ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 948

Dosar nr.150/59/2009

Şedinţa publică din 12 martie 2010

[...]

CURTEA

Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr.198/PI din 17 iulie 2009 Curtea de Apel Timişoara a hotărât următoarele:
1. În baza art. 257 Cp rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, a condamnat pe inculpatul T T M, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă la pedeapsa de
- 2 (doi) ani închisoare, cu interzicerea drepturilor prev. de art.64 lit.a, teza a II-a şi lit.b Cp, pe durata prev. de art. 71 Cp.
În baza art. 81,82 Cp a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi a stabilit un termen de încercare de 4 ani.
A atras atenţia inculpatului asupra prevederilor art. 83 Cp.
În baza art. 71 al.5 Cp, pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii a suspendat şi executarea pedepselor accesorii.
În baza art. 350 Cpp a dedus din pedeapsă reţinerea şi arestul preventiv din data de 12.12.2008 la data de 02.03.2009.
2. În baza art. 26 Cp rap. la art. 257 Cp cu aplic. art. 6 din Legea nr. 78/2000 a condamnat pe inculpatul R V pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la trafic de influenţă la pedeapsa de :
- 2 (doi) ani închisoare .
În baza art. 26 Cp rap. la art. 6¹ din Legea nr. 78/2000 a condamnat pe acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la cumpărare de influenţă la pedeapsa de :
- 2(doi) ani închisoare.
În baza art. 33 lit.a, 34 lit.b Cp a contopit cele două pedepse în cea mai grea pe care a sporit-o cu 6 luni închisoare şi a dispus executarea de către inculpat a pedepsei totale de :
- 2(doi) ani şi 6 (şase) luni închisoare, cu aplicarea art. 64 lit.a, teza a II-a, lit.b Cp, pe durata prevăzută de art. 71 Cp.
În baza art. 86¹, art. 86² Cp a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi a stabilit un termen de încercare de 4 ani şi 6 luni închisoare.
În baza art. 86³ Cp, pe durata termenului de încercare inculpatul este obligat să respecte următoarele măsuri de supraveghere:
- să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Timiş, la datele fixate de acesta;
- să anunţe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile precum şi întoarcerea;
- să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;
- să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele de existenţă.
A atras atenţia inculpatului asupra prevederilor art. 86⁴ Cp.
În baza art. 350 Cpp a dispus punerea de îndată a inculpatului în stare de libertate, dacă nu este arestat în altă cauză şi a dedus din pedeapsă reţinerea şi durata arestării din data de 12.12.2008 la zi.
În baza art. 11 pct.2 lit.a, art. 10 lit.a Cpp a achitat pe acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de favorizare a infractorului prev. de art. 264 Cp.
3. În baza art. 11 pct.2 lit.a rap. la art. 10 lit.b¹ Cpp şi la art. 18¹ Cp a dispus achitarea inculpatului S O A, pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la trafic de influenţă, prev. de art. 26 Cp rap. la art. 257 Cp cu aplic. art. 6 din Legea nr. 78/2000.
În baza art. 91 Cp a aplicat inculpatului sancţiunea cu caracter administrativ de :
- 1000 (unamie) lei.
4. În baza art. 257 Cp cu aplic. art. 6 din Legea nr. 78/2000 a condamnat pe inculpatul M P pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă la pedeapsa de :
- 2 (doi) ani închisoare, cu aplic. art. 64 lit.a, teza a II-a şi lit. b Cp, pe durata prev. de art. 71 Cp.
În baza art. 81,82 Cp a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi a stabilit un termen de încercare de 4 ani.
A atras atenţia inculpatului asupra prevederilor art. 83 Cp.
În baza art. 81 al.5 Cp, pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei se suspendă şi executarea pedepselor accesorii.
5. În baza art. 6¹ din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 37 lit.b Cp a condamnat pe inculpatul S I în prezent deţinut în Penitenciarul Timişoara, pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă la pedeapsa de :
- 2 (doi) ani închisoare, cu aplicarea art. 64 lit.a teza a II-a, b Cp pe durata prevăzută de art. 71 Cp.
Inculpatul este arestat în altă cauză.
În baza art. 191 al.2 Cpp a obligat inculpaţii R V, T T M, S O A şi S I la câte 12 000 lei fiecare, cheltuieli judiciare către stat şi pe inculpatul M P la 7 000 lei cheltuieli judiciare către stat şi a dispus plata din fondurile Ministerului Justiţiei a sumei de 200 lei onorariu avocat din oficiu către Baroul Timiş.
Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut că în cursul lunii iulie 2008 inculpatul S I era arestat preventiv şi trimis în judecată pentru infracţiuni la Legea nr.678/2001 în formă continuată.
Pentru a reuşi să obţină strămutarea judecării cauzei sale la o altă instanţă decât cea investită iniţial şi punerea în libertate în cursul procesului, S I fie personal fie prin intermediul mamei sale –S I, a intervenit pe lângă inculpatul R V –comisar şef în cadrul IPJ Timiş –Poliţia Mun.Timişoara- Biroul Investigaţii Criminale. Acesta din urmă a fost de acord să caute o persoană care să intervină pe căi oculte, nelegale, pentru realizarea scopurilor urmărite de inculpatul S I.
Se mai reţine că inculpatul R V la contactat pe inculpatul S O A căruia i-a cerut să-l pună în legătură cu un avocat ce va putea obţine o soluţie de strămutare a cauzei în care era judecat inculpatul S I.
Inculpatul S O A l-a pus pe inculpatul R V în legătură cu avocatul T T M din Baroul Bihor şi el inculpat în cauză.
Se mai reţine că inculpatul S O A a fost omul de legătură între R V, S I –mama lui S I- şi inculpatul T M pe care l-a transportat cu autoturismul de la Oradea la Timişoara şi înapoi şi a participat la înţelegerile între inculpaţi cu privire la cumpărarea şi traficul de influenţă.
Cu ocazia întâlnirilor dintre T T M şi S I la care au participat şi inculpaţii R V şi S O A, inculpatul T T M a cerut martorei S I 7000 euro lăsând-o să creadă că are influenţă şi poate interveni pe lângă magistraţii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru a obţine o soluţie de strămutare favorabilă inculpatului S I.
Inculpatul T T a precizat că din suma de 7000 euro, lui îi revin ca onorariu 2000 euro iar restul de 5000 euro o va da persoanei ce urma să intervină pe lângă magistraţi.
S-a stabilit că în realitate inculpatul T T M a primit suma de 1900 euro, restul până la 7000 urmând să o primească după rezolvarea strămutării. Din suma de 1900 euro inculpatul T T M i-a dat inculpatului S O A 400 euro.
Inculpatul T T M a formulat cerere de strămutare a cauzei privind pe S I, aceasta fiind respinsă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Faţă de această împrejurare inculpatul S I şi mama lui S I i-a cerut inculpatul T T M restituirea banilor.
Instanţa fondului reţine că în convorbiri telefonice şi la întâlnirea cu S A O, R V şi S I, inculpatul T T M a sugerat că este nevoie de o campanie de presă favorabilă, referitoare la cauza privindu-l pe S I ceea ce ar putea constitui un motiv de strămutare.
Ca urmare inculpatul R V i-a cerut redactorului M B de la ziarul Adevărul de Vest să scrie un articol referitor la cauza inculpatului S I, punându-i la dispoziţie materiale privind cauza.
Articolul a apărut în ziar la 12.08.2008 şi a tratat ca subiect presupuse abuzuri ale procurorului care a instrumentat cauza referitoare la inculpatul S I.
Acest articol a şi fost folosit de inculpatul T T M în cauza privind cererea de strămutare de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Cererea de strămutare a fost respinsă la 14 noiembrie 2008.
Instanţa reţine că inculpaţii nu au recunoscut faptele pentru care au fost trimişi în judecată, dar motivează că din probele administrate, respectiv declaraţiile martorilor audiaţi în cauză şi ale inculpatul S I, şi din procesele verbale de redare a convorbirilor telefonice înregistrate în perioada iulie-decembrie 2008 rezultă vinovăţia acestora.
Cu privire la susţinerile inculpaţilor care s-au apărat în sensul că declaraţiile lui S I şi S I sunt nule deoarece au fost date sub presiune, instanţa fondului a motivat că nu există nicio dovadă în acest sens. S-a mai motivat că declaraţiile celor doi mai sus arătaţi sunt în general constante. Declaraţia lui S I din 14 iulie 2009, la fond, care revine asupra celorlalte date anterior nu poate fi luată în considerare ca fiind sinceră întrucât nu există o explicaţie convingătoare cu privire la motivul revenirii.
Apărarea inculpaţilor referitoare la depăşirea duratei interceptărilor cu privire la aceeaşi persoană, de 120 de zile, durată prevăzută de art.91¹ alin.5 Cod procedură penală a fost apreciată de instanţa fondului ca nefondată.
Astfel în cauză s-au emis autorizaţiile de interceptare a postului telefonic al inculpatul S I pentru infracţiuni de trafic de persoane; autorizaţiile de interceptare şi înregistrare nr.5, 6 şi 38 pentru inculpatul R V, S I, S I pentru infracţiuni de corupţie.
Instanţa fondului a motivat că în raport de prevederile art.91¹ alin.5 Cod procedură penală se pot aprecia ca nule probele constituite din interceptări şi înregistrări care depăşesc 120 de zile pentru aceeaşi persoană şi aceeaşi faptă.
