătorie, care vizează un bun imobil și care este dispusă într-un proces penal, are valoarea unei inscripții ipotecare. Faptul că se folosește termenul de "sechestru asigurător", și nu acela de "ipotecă", nu a reprezentat o controversă jurisprudențială ori doctrinară”.” ( filele 51-53 )
Drept consecință, a motivat instanța, ”în prezent ar trebui radiată notarea măsurii sechestrului asigurator asupra cotei părți din imobilul teren în indiviziune (reprezentând cota de 22,05 din suprafața totală de 2219,13 mp) situat în -, însă din copia certificată a cărții funciare, eliberată la 14.03.2018, rezultă că încă nu s-a operat radierea notării măsurii sechestrului asigurator din cartea funciară ( filele 56 – 59 )”.
Înalta Curte reține că textele de lege invocate ca pretins a fi încălcate de către inculpata RC, reprezintă în fapt o înșiruire a dispozițiilor legale care reglementează executare silită și nu prezintă în realitate o încălcare a legii așa cum a încercat a se reliefa de către parchet.
Acuzarea nu a arătat în mod concret care este norma de drept încălcată de către inculpată atâta timp cât, așa cum s-a arătat, a achiesat punctului de vedere conform căruia poate fi începută executarea silită asupra unui bun ce avea instituită măsura sechestrului asigurător, iar suma de bani obținută din vânzarea imobilului nu a fost distribuită.
Mai mult decât atât, susținerea parchetului în sensul că statul nu mai poate obține valorificarea în natură a bunului și că astfel ne aflăm în prezența infracțiunii de abuz în serviciu, apare ca un nonsens juridic atâta timp așa cum s-a arătat, a admis ipoteza executării unui bun asupra căruia fusese instituită măsura sechestrului asigurător.
Încălcarea sau nesocotirea legii din punctul de vedere al Înaltei Curți, pentru a atrage răspunderea penală sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz de serviciu, trebuie să se reflecte într-o nerespectare concretă, expresă a legii, nu într-una generică și care indiferent de context, de particularitate, ar putea fi interpretată în sens penal.
Așadar, în opinia Înaltei Curți nu se poate admite că s-a produs o vătămare a intereselor legitime ale statului atâta timp cât dreptul de preferință al creditorului ipotecar vizează exclusiv eliberarea sumelor rezultate din executarea silită, ori această eliberare nici nu a avut loc, astfel cum rezultă atât din depozițiile martorilor, cât și din dosarul de executare silită și nici nu poate fi admisă susținerea potrivit căreia statul a pierdut beneficiul sechestrului instituit asupra imobilului, astfel că soluția de achitare dispusă în cauză pentru argumentele arătate este legală.
În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de apel prin care s-a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina inculpatei, din infracțiunile de abuz în serviciu și tăinuire, prevăzute de art.297 alin.1 Cod Penal și art. 270 alin.1 Cod Penal, ambele cu aplicarea art.38 alin.1 Cod Penal în infracțiunile de abuz în serviciu și sustragere de sub sechestru, prevăzute de art.297 alin.1 Cod Penal și art. 261 alin.1 Cod Penal cu aplicarea art. 38 alin.1 Cod Penal, și că însăși prima instanță a reținut că încadrarea juridică de la art.261 alin.1 Cod Penal „ar corespunde mai bine în raport cu conținutul concret al acuzației adusă inculpatei”, însă a stabilit că nu se poate reține intenția inculpatei de a scoate bunul de sub sechestru, de vreme ce aceasta și-ar fi exercitat atribuțiile prevăzute de lege, Înalta Curte apreciază de asemenea nefondat motivul de apel invocat.
Sub aspectul laturii subiective, infracțiunea poate fi comisă numai cu intenție directă sau indirectă, iar făptuitorul trebuia să știe că bunul este legal sechestrat. Astfel, nu se poate considera că ar fi întrunite elementele constitutive ale infracțiunii în cazul în care se pune în executare un titlu executoriu vizând un imobil, având în vedere faptul că, cel puțin sub aspectul laturii subiective, nu poate fi vorba de intenția de a scoate nelegal bunul de sub incidența măsurii asigurătorii, ci creditorul nu face altceva decât să-și exercite drepturile în această calitate, iar executorul își exercită obligațiile legale care îi revin. Mai mult decât atât, chiar în ipoteza în care bunul este vândut în procedura executării silite, sechestrul penal se va strămuta asupra sumei de bani obținute din vânzare, care rămâne după îndestularea creditorilor privilegiați, așa cum rezultă din însăși Decizia nr. 2/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiței pronunțată în recursul în interesul legii.
În ceea ce privește apelul părții civile, pretențiile civile formulate de ANAF, cuantificate la valoarea imobilului sustras de sub sechestru, față de soluția de achitare dispusă în cauză, apar ca neîntemeiate, sens în care urmează, de asemenea, a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:

Respinge, ca nefondate, apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – ST Constanța, precum și de apelanta parte civilă ANAF – DGRFP GALAȚI – AJFP Constanța împotriva sentinței penale nr. 94/P din data de 16 mai 2018, pronunțată Curtea de Apel Constanța – Secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 decembrie 2018.

PREȘEDINTE,JUDECĂTOR,JUDECĂTOR,
M. C A.Gh.I, S.L.M

MAGISTRAT ASISTENT,
Red./Tehnred. M.C. – 30 ianuarie 2019 M. M. P.

B.B. 30 Ianuarie 2019