Or, instanţa a conchis că pentru fiecare persoană şi fiecare faptă în parte durata de 120 de zile a interceptărilor şi înregistrărilor nu a fost depăşită.
În cuprinsul expunerii instanţa fondului a citat din înregistrările convorbirilor interceptate ale inculpaţilor pasaje menite să releve interesul tuturor pentru cumpărarea, respectiv realizarea traficului de influenţă pe lângă magistraţii de la ÎCCJ care aveau de soluţionat cererea de strămutare a inculpatului S I.
Curtea de Apel Timişoara mai reţine că inculpatul S I a formulat un autodenunţ sesizând că inculpatul N P i-a pretins 40.000 euro pentru a interveni pe lângă un procuror în scopul punerii sale în libertate.
După punerea în executare a autorizaţiilor privind ascultarea convorbirilor telefonice s-a stabilit că N P i-a pretins inculpatului S I suma de 40.000 euro ce urmau să ajungă la un procuror din Bucureşti ce trebuia să intervină pentru punerea în libertate a celei din urmă. Au fost citate în hotărârea fondului înregistrări ale convorbirilor telefonice din 5.10.2008 între inculpatul S I –aflat în stare de arest preventiv şi ginerele inculpatului N P- aflat în Belgia- care promitea că în schimbul banilor pretinşi ar putea interveni pe lângă procurorul ce urma să influenţeze magistraţii în decizia de punere în libertate a inculpatului.
Instanţa reţine că inculpatul N P a recunoscut că a discutat cu inculpatul S I care l-a rugat să-l ajute să cumpere influenţă pentru a fi pus în libertate.
Instanţa fondului conchide că :
Fapta inculpatului T T M care, în perioada iulie – august 2008, în calitate de avocat în cadrul Baroului Bihor, a lăsat să se înţeleagă de către inculpatul S I şi mama acestuia, S I, că are cunoştinţe despre persoane ce au influenţă pe lângă magistraţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi pot interveni în vederea soluţionării favorabile a cererii de strămutare a dosarului nr.5451/30/2008 al Tribunalului Timiş, în care inculpatul S I era cercetat în stare de arest preventiv, solicitând în acest scop suma de 7.000 euro, din care suma de 2.000 euro pentru el, iar 5.000 euro pentru persoana ce urma să intervină pe lângă magistraţi, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă prev. de art. 257 Cp rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
Fapta inculpatului R V care, în perioada iulie – august 2008, cunoscând intenţiile frauduloase ale inculpatului S I şi ale mamei sale, S I, respectiv acelea de a găsi contra unei sume de bani, o persoană care să aibă influenţă pe lângă magistraţi în vederea soluţionării favorabile a cererii de strămutare a cauzei, în care este cercetat inculpatul S I, i-a sprijinit pe aceştia în acest demers, punându-i în legătură cu inculpatul T T M, participând la discuţiile care aveau loc în acest scop între martora S I şi inculpatul T T M, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la cumpărare de influenţă prev. de art. 26 Cp rap. la art. 6¹ din Legea nr. 78/2000.
Fapta aceluiaşi inculpat care în perioada iulie – august 2008, l-a sprijinit pe inculpatul T T M în activitatea infracţională a acestuia, prin care a pretins suma de 7.000 euro de la martora S I în scopul intervenţiei pe lângă persoane ce ar fi avut influenţă la magistraţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ar fi putut interveni la aceştia în vederea soluţionării favorabile a cererii de strămutare, facilitând întâlnirea dintre susnumiţi şi totodată participând la unele dintre acestea, ulterior restituindu-i martorei S I o parte din banii primiţi de la aceasta de inculpatul T T, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la trafic de influenţă prev. de art. 26 Cp rap. la art. 257 Cp, cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000.
Fapta inculpatului S O A, care în perioada iulie – august 2008, l-a sprijinit pe inculpatul T T M în activitatea infracţională a acestuia prin care a pretins suma de 7.000 euro de la martora S I în scopul intervenţiei pe lângă persoane ce ar fi avut influenţă la magistraţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ar fi putut interveni la aceştia în vederea soluţionării favorabile a cererii de strămutare, primind de la inculpatul T T suma de 400 euro, facilitând împreună cu inculpatul R V, întâlnirile dintre susnumiţi şi participând la unele dintre aceştia, iar ulterior i-a remis martorei S I prin intermediul inculpatului R V, o parte din banii primiţi de la aceasta de inculpatul T T M, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la trafic de influenţă, prev. de art. 26 Cp rap. la art. 257 Cp, cu aplic. art. 6 din Legea nr. 78/2000.
Fapta inculpatului S I care, în perioada iulie – august 2008, i-a oferit, prin intermediul martorei S I, suma de 7.000 euro inculpatului T T M care a lăsat să se înţeleagă că ştie anumite persoane ce au influenţă pe lângă magistraţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi pot interveni la aceştia în vederea soluţionării favorabile a cererii de strămutare a dosarului 5451/30/2008 al Tribunalului Timiş, în care inculpatul era cercetat în stare de arest preventiv, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de cumpărare de influenţă prev. de art. 6¹ din Legea nr. 78/2000.
Fapta inculpatului M P, care în data de 08.10.2008, i-a pretins inculpatului S I suma de 40.000 euro cu scopul de a o remite ulterior unei persoane (procuror) cu privire la care a lăsat să se înţeleagă că ar avea influenţă pe lângă anumiţi magistraţi, ce l-ar pune în libertate în dosarul în care acesta era cercetat de Tribunalul Timiş, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă prev. de art. 257 Cp rap. la art. 6 din Legea nr.78/2000.
Cu privire la infracţiunea favorizare a infractorului prev.de art.264 din Codul penal reţinută în sarcina inculpatului R V în actul de sesizare instanţa a apreciat că fapta nu există.
A motivat că fapta inculpatului R V de a-l contacta pe ziaristul M B şi de a-i cere să scrie un articol favorabil în ziar despre situaţia inculpatul S I care să fie folosit ca temei la cererea de strămutare n-ar constitui în sensul legii un ajutor dat inculpatului S I.
În opinia instanţei, aceste acţiuni ale inculpatului s-ar circumscrie alături de celelalte acţiuni ale sale, în latura obiectivă a celor două infracţiuni de complicitate la trafic de influenţă şi cumpărare de influenţă faţă de care s-a reţinut vinovăţia.
Referitor la fapta reţinută în sarcina inculpatului S O A s-a motivat că faţă de modalitatea şi împrejurările în care a fost comisă, participarea şi aportul redus la săvârşirea infracţiunii fapta n-ar prezenta pericolul social al unei infracţiuni.
Aşa fiind s-a apreciat că faţă de el sunt aplicabile prevederile art.18¹ din Codul penal.
S-au făcut raportări sumare la criteriile de individualizare a pedepselor din art.72 Cod penal şi s-a apreciat că scopul pedepselor ar putea fi realizat faţă de T T M şi M P prin suspendarea condiţionată a pedepselor iar faţă de inculpatul R V prin suspendarea sub supraveghere a pedepsei.
Împotriva sentinţei menţionate au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Timişoara şi inculpaţii S O A, R V, T T M şi S I.
În recursul parchetului hotărârea atacată a fost criticată ca fiind netemeinică şi nelegală.
S-au formulat motive de casare cu privire la individualizarea pedepsei –caz prev.de art.385⁹ alin.1 pct.14 din Codul de procedură penală în sensul că pedepsele aplicate inculpaţilor S O A, R V, T T M şi S I sunt prea blânde în raport de gravitatea infracţiunilor, de comportament lor nesincer în cursul procesului, de recrudescenţa fenomenului de corupţie.
Hotărârea a mai fost criticată în recursul procurorului pentru greşita aplicare a art,18¹ Cod penal faţă de inculpatul S O A şi greşita achitare a inculpatului R V pentru infracţiunea prev.de art.264 din Codul penal.
A mai fost criticată omisiunea instanţei de a confisca suma de 400 euro de la inculpatul S O A.
În recursul său inculpatul S O A a cerut casarea sentinţei penale nr.198 din 17 iulie 2009 a Curţii de Apel Timişoara şi achitarea lui pentru complicitate la infracţiunea de trafic de influenţă prev.de art.26 rap.la art.257 Cod penal cu referire la art.6 din Lg.78/2000 prin aplicarea disp.prev.de art.10 lit.d din Codul de procedură penală.
În subsidiar a cerut casarea hotărârii atacate pentru motivul de casare prev.de art.385⁹ alin.1 pct.10 din Codul de procedură penală întrucât instanţa nu s-a pronunţat asupra unor cereri esenţiale de natură să-i garanteze dreptul la un proces echitabil.
Inculpatul S I în recursul formulat, a solicitat achitarea prin aplicarea art.10 lit.a din Codul de procedură penală întrucât fapta nu există iar în subsidiar, a criticat individualizarea pedepsei ca fiind greşită prin omisiunea aplicării art.19 din OUG nr.43/2002 cu privire la înjumătăţirea limitelor de pedeapsă consecinţă a autodenunţului formulat cu privire la cumpărarea de influenţă.
Inculpatul R V în recursul său a cerut casarea sentinţei penale şi achitarea întrucât fapta pentru care a fost trimis în judecată nu există, prin urmare condamnarea este rezultatul unei erori grave de fapt prin greşita evaluare a probelor administrate în cauză, existând motivul de casare prev.de art.385⁹ alin.1 pct.18 Cod procedură penală.
Se motivează că înregistrările convorbirilor sale telefonice în cursul efectuării actelor premergătoare nu au făcut obiectul unui proces-verbal prin care să se constate efectuarea unor acte premergătoare.
Or abia acest proces verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare, poate constitui un mijloc de probă susţine recurentul inculpat R V.
Aşa fiind, în lipsa procesului verbal de efectuare a actelor premergătoare, înregistrările telefonice din cauză nu pot servi ca probă, fiind destinate „exclusiv în a stabili dacă este întemeiată declanşarea procesului penal” (fil.4 –completare motive de recurs dosar ÎCCJ).
Pe de altă parte în recursul inculpatului R V se motivează că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor reţinute în sarcina lui nici în ce priveşte latura obiectivă şi nici în ce priveşte latura subiectivă.
Nu este stabilit, susţine recurentul, nici dacă el s-a prevalat de influenţă reală sau presupusă, nici dacă prevalarea de influenţă a vizat un funcţionar determinat sau determinabil.
Pe de altă parte susţine că nu este probată intenţia, formă de vinovăţie cerută de lege pentru existenţa infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată.
Inculpatul a mai invocat că în cursul urmăririi penale i-a fost încălcat dreptul la apărare întrucât nu i s-a asigurat posibilitatea reală de a-şi pregăti şi efectua apărarea, prin urmare a fost lipsit de dreptul la un proces echitabil.
Recurentul inculpat T T M a invocat cazul de casare prev.de art.385⁹ alin.1 pct.18 din Codul de procedură penală constând în eroarea gravă de fapt.
A motivat că instanţa fondului a pronunţat o hotărâre de condamnare greşită, lipsită de temei probator.
Pe de o parte a susţinut că interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sale telefonice s-a făcut în afara procesului penal, în faza actelor premergătoare, contrar deciziei Curţii Constituţionale nr.962 din 25.06.2009.
Recurentul mai critică hotărârea pentru faptul de a nu fi respectat exigenţa egalităţii armelor în sensul unui echilibru just între părţi. Prin urmare a fost încălcat dreptul la un proces echitabil aşa cum este stabilit în jurisprudenţa CEDO.
Susţine că s-au încălcat principiile imparţialităţii şi loialităţii care obligă organul judiciar să respecte normele de procedură; că inculpatul S I a fost îndemnat să formuleze denunţuri împotriva lui şi a coinculpatului R V iar martor S I să facă declaraţii mincinoase menite să susţină denunţul.
A mai arătat că în cursul judecăţii S I şi S I şi-au schimbat atitudinea.
Recurentul inculpat T T M a mai susţinut că există discordanţă între cele reţinute de instanţă şi conţinutul real al probelor; că alţi avocaţi au fost implicaţi în demersurile de strămutare a cauzei privindu-l pe inculpatul S I.
Recurentul critică instanţa fondului pentru faptul de a fi audiat pe S I ca martoră deşi este mama coinculpatului S I iar la urmărirea penală a fost audiată ca învinuită.
În legătură cu omisiunea de a fi încheiat un contract scris de asistenţă juridică cu inculpatul S I recurentul motivează că nici nu era necesar în raport de dispoziţiile legii civile.
Curtea examinând recursurile în raport de actele dosarului constată că recursul parchetului este fondat iar cele ale inculpaţilor şi inculpaţii S O A, R V, T T M şi S I sunt nefondate.
În ce priveşte recursul parchetului, Curtea apreciază că achitarea inculpaţilor R V şi S O A este greşită .
Referitor la inculpatul R V, Curtea observă că aprecierea stării de fapt cu privire la infracţiunea de favorizarea infractorului prev.de art.264 din Codul penal reţinută în actul de sesizare este neconcordanţă cu probele administrate în cauză.
Prin urmare achitarea inculpatului prin aplicarea art.10 lit.a din Codul de procedură penală cu motivarea că fapta nu există este greşită.
Instanţa Curţii de Apel Timişoara a reţinut în esenţă că inculpatul R V în perioada iulie-august 2008 recunoscând preocuparea inculpatului S I şi a mamei sale de a găsi şi cumpăra influenţa unei persoane pe lângă magistraţi pentru soluţionarea favorabilă a unei cauze penale în care era cercetat S I, i-a sprijinit pe aceştia punându-i în legătură cu inculpatul T T M şi a participat la negocierile între martora S I şi avocatul T T M. Această faptă a fost încadrată în complicitate la infracţiunea de cumpărare de influenţă prev.de art.26 rap.la art.61 din Legea nr.78/2000.
A mai reţinut că în aceeaşi perioadă inculpatul R V l-a sprijinit pe coinculpatul T T M în activitatea de pretindere a sumei de 7.000 euro de la martorul S I în scopul intervenţiei pe lângă persoane ce ar fi avut influenţă pe lângă magistraţii ÎCCJ pentru strămutarea cauzei privindu-l pe S I; că în strânsă legătură cu activitatea de trafic de influenţă a inculpatului T T M –inculpatul R V a mijlocit restituirea către S I a unei părţi din banii destinaţi traficului de influenţă.
Acest complex de fapte a fost încadrat de instanţa fondului în complicitate la infracţiunea de trafic de influenţă prev.de art.26 rap.la art.257 Cod penal cu aplic.art.6 din Legea nr.78/2000.
Instanţa fondului în baza probelor analizate pe larg în motivarea hotărârii a mai reţinut că la întâlnirile dintre inculpaţii T T M, S A, R V şi martora S I inculpatul T T a sugerat că o capanie în presa locală legată de judecarea cauzei privind pe inculpatul S I ar putea fi invocată în faţa Înaltei Curţi ca temei pentru strămutarea cauzei de la instanţa competentă cu motivarea ştirbirii imparţialităţii magistraţilor de la instanţele din Timişoara.
Inculpatul R V s-a ocupat de publicarea în presa locală a unui articol defăimător la adresa procurorului care efectuase urmărirea penală în cauza privindu-l pe S I. În acest sens l-a determinat pe jurnalistul M B de la ziarul Adevărul –Ediţia Adevărul de Vest să scrie la data de 12.08.2008 un articol în care erau invocate presupuse abuzuri ale procurorului care l-a trimis în judecată pe S I, furnizând ziaristului materiale şi argumente.
Articolul de presă a fost depus şi invocat în cauză privind strămutarea, în faţa Inaltei Curţi conform planului iniţiat de inculpaţi ca motiv al ştirbirii imparţialităţii judecătorilor.
Instanţa fondului a apreciat că acţiunile inculpatului R V legate de apariţia în presă a articolului destinat argumentării cererii de strămutare se circumscriu laturii obiective ale infracţiunilor de complicitate la trafic de influenţă şi cumpărare de influenţă. S-a motivat că aceste acţiuni nu constituie ajutor dat inculpatului S I în sensul art.264 din Codul penal referitor la infracţiunea de favorizarea infractorului şi s-a făcut aplicarea art.10 lit.a din Codul de procedură penală –fapta nu există.
Potrivit art.264 din Codul penal constituie infracţiunea de favorizarea infractorului şi se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la 7 ani ajutorul dat unui infractor fără o înţelegere stabilită înainte sau în timpul săvârşirii infracţiunii pentru a îngreuna sau a zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracţiunii.
Înalta Curte observă că instanţa fondului contrar concluziilor din finalul motivării sentinţei potrivit cărora fapta nu există, în conţinutul expunerii, a reţinut că inculpatul R V (ulterior comiterii infracţiunilor prev.de art.12 şi 13 din Lg.678/2001 de către S I) a acţionat direct şi a determinat apariţia în presa locală a articolului care a servit ca probă în dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru strămutarea cauzei privindu-l pe inculpatul S I. Din conţinutul convorbirilor interceptate, dintre inculpatul R V şi S I rezultă că ofiţerul de poliţie urmărea strămutarea judecării cauzei privindu-l pe S I la o instanţă din judeţele Bihor sau Hunedoara unde a lăsat să se creadă că-l poate ajuta să fie pus în libertate şi achitat.
Curtea constată că activitatea inculpatului R V de a concepe şi realiza prin intermediul ziaristului probe de natură să facă posibilă strămutarea cauzei de la instanţa competentă la o altă instanţă unde inculpatul S I ar fi urmat să fie pus în libertate şi exonerat de răspundere, realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii prev.de art.264 din Codul penal. Această activitate realizată cu intenţie de inculpatul R V era destinată să zădărnicească judecata sau cel puţin s-o îngreuneze.
Aşa fiind, achitarea inculpatului pentru infracţiunea prev.de art.264 din Codul penal este greşită, în cauză existând cazul de casare prev.de art.385⁹ alin.1 pct.18 din Codul de procedură penală.
În consecinţă, în recursul procurorului sentinţa va fi casată iar inculpatul R V va fi condamnat pentru infracţiunea prev.de art.264 din Codul penal, aflată în concurs cu celelalte două infracţiuni pentru care a fost condamnat.
Înalta Curte apreciată că şi criticile din recursul procurorului referitoare la pedepsele aplicate inculpatului pentru infracţiunile de complicitate la trafic de influenţă şi complicitate la cumpărare de influenţă sunt fondate.
Într-adevăr, pedepsele prevăzute de lege pentru cele două infracţiuni sunt de la 2 la 10 ani închisoare.
Faţă de pericolul social concret al faptelor inculpatului de natură a afecta grav încrederea în capacitatea justiţiei de a soluţiona în mod obiectiv cauzele deduse judecăţii, în afara influenţelor unor persoane în curs de a fi trase la răspundere penală, ţinând cont de împrejurarea că inculpatul R V era comisar şef de poliţie ţinut prin statutul profesional să descopere fapte de natura celor pe care le-a comis; având în vedere şi faptul că a încercat să compromită credibilitatea celei mai înalte instanţe, Curtea apreciază că o pedeapsă de câte 4 ani închisoare cu executare pentru cele două infracţiuni pentru care a fost condamnat inculpatul este mai potrivită pentru atingerea scopului prev.de art.52 din Codul penal, în concordanţă cu criteriile de individualizare prev.de art.72 din Codul penal.
Recursul procurorului mai critică sentinţa pentru achitarea inculpatului S O A pentru infracţiunea prev.de art.26 rap.la art.257 Cod penal cu aplic.art.6 din Lg.78/2000 prin aplicarea art.18¹ din Codul penal şi art.10 lit.b din Codul de procedură penală.
Instanţa fondului a motivat (f.24 sentinţă) că fapta inculpatului S O A întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la trafic de influenţă, însă faţă de modalitatea şi împrejurările în care aceasta a fost comisă de inculpat, participarea şi aportul său redus la săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prev.de art.26 Cod penal rap.la art.257 Cod penal cu aplic.art.6 din Lg.78/2000 această faptă nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni. S-a mai motivat că prin acţiunile lui, inculpatul nu a influenţat pe ceilalţi inculpaţi la comiterea infracţiunilor iar anterior a avut o bună conduită.
Înalta Curte constată că instanţa fondului a făcut o greşită aplicare a art.18¹ din Codul penal.
Potrivit art.17 din Codul penal infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală.
Conform art.18¹ din Codul penal referitor la fapta care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni, „Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
La stabilirea în concret a gradului de pericol social se ţine seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar di putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului”.
În mod corect instanţa fondului, examinând probele administrate, pe care le-a analizat în hotărâre, inclusiv în ce-l priveşte pe inculpatul S O A a reţinut că fapta lui întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii.
Greşit a apreciat că fapta în concret, nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni.
Potrivit art.18 din Codul penal, fapta care prezintă pericol social în înţelesul legii penale este orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere uneia dintre valorile arătate în art.1 pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse.
Aşa cum s-a arătat, instanţa fondului a reţinut că inculpatul a comis fapte ce întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la traficul de influenţă, infracţiune ce se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani.
Prin incriminarea faptelor de trafic de influenţă, legiuitorul a urmărit să apere relaţiile sociale ce se nasc în activităţile de interes public aşa cum rezultă din denumirea marginală a Titlului VI din Partea specială a Codului penal.
În sarcina intimatului se reţin săvârşirea în complicitate cu alte persoane de acte de corupţie care vizează activitatea de înfăptuire a justiţiei. Traficul de influenţă la care a participat inculpatul viza cea mai înaltă instanţă -Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la care inculpatul şi coinculpaţii au acreditat ideea că este la discreţia influenţelor lor, gata să comercializeze atributele şi încrederea de care trebuie să se bucure în societate.
Având în vedere pericolul social deosebit al infracţiunilor de corupţie prin vătămarea sau punerea în pericol a desfăşurării activităţilor din toate sferele vieţii sociale, reflectat şi de limitele de pedeapsă prevăzute de lege, dar şi activitatea vizată în concret de infracţiuni- justiţia la cel mai înalt grad de jurisdicţie- Curtea consideră greşită aprecierea că prin acţiunile sale inculpatul S O A ar fi adus o atingere minimă valorii ocrotite de lege, astfel că în cauză, faţă de el nu sunt aplicabile disp.art.18¹ din Codul penal.
Prin urmare, dispoziţiile referitoare la achitare vor fi înlăturate şi în baza art.26 Cod penal rap.la art.257 Cod penal cu ref.la art.6 din Lg.78/2000 inculpatul va fi condamnat la 2 ani închisoare, pedeapsă situată la limita minimă prevăzută de lege.
Curtea apreciază că pronunţarea condamnării constituie un avertisment pentru acesta şi, chiar fără executarea pedepsei inculpatul nu va mai săvârşi infracţiuni astfel că luând în considerare şi celelalte condiţii de aplicare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere pe care le consideră îndeplinite, va face aplicarea art.86¹ şi 86² din Codul penal pe termenul de încercare de 4 ani.
Având în vedere că din suma de bani primită de inculpatul T T M pentru traficul de influenţă acesta i-a dat 400 euro inculpatului S O A pentru complicitate la infracţiune, în baza art.257 alin.2 din Codul penal cu referire la art.256 alin.2 Cod penal, această sumă va fi confiscată de la inculpat, recursul procurorului şi cu privire la acest aspect fiind întemeiat pentru motivul de casare prev.de art.385⁹ alin.1 pct.17¹ din Codul de procedură penală.
În recursul parchetului a fost criticată şi individualizarea pedepselor aplicate inculpaţilor T T M, S I şi M P.
S-a motivat în recurs că pedepsele aplicate inculpaţilor sunt prea blânde faţă de gravitatea faptelor comise, de atitudinea lor nesinceră în cursul procesului.
S-a apreciat că o reacţie îngăduitoare faţă de inculpaţi şi faţă de faptele de corupţie ar face ineficiente măsurile legislative menite să înfrângă fenomenul de corupţie şi ar genera neîncredere în capacitatea justiţiei de a reacţiona la acest fenomen.
S-a mai motivat că aplicarea dispoziţiilor art.81 din Codul penal faţă de inculpaţii T T M şi M P, referitoare la suspendarea condiţionată a pedepselor este greşită, întrucât scopul pedepselor nu ar putea fi atins într-o astfel de modalitate de individualizare.
Potrivit art.72 din Codul penal referitoare la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a codului, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Dispoziţiile legate citate se află în legătură cu prevederile art.52 din Codul penal conform cărora pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului, scopul ei fiind prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.
Aşa fiind, înlăuntrul limitelor pedepsei, definite de legiuitor, rămâne instanţei atributul de a proporţionaliza pedeapsa în raport de celelalte criterii care caracterizează fapta şi făptuitorul, gradul de pericol concret al acestora, astfel încât sancţiunea să fie capabilă să-şi atingă scopul prevăzut la art.52 din Codul penal.
Curtea este de acord cu afirmaţia din recurs potrivit căreia infracţiunile de corupţie cunosc o recrudescenţă, astfel că măsurile legislative de combatere a fenomenului trebuie să capete eficienţă reală.
Concomitent observă că pedepsele aplicate intimaţilor inculpaţi se situează la limita minimă prevăzute de lege deşi în concret faptele acestora sunt de natură să pună la îndoială actul de justiţie ce se înfăptuieşte la instanţa supremă.
În privinţa inculpaţilor T T M şi M P instanţa fondului nu numai că s-a oprit la limita minimă dar a apreciat că pedepsele aplicate lor îşi pot atinge scopul fără executare.
Hotărând astfel, instanţa nu a motivat în nici un fel deşi potrivit art.81 alin.6 din Codul de procedură penală suspendarea condiţionată a executării pedepsei trebuie motivată, prin urmare nu poate rămâne o pură apreciere subiectivă a magistratului.
Înalta Curte observă că în ce-l priveşte pe inculpatul T T M, pedeapsa este greşit individualizată atât prin cuantumul pedepsei aplicate cât şi prin modalitatea individualizării.
Astfel în cursul procesului penal inculpatul a avut o atitudine nesinceră atât în ce priveşte contribuţia lui cât şi a celorlalţi participanţi la comiterea faptei. Pe de altă parte împrejurarea că a acţionat în calitate de avocat împreună cu coinculpatul R V ambii implicaţi prin natura profesiilor în înfăptuirea practică a actului de justiţie, acreditând ideea că magistraţii negociază ocult soluţiile din procese, este de natură să semnifice că a atentat grav la valorile ocrotite de lege. Prin urmare o pedeapsă egală cu limita minimă prevăzută de lege este nejustificată, lipsită de potenţialul de a-şi atinge scopul prevăzut la art.52 din Codul penal.
Prin urmare, Curtea apreciază că o pedeapsă de 4 ani închisoare este mai potrivită pentru atingerea acestuia.
Pe de altă parte, în raport de datele personale ale inculpatului T T M, căsătorit, având un copil minor, văzând şi caracterizările pozitive numeroase depuse la dosar, Curtea constată că există motive care îndreptăţesc convingerea că scopul pedepsei aplicate va putea fi atins fără executare, pronunţarea condamnării constituind un avertisment suficient pentru a-l preveni să comită infracţiuni.
Aşa fiind, văzând că sunt îndeplinite condiţiile art.86¹ din Codul de procedură penală referitoare la suspendarea executării sub supraveghere, Curtea va face aplicarea acestora, corelativ cu cele prevăzute de art.86² şi art.86³ alin.1 lit.a-d din Codul de procedură penală.
În ce-l priveşte pe inculpatul M P, Curtea observă că instanţa fondului nu a motivat aplicarea art.81-82 din Codul penal faţă de acesta.
Din examinarea actelor dosarului nu rezultă că ar exista motive pentru suspendarea condiţionată a pedepsei ce i-a fost aplicată. Or din materialitatea faptelor –pretinderea sumei de 40.000 euro inculpatului S I şi acreditarea ideii că poate corupe justiţia prin intermediul unor magistraţi astfel încât să se evite răspunderea penală, rezultă că inculpatul M P prezintă prin acţiunile sale un pericol social deosebit care nu poate fi prevenit decât prin executarea efectivă a pedepsei aplicate.
În referire la inculpatul S I, Înalta Curte constată că pedeapsa aplicată acestuia este de asemenea greşit individualizată.
Curtea observă că instanţa fondului nu a arătat nici un criteriu după care a individualizat pedeapsa la limita minimă prevăzută de lege.
Or, din actele dosarului, rezultă că acest inculpat este recidivist, a mai fost condamnat la 3 pedepse de câte 5 ani pentru infracţiuni de lipsire de libertate în mod ilegal.
În prezenta cauză a efectuat acte de cumpărare de influenţă aflându-se în stare de arest, fiind cercetat pentru o altă infracţiune cu grad ridicat de pericol social –trafic de persoane. A reuşit să corupă un poliţist cu înalt grad profesional, angrenând un grup de persoane relativ numeros în acţiunile sale. Din modul său de a acţiona rezultă că este un individ periculos pentru societate, fără şansa de a se îndrepta printr-o pedeapsă uşoară. Aşa fiind, Curtea va majora pedeapsa ce i-a fost aplicată pentru infracţiunea reţinută de instanţa fondului, de la 2 ani închisoare la 4 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prev.de art.64 lit.a teza a II-a şi lit.b din Codul penal.
Cât priveşte recursurile inculpaţilor S O A, R V, T T M şi S I, acestea sunt nefondate.
Referitor la recursul inculpatului S O A, Curtea constată că nu există cazul de casare bazat pe motivul că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, situaţie prevăzută de art.10 lit.d din Codul de procedură penală care atrage achitarea.
Din probele administrate rezultă că acesta din punct de vedere subiectiv a acţionat cu vinovăţie în forma intenţiei prev.în art.19 alin.1 pct.1 din Codul de procedură penală l-a sprijinit pe inculpatul T T M în acţiunile de pretindere şi primire de bani în valută de la S I prin intermediul numitei S I, în mod voit, cunoscând că inculpatul T T M a lăsat să se creadă că are influenţă pe lângă magistraţii celei mai înalte instanţe din România, pentru a determina o soluţie de strămutare favorabilă inculpatul S I.
A interacţionat cu toţi coinculpaţii din cauză în realizarea acestui scop şi a primit răsplată suma de 400 euro.
Din procesele verbale de transcriere a convorbirilor de la posturile telefonice utilizate de R V rezultă următoarele:
Pe de o parte inculpatul S O A era omul de legătură cu inculpatul T T M. S O A cunoştea în detaliu care era obiectul relaţiilor dintre apropiatul său –avocatul T T M- poliţistul R V şi S I cercetat pentru trafic de minori (vol.II pg.45).
Cunoştea materialele şi persoanele de care ceilalţi coinculpaţi se foloseau sau încercau să se folosească în realizarea traficului de influenţă.
În acest sens este dialogul purtat cu R V la 12.08.2008 din care rezultă că inculpatul S O A era încunoştinţat de apariţia articolului din ziarul Adevărul de Vest pus la cale de poliţistul R V, articol ce trebuia să servească argumente pentru strămutare şi că acest articol era solicitat de T T M. Tot inculpatul S O A fixa întâlnirile la Timişoara pentru R V şi T T M (f.45 vol.II u.p.) şi îi comunica lui R V că inculpatul T T M „îi chiar cu cine trăbă”, adică cu cine este necesar pentru realizarea scopului lor comun.
Mai mult inculpatul S O A în convorbirea telefonică din 13.08.2008 cu R V face aprecieri asupra articolului scris de ziaristul M B ce urma a servi intereselor oculte menite să-l scape pe S I de răspundere penală, conchizând „Da, îi bunicel, da nu-i prea caustic prea incisv”.
Tot inculpatul S O A este cel care stabileşte cu inculpatul R V sumele de bani ce urmau a fi folosite la traficul de influenţă. În convorbirile lor cei doi se referă la bani folosind un limbaj de argou, cuvintele „saci” (f.2 vol.II u.p.), „cartofi”, „iepuroi” (f.56-57 vol.II, f.458 vol.IV u.p.).
Din conţinutul acestei convorbiri telefonice mai rezultă că inculpatul S O A se interesa când va aduce S I „sacii de cartofi” pe care-i avea în Irlanda şi pe care urma să-i predea lui T T M. Comunică totodată lui R V că T T M urma să discute confidenţial despre „cartofi” în mod direct în municipiul Timişoara a doua zi. Într-o altă convorbire telefonică din aceeaşi zi inculpatul S O A la întrebarea insistentă a lui R V ce plată urma să ceară T T de la familia inculpatului S I la întâlnirea de a doua zi îi răspunde în argou „Na pentru el acolo. Cinci sute de iepuroi”. Tot din această convorbire rezultă că U G („fata”) în realitate sora inculpatului S nu voia să fie implicată în acest mecanism al traficului pe care coparticipanţii la fapte îl demaraseră „Fata a zis, domle nu mă complicaţi io vă fa’ plata şi la revedere”.
Deplasarea coinculpaţilor T T M la Timişoara era denumită „excursie”.
Înregistrările telefonice se coroborează cu rapoartele Serviciului Zonal de Informaţii şi Protecţie Internă Timişoara care l-au urmărit pe R V în timp ce s-a deplasat la întâlnirile din Timişoara din 21.08.2008, cu coinculpaţii S O, T T şi S I.
Aceste rapoarte sunt ilustrate cu planşe fotografice depuse la dosarul de urmărire penală.
Este de asemenea stabilit că S O A era prezent când S I a luat legătura telefonic din arest cu mama sa S I şi când s-a discutat că strămutarea „costă” 7.000 euro (f.213 vol.II u.p.).
În referat apelul dat de inculpatul S O A lui T T M a constat în esenţă în comunicarea permanentă cu coinculpaţii R V şi S I cu privire la sumele ce urmau să le dea acesta din urmă pentru traficul de influenţă, stabilirea întâlnirilor şi transportul la Timişoara, transferul banilor de la unii la alţi, activităţi pentru care a primit 400 euro.
Toate acestea se constituie în elementul material al infracţiunii de complicitate la trafic de influenţă.
În ce-l priveşte este relevant că pentru a disimula conţinutul convorbirilor se folosea de un limbaj argotic în care deseori foloasele materiale sunt numite „saci”, „cartofi”, „iepuroi”, deplasările la Timişoara era „excursii”. A interpreta altfel ar fi absurd, întrucât este nefiresc a crede că un avocat, un poliţist, un infractor din arest şi mama lui discută prin intermediul lui S O A, despre saci, cartofi, iepuri şi excursii în sensul propriu al cuvintelor fără ca aceste noţiuni să aibă legătură cu realitatea.
Prin urmare apărarea inculpatului S O A potrivit căreia în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii este nefondată.
Nici motivul de recurs invocat de inculpatul S O A în sensul că urmărirea penală efectuată în cauză ar fi lovită de nulitate absolută conform art.197 alin.2 din Codul de procedură penală nu este fondat.
Recurentul susţine că art.91¹ din Codul de procedură penală reglementează cadrul general al cazurilor în care este permisă interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice, faptul că acestea se realizează cu autorizarea judecătorului şi numai în situaţia că sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu.
Mai susţine că iniţial în prezenta cauză el a avut calitatea de martor nu de făptuitor, prin urmare înregistrările nu-i sunt opozabile, iar procesele verbale de redare a convorbirilor sale telefonice sunt nule absolut.
Susţinerile inculpatului S O cu privire la nulitatea absolută a interceptărilor şi înregistrărilor audio în care este interlocutor sunt nefondate.
Din examinarea dosarului rezultă că prin autorizaţia nr.380 din 18 august 2008 Curtea de Apel Bucureşti a încuviinţat interceptarea posturilor telefonice utilizate de inculpatul R V, S I şi S I.
Or tocmai convorbirile telefonice efectuate de la posturile telefonice utilizate de inculpatul R V sunt relevante în ce-l priveşte pe recurentul S O A.
Nimic nu-l împiedica pe acesta din urmă să nu consimtă la colaborarea cu inculpaţii în comiterea infracţiunii să abţină de la orice acţiune de sprijinire a acestora atunci când în mod vădit a constatat că aceştia derulează activităţi specifice faptei penale.
Pe de altă parte nu există nici un motiv legal pentru a înlătura relevanţa penală a unei convorbiri telefonice în ce-l priveşte pe interlocutorul persoanei cu privire la care există autorizaţie de interceptare chiar dacă referitor la acel interlocutor nu există autorizare.
Ceea ce a urmărit legiuitorul prin introducerea art.91¹ din Codul de procedură penală a fost reglementarea codului în care interceptările şi înregistrările audio sau video pot deveni probe.
Obiectul acestor probe –interceptări – îl constituie convorbirile purtate între două sau mai multe persoane.
Dacă există autorizare legală pentru interceptarea convorbirilor de la unul din posturile telefonice de la care se poartă convorbirea, evident că înregistrarea convorbirii este legală, în egală măsură relevantă faţă de ambele persoane care poartă dialogul.
Această apreciere este raţională, având în vedere şi prevederile art.63 din Codul penal care defineşte în general proba. În sensul dispoziţiei citate, convorbirea telefonică este un element de fapt care poate servi la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanelor şi la cunoaşterea împrejurărilor.
O altă interpretare este nerezonabilă.
Referitor la constituţionalitatea art.91¹ din Codul de procedură penală, Curtea observă că acest articol n-a fost declarat neconstituţional.
Pe de altă parte, observând dispoziţiile art.224 alin.3 din Codul de procedură penală –procesul verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă.
Or procesele verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate şi înregistrate sunt astfel de probe.
Înalta Curte apreciată că nu este rezonabil ca o întreagă urmărire penală să se bazeze exclusiv pe interceptări telefonice, că aceste probe trebuie să se coroboreze cu alte probe pe care organul de urmărire penală este obligat să le administreze pentru a demonstra vinovăţia unei persoane pentru a nu face loc abuzului.
În prezenta cauză interceptările şi înregistrările telefonice se coroborează şi cu declaraţiile martorilor sau ale inculpaţilor S I sau M P care într-o accepţiune mai largă în cauza CEDO „Spânu contra României” sunt consideraţi martori.
Interceptările respective se mai coroborează cu notele de Supraveghere operativă SIPJ Timişoara care urmărindu-l pe ofiţerul R V despre care existau date că este corupt au realizat imagini video la întâlnirile la care au participat inculpaţii, inclusiv S O A pentru a pune la punct detaliile infracţiunii.
Curtea observă că problema interceptărilor şi înregistrărilor audio şi video a mai format obiectul preocupărilor acestei instanţei cu prilejul judecării altor cauze.
Curtea a motivat că legalitatea interceptărilor şi înregistrărilor audio sau video nu este legată de începerea urmăririi penale ci de respectarea condiţiilor prev.în art.91¹ din Codul de procedură penală, respectiv existenţa unor indicii privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni; infracţiunile să facă parte din cele enumerate la alin.2 al articolului; să fie necesare pentru stabilirea situaţiei de fapt ori pentru identificarea sau localizarea participanţilor care n-ar fi posibilă prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată; ultima condiţie fiind aceea a autorizării de către judecător.
În cauză aceste condiţii pentru interceptare şi înregistrare au fost realizate.
Rezultă cu certitudine că inculpatul S I –aflat în arest preventiv- pentru o infracţiune gravă de trafic de minori, suspectat de infracţiuni la Legea nr.39/2003 era preocupat în cel mai înalt grad să scape de răspundere prin coruperea organelor judiciare, poliţie, procurori, magistraţi. Din arest l-a contactat telefonic pe inculpatul R V –comisar şef cu atribuţii judiciare. Este raţional că numerele de telefon ale inculpatului R V trebuiau identificate şi întrucât căzuse de acord cu S I să corupă sistemul judiciar, era necesar a se şti prin ce mijloace şi cu ajutorul cui.
Infracţiunile săvârşite erau prevăzute în Legea nr.78/2000 enumerate în textul art.91¹ alin.2 din Codul de procedură penală. A existat autorizarea judecătorului pentru interceptări şi înregistrări.
Înalta Curte preocupată şi de practica Curţii Europene a mai observat că în cauza Dumitru Popescu II contra României, aceasta a apreciat că noul cadru legislativ modificat prin Legea nr.281/2003. şi Legea nr.356/2006 oferă garanţiile necesare în materie de interceptare şi transcriere a comunicaţiilor.
Curtea a mai constatat în alte cauze că dispoziţiile art.91¹ –91⁶ din Codul de procedură penală sunt în deplin acord cu art.4 din Recomandarea (2005)¹⁰ a Comitetului de Miniştrii al Consiliului Europei privind „tehnicile speciale de anchetă” potrivit căreia aceste tehnici pot fi utilizate dacă există motive serioase de a crede că o infracţiune gravă a fost săvârşită ori este pregătită sau în curs de pregătire de una sau mai multe persoane anume identificate, ori de o persoană sau un grup de persoane care nu se a fost încă identificat.
Ori, în prezenta cauză aceste „tehnici speciale de anchetă” au fost folosite exact în scopul arătat în recomandare.
Într-o ultimă observaţie cu privire la acest aspect, Curtea apreciază ca nerezonabile susţinerile inculpaţilor că mai întâi de a se efectua interceptările, ei ar fi trebuit preveniţi cu privire la acest aspect prin începerea urmăririi penale şi că ar fi fost necesar să le fie comunicată. O asemenea interpretare ar goli de conţinut textele de lege în materie.
Referitor la fapte chiar inculpatul recurent S O recunoaşte că a primit suma de 400 euro de la inculpatul S I însă susţine în mod netemeinic că aceşti bani ar fi fost exclusiv plata transporturilor dintre Oradea şi Timişoara. Curtea observă că această sumă reprezintă un folos consistent având în vedere că din cei 7000 euro promişi pentru traficul de influenţă în mâinile inculpaţilor au ajuns doar 1900 euro.
Aşa fiind recursul inculpatului S O A va fi respins ca nefondat.
În recursul său inculpatul T T M susţine că prin condamnarea lui, instanţa fondului a comis o gravă eroare de fapt; că s-a nesocotit principiul legalităţii procesului penal înscris în art.2 din Codul de procedură penală prin administrarea nelegală a probelor.
S-a motivat în recurs că denunţurile făcute împotriva lui nu sunt probe şi trebuie înlăturate.
S-a mai motivat că autorizaţiile de interceptare date în cauză nu aparţin aceleiaşi instanţe; că interceptările şi înregistrările nu au fost efectuate în faza actelor premergătoare, înainte de începerea urmăririi penale contrar Decizi nr.902/25.06.2009 a Curţii Constituţionale.
Recurentul inculpat T T M critică hotărârea atacată şi pentru că nu s-ar fi respectat principiul imparţialităţii administrării probelor aşa cum au rezultat din prevederile art.202 Cod procedură penală şi că nu a existat egalitatea armelor pentru realizarea unui proces echitabil. Mai susţine că s-a încălcat principiul loialităţii întrucât S I a fost îndemnat să facă denunţ, apoi, şi-a retractat declaraţiile.
Referitor la probe, în esenţă, recurentul inculpat susţine că nu există probe care să demonstreze nevinovăţia lui, că nu a făcut altceva decât să-şi exercite meseria în acord cu prevederile legale ale legii pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat; că avocatul este expus înscenării unor infracţiuni de către persoane de rea credinţă.
În legătură cu declaraţiile martorului S I , recurentul susţine că instanţa de recurs trebuie să le examineze prin prisma calităţilor pe care aceasta le-a avut în proces, mai întâi învinuită apoi martoră.
În legătură cu omisiunea lui de a încheia contract legal de asistenţă avocaţială cu inculpatul S I sau mama lui, recurentul T M Tiberiu motivează că legea cere forma scrisă doar „ad probationem”, lipsa lui putând fi cel mult abatere disciplinară.
În final, în recursul inculpatului T T M se susţine că în lipsa unor probe convingătoare, văzând şi poziţia oscilantă a inculpatului S I în cauză există dubiu cu privire la vinovăţia lui care profită conform principiului „in dubio pro reo”, astfel că se impune achitarea.
Recursul inculpatului nu este fondat.
Instanţa fondului a reţinut o stare de fapt în acord cu probele administrate. Încadrarea juridică dată faptelor este legală. Referitor la pedeapsa aplicată, Curtea a făcut analiza şi a concluzionat că recursul procurorului este fondat în ce priveşte individualizarea acesteia.
Curtea apreciază că nici una din criticile formulate de recurent nu este de natură să modifice soluţia instanţei de fond.
Este adevărat că denunţul nu este enumerat în Codul de procedură ca mijloc de probă ci ca un mijloc de sesizare a organelor de urmărire penală fiind potrivit art.223 din Codul de procedură penală o încunoştinţare făcută de către o persoană fizică sau de către o persoană juridică despre săvârşirea unei infracţiuni.
Faptul că în rechizitoriu denunţul a fost indicat de procuror la fila 71 printre probe nu poate fi imputabil instanţei care a reţinut starea de fapt în baza probelor astfel cum sunt definite acestea în Titlul III al Părţii Generale a Codului de procedură penală.
Înalta Curte observă că autorizaţiile de interceptare a convorbirilor telefonice ale inculpaţilor au fost date conform dispoziţiilor legale ale art.91 alin.3 din Codul de procedură penală, fie de judecătorul de la instanţa căreia i-ar fi revenit competenţa să judece cauza în primă instanţă, fie de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia, în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează urmărirea penală.
Astfel autorizaţia nr.133/2.07.2008 privindu-l pe S I a fost dată de Tribunalul Timiş pentru că inculpatul era cercetat pentru trafic de minori –infracţiune de competenţa acelei instanţe.
Celelalte autorizaţii pentru interceptare au fost date de Curtea de Apel Timişoara unde lucra inculpatul R V comisar şef de poliţie şi Curtea de Apel Bucureşti, sediul Parchetului –DNA din care face parte procurorul care a efectuat urmărirea penală pentru infracţiunile de corupţie.
Referitor la critica privind utilizarea interceptărilor şi înregistrărilor efectuate în faza actelor prealabile, Curtea pentru aceleaşi motive pe care le-a arătat în analiza recursului inculpatului S O A o respinge ca nefondată.
Cât priveşte critica referitoare la faptul că organul de urmărire penală n-ar fi avut rolul activ înscris în art.202 din Codul de procedură penală, nici aceasta nu este fondată.
Nu există situaţie concretă pe care inculpatul s-o fi indicat în sensul că la propunerea sa s-ar fi respins nemotivat probe în apărare, că n-ar fi beneficiat de dreptul la apărare, la un proces echitabil şi la respectarea egalităţii armelor. Invocarea de plano a dreptului la un proces echitabil nu este de natură să ducă la casarea unei hotărâri de condamnare.
În legătură cu declaraţiile inculpatului S I şi S I acestea au fost corect interpretate de instanţa fondului ca probe utile şi pertinente în lămurirea situaţiei de fapt. Aşa cum s-a arătat, chiar dacă aceştia n-au avut de la început calitatea de martor în proces, deşi, în final S I a căpătat acest statut, ei trebuiau consideraţi martori în sensul accepţiunii pe care Curtea Europeană o dă unor astfel de persoane care au avut posibilitatea să ia contact direct cu realitatea faptelor. În acest sens este hotărârea „Spânu contra României”.
Or din declaraţiile celor doi rezultă că inculpatul T T M a pretins de la S I 7000 euro din care 2000 euro pentru căutarea unei persoane care să poată determina obţinerea unei soluţii favorabile în faţa magistraţilor de la ÎCCJ, iar 5000 lei pentru îndestularea celor care aveau să determine hotărârea favorabilă.
Cum traficul de influenţă n-a avut rezultate concrete în sensul că magistraţii Înaltei Curţi au respins cererea de strămutare formulată de recurentul T T M în numele lui S I, acesta a şi restituit suma de 1500 euro din totalul de 1900 euro efectiv primiţi. Această restituire nu poate căpăta altă interpretare rezonabilă decât aceea că demersul său a rămas fără rezultat.
Cum însă infracţiunea este una de pericol, aceasta s-a consumat în momentul acceptării promisiunii de bani din partea cumpărătorului de influenţă.
Curtea înlătură ca nesinceră afirmaţiile inculpatului recurent în sensul că ar fi avut contract legal de asistenţă juridică cu S I iar banii primiţi ar semnifica prestaţia sa avocaţială, ce s-ar înscrie în limitele legii. Cu atât mai mult cu cât a susţinut în recurs că profesia sa este supusă riscului unor înscenări din partea justiţiabililor trebuie raţionat că înţelegea necesitatea minimei diligenţe pentru a proceda legal şi a elibera dovadă legală pentru încasarea banilor de la justiţiabilii cu care era obligat –potrivit legii de organizare să încheie contract de asistenţă. Lipsa contractului de asistenţă relevă caracterul ocult al demersurilor sale în realizarea traficului de influenţă.
Referitor la probe, în cursul procesului au fost ascultaţi martorii S I, N S, B M, B A, S A, S D, U C, M A, s-au făcut interceptări şi înregistrări autorizate ale posturilor telefonice ale inculpaţilor şi înregistrări video ambientale.
Aceste probe au fost examinate de instanţa fondului, analizate şi interpretate în mod temeinic.
În mod rezonabil s-a apreciat că revenirile inculpatului S I la declaraţiile iniţiale sunt nesincere, acesta fiind interesat să scape de răspunderea penală faţă de faptele de corupţie pe care le-a iniţiat şi finanţat prin intermediul rudelor lui aflate în libertate.
Corect s-a reţinut din ansamblul probator că inculpatul T T M încurajat de R V a pretins de la S I suma de 7000 euro pentru trafic de influenţă ce urma a fi exercitat asupra magistraţilor Înaltei Curţi. Nici nu are relevanţă care era cuantumul sumei care urma să-i revină lui şi cât din sumă urma să servească la cumpărarea influenţei în favoarea inculpatului S I. Important pentru existenţa infracţiunii este că a acceptat primirea de foloase, lăsând să se creadă că are influenţă pentru a determina o soluţie favorabilă inculpatului S I faţă de care era în derulare o acţiune penală.
Aşa fiind, Curtea va respinge recursul inculpatului T T M ca nefondat.
Referitor la recursul inculpatului R V care în esenţă susţine că a fost condamnat urmare unei grave erori de fapt prin greşita interpretare a probelor de către instanţa fondului; că interceptările şi înregistrările convorbirilor sale sunt nule din punct de vedere probatoriu întrucât sunt efectuate în afara legii şi că în realitate faptele pentru care a fost trimis în judecată nu există, este nefondat.
Din probele administrate rezultă că inculpatul R V –comisar şef de poliţie- a fost persoana cea mai implicată în activităţile de corupţie în legătură cu care a fost sesizată instanţa.
Relaţiile sale cu inculpatul S I şi familia acestuia s-au aflat în afara statutului său profesional din momentul în care a acceptat să-l sprijine pentru a evita răspunderea penală. Pe de altă parte, acesta i-a atras în activităţile infracţionale pe ceilalţi coinculpaţi.
Pentru motivele arătate în precedent, interceptările şi înregistrările telefonice de la posturile la care a fost contactat de S I, şi de la care ulterior i-a contactat pe ceilalţi inculpaţi au fost legale şi s-au impus cu necesitate.
Durata legală a interceptărilor şi înregistrărilor autorizate cu privire la aceiaşi faptă şi persoană, de 120 de zile, nu a fost depăşită.
Faptul că în procesele verbale de transcriere a înregistrărilor apare o perioadă mai lungă se datorează împrejurării că inculpatul a comunicat cu coinculpaţii şi înafara spaţiului de timp alocat interceptării posturilor sale telefonice dar în interiorul timpului autorizat pentru interceptarea convorbirilor acestora. Apare logic că acele convorbiri relevante ale inculpatului, înregistrate pe posturile telefonice ale coinculpaţilor nu pot fi excluse din conţinutul probatoriu atâta vreme cât telefoanele acestora erau înregistrate legal –autorizat.
În cuprinsul rechizitoriului au fost redate convorbirile inculpatului recurent R V din care rezultă cu prisosinţă că l-a ajutat pe inculpatul S I să-l părăsească pe traficantul de influenţă T T M să cumpere influenţa acestuia cu sume de bani în valută.
Atât din conţinutul convorbirilor telefonice cât şi din declaraţiile martorilor a rezultat că inculpatul a oferit ajutor concret atât inculpatului S I pentru a eluda răspunderea penală cât şi inculpatului T M pentru a intra în posesia foloaselor materiale.
A plănuit şi conceput mijloace prin care să inducă în eroare justiţia implicând media din oraşul Timişoara în acţiuni de decredibitilizare a justiţiei din Timişoara.
Prin implicarea ziaristului M B în crearea apariţiei de bănuială legitimă faţă de magistraţii din Timişoara, inculpatul relevă o periculozitate deosebită. Prin astfel de activităţi inculpatul R V a semănat în spaţiul public neîncrederea nejustificată în corectitudinea actului de justiţie, ceea ce amplifică pericolul social al faptelor sale la numărul de cititori care se informau în ziarul implicat în acţiunile sale.
Contribuţia determinantă a inculpatului la comiterea infracţiunilor, ajutorul dat coinculpatului rezultă şi din colaborarea şi informarea permanentă a inculpatului S O A –omul de legătură a coinculpatului T T M- ambii locuind în Oradea cu privire la sumele de bani şi acţiunile ce trebuiau întreprinse pentru favorizarea inculpatului S I.
Probele dosarului concretizate în notele de supraveghere operative ale organelor însărcinate cu supravegherea integrităţii profesionale ale lucrătorilor din poliţie, planşele fotografice cu imagini de la întâlnirile inculpaţilor desfăşurate în spaţiul unde îşi desfăşura activitatea societatea economică patronată de soţia inculpatului, declaraţiile martorilor rude cu S I relevă că inculpatul a fost principalul dispecer al întregii activităţi infracţionale desfăşurată în cauză.
Din interceptările convorbirilor telefonice între inculpatul R V şi martorul M B –ziarist, sau între el şi inculpatul S I rezultă că tot recurentul R V a fost cel care pentru a exercita presiune pe actul de justiţie, a fost iniţiatorul unor reclamaţii la Consiliul Superior al Magistraturii ticluite în favoarea lui S I pentru intimidarea magistraţilor.
Aşa fiind, în mod legal instanţa fondului a reţinut că faptele pentru care a fost sesizată întrunesc elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de trafic de influenţă autor T T M şi complicitate la infracţiunea de cumpărare de influenţă –autor inculpatul S I.
Pentru motivele arătate în examinarea recursului procurorului, faptele inculpatului R V constituie şi infracţiunea de favorizarea infractorului.
Nici recursul inculpatului S I nu este fondat.
Critica formulată de acesta referitoare la nulitatea interceptărilor şi înregistrărilor convorbirilor sale telefonice în cursul actelor premergătoare este nefondată pentru motivele mai sus arătate. Necesitatea interceptărilor convorbirilor sale a apărut din împrejurarea că fiind cercetat în stare de arest pentru infracţiunea de trafic de minori, în stare de recidivă, acesta a încercat să caute mijloace de cumpărare de influenţă în sistemul judiciar prin fapte incriminate de Lg.78/2000 pentru care art.91¹ alin.2 din Codul de procedură penală, prevede posibilitatea autorizării interceptării şi înregistrării audio sau video.
Nu este fondată nici critica privind necompetenţa judecătorului de la Tribunalul Timiş de a emite autorizaţia de interceptare şi înregistrare a convorbirilor sale telefonice pe motiv că această competenţă cădea în sarcina Curţii de Apel Timişoara, deoarece în ce-l priveşte, în afară de infracţiunea de trafic de minori, inculpatul S I era suspect de infracţiuni la Lg.nr.39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate.
Or, potrivit art.11 din lege, competenţa judecăţii în primă instanţă aparţinea tribunalului care a şi emis prima autorizaţie de interceptare.
Faptul că ulterior S I l-a atras pe inculpatul R V comisar şef de poliţie în activitatea infracţională, a determinat trecerea competenţei în favoarea curţii de apel care a emis în continuare autorizaţiile de interceptare.
Aşa cum s-a arătat, faptele şi vinovăţia inculpatului nu rezultă exclusiv din interceptările şi înregistrările convorbirilor telefonice.
În acest sens chiat inculpatul a făcut iniţial declaraţii detaliate cu privire la modul în care a conceput actele de cumpărare de influenţă şi persoanele implicate în aceste acţiuni.
Faptul că ulterior şi-a schimbat atitudinea, nu este de natură să determine înlăturarea primelor declaraţii câtă vreme nu există motive credibile că acestea au fost mincinoase.
De altfel, declaraţiile lui de recunoaştere se coroborează şi cu declaraţiile rudelor sale implicate în cumpărarea de influenţă şi traficul de influenţă. În cauză s-a probat că la iniţiativa lui şi a lui R V s-au dat bani tranficanţilor de influenţă, parte expediaţi prin Western Union fără documente justificative de angajare profesională a unui avocat. De altfel, în momentul în care se afla în arest preventiv inculpatul avea angajat un apărător ales.
S I –mama inculpatului S I- a declarat că suma necesară traficului de influenţă era de 7000 euro ce trebuia dată inculpatului T T M. Faptul că martora a trebuit să manevreze sumele ce fac obiectul infracţiunilor de corupţie se datorează împrejurării că S I era arestat iar repartizarea sarcinilor o făcea prin telefon.
Aşa fiind, Curtea constată că fapta inculpatului recurent S I de a oferi indirect, prin intermediul inculpatului R V şi a mamei sale S I bani inculpatului T T M care a lăsat să se creadă că are influenţă pentru a influenţa cursul procesului în care era tras la răspundere, constituie infracţiunea prev.de art.61 din Lg.68/2000 comisă în stare de recidivă postcondamnatorie prev.de art.37 lit.b din Codul penal.
În mod corect instanţa fondului l-a condamnat pentru această infracţiune.
Cât priveşte pedeapsa, Curtea a făcut analiza acestei chestiuni în recursul procurorului.
Aşa fiind, recursul inculpatului S I va fi respins ca nefondat.
Faţă de motivele arătate, Înalta Curte în baza art.38515 pct.2 lit.d şi pct.1 lit.b din Codul de procedură penală, va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Timişoara şi rejudecând:
1. În ceea ce priveşte pe inculpatul R V:
Înlătură sporul de 6 luni închisoare aplicat inculpatului şi dispoziţiile privitoare la suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
Decontopeşte pedeapsa aplicată inculpatului în pedepsele componente.
În baza art.264 Cod penal condamnă pe inculpat la 2 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit.a teza a II-a şi lit.b Cod penal.
Majorează pedepsele de câte 2 ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art.26 Cod penal raportat la art.257 Cod penal cu referire la art.6 din Legea nr.78/2000 şi art.26 Cod penal raportat la art.61 din Legea nr.78/2000 la câte 4 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit.a teza a II-a şi lit.b Cod penal.
În baza art.33 lit.a – 34 lit.b şi art.35 alin.2 Cod penal contopeşte pedepsele în pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit.a teza a II-a şi lit.b Cod penal, în final inculpatul urmând să execute pedeapsa de 4 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit.a teza a II-a şi lit.b Cod penal.
Face aplicarea art.71 alin.1 şi 2 Cod penal cu privire la interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit.a teza a II-a şi lit.b Cod penal.
2. În ceea ce priveşte pe inculpatul T T M:
Înlătură aplicarea dispoziţiilor art.81, 82 Cod penal cu privire la suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
Majorează pedeapsa aplicată pentru infracţiunea prevăzută de art.257 Cod penal raportat la art.6 din Legea nr.78/2000 la 4 ani închisoare.
În baza art.86¹, 86² Cod penal dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe un termen de încercare de 6 ani.
În baza art.86³ Cod penal pe durata termenului de încercare inculpatul se va supune următoarelor măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la Serviciul de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor de pe lângă Tribunalul Bihor, la datele fixate de acesta;
b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;
c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;
d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.
Atrage atenţia inculpatului asupra prevederilor art.86⁴ Cod penal.
Face aplicarea art.71-64 lit.a teza a II-a şi lit.b Cod penal.
În baza art.71 alin.5 Cod penal suspendă executarea pedepselor accesorii.
3. În ceea ce priveşte pe inculpatul S O A:
Înlătură aplicarea art.11 pct.2 lit.a raportat la art.10 lit.b¹ Cod procedură penală şi art.18¹ Cod penal.
În baza art.26 Cod penal raportat la art.257 Cod penal cu referire la art.6 din Legea nr.78/2000 condamnă pe inculpat la 2 ani închisoare.
Face aplicarea art.86¹ şi 86² Cod penal şi dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe un termen de încercare de 4 ani.
În baza art.86³ Cod penal pe durata termenului de încercare inculpatul se va supune următoarelor măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la Serviciul de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor de pe lângă Tribunalul Bihor, la datele fixate de acesta;
b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;
c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;
d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.
Atrage atenţia inculpatului asupra prevederilor art.86⁴ Cod penal.
Face aplicarea art.71 – 64 lit.a teza a II-a şi lit.b Cod penal.
În baza art.71 alin.5 Cod penal pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii se suspendă şi executarea pedepselor accesorii prevăzute de art.71 alin.1 şi 2 Cod penal raportat la art.64 lit.a teza a II-a şi lit.b Cod penal.
În baza art.257 alin.2 Cod penal cu referire la art.256 alin.2 Cod penal se confiscă de la inculpat suma de 400 euro.
4. În ceea ce priveşte pe inculpatul S I:
Majorează pedeapsa aplicată pentru infracţiunea prevăzută de art.61 din Legea nr.78/2000 cu aplicarea art.37 lit.b Cod penal de la 2 ani închisoare la 4 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit.a teza a II-a şi lit.b Cod penal.
Face aplicarea art.71 alin.1 şi 2 Cod penal şi interzice inculpatului pe durata executării pedepsei drepturile prevăzute de art.64 lit.a teza a II-a şi lit.b Cod penal.
Constată că inculpatul este arestat în altă cauză.
5. În ceea ce priveşte pe inculpatul M P:
Înlătură aplicarea dispoziţiilor art.81, 82 Cod penal cu privire la suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi dispune ca inculpatul să execute pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată pentru infracţiunea prevăzută de art.257 Cod penal cu aplicarea art.6 din Legea nr.78/2000 într-un loc de deţinere.
Face aplicarea art.71 – 64 lit.a teza a II-a lit.b Cod penal.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii S O A, R V, T T M şi S I împotriva aceleiaşi sentinţe penale.
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumelor de câte 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat M P, în sumă de 200 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:

Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Timişoara împotriva sentinţei penale nr.198/PI din 17 iulie 2009 a Curţii de Apel Timişoara – Secţia Penală.
Casează, în parte, sentinţa penală recurată şi rejudecând:
1. În ceea ce priveşte pe inculpatul R V:
Înlătură sporul de 6 luni închisoare aplicat inculpatului şi dispoziţiile privitoare la suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
Decontopeşte pedeapsa aplicată inculpatului în pedepsele componente.
În baza art.264 Cod penal condamnă pe inculpat la 2 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit.a teza a II-a şi lit.b Cod penal.
Majorează pedepsele de câte 2 ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art.26 Cod penal raportat la art.257 Cod penal cu referire la art.6 din Legea nr.78/2000 şi art.26 Cod penal raportat la art.6¹ din Legea nr.78/2000 la câte 4 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit.a teza a II-a şi lit.b Cod penal.
În baza art.33 lit.a – 34 lit.b şi art.35 alin.2 Cod penal contopeşte pedepsele în pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit.a teza a II-a şi lit.b Cod penal, în final inculpatul urmând să execute pedeapsa de 4 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit.a teza a II-a şi lit.b Cod penal.
Face aplicarea art.71 alin.1 şi 2 Cod penal cu privire la interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit.a teza a II-a şi lit.b Cod penal.
2. În ceea ce priveşte pe inculpatul T T M:
Înlătură aplicarea dispoziţiilor art.81, 82 Cod penal cu privire la suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
Majorează pedeapsa aplicată pentru infracţiunea prevăzută de art.257 Cod penal raportat la art.6 din Legea nr.78/2000 la 4 ani închisoare.
În baza art.86¹, 86² Cod penal dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe un termen de încercare de 6 ani.
În baza art.86³ Cod penal pe durata termenului de încercare inculpatul se va supune următoarelor măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la Serviciul de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor de pe lângă Tribunalul Bihor, la datele fixate de acesta;
b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;
c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;
d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.
Atrage atenţia inculpatului asupra prevederilor art.86⁴ Cod penal.
Face aplicarea art.71-64 lit.a teza a II-a şi lit.b Cod penal.
În baza art.71 alin.5 Cod penal suspendă executarea pedepselor accesorii.
3. În ceea ce priveşte pe inculpatul S O A:
Înlătură aplicarea art.11 pct.2 lit.a raportat la art.10 lit.b¹ Cod procedură penală şi art.18¹ Cod penal.
În baza art.26 Cod penal raportat la art.257 Cod penal cu referire la art.6 din Legea nr.78/2000 condamnă pe inculpat la 2 ani închisoare.
Face aplicarea art.86¹ şi 86² Cod penal şi dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe un termen de încercare de 4 ani.
În baza art.86³ Cod penal pe durata termenului de încercare inculpatul se va supune următoarelor măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la Serviciul de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor de pe lângă Tribunalul Bihor, la datele fixate de acesta;
b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;
c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;
d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.
Atrage atenţia inculpatului asupra prevederilor art.86⁴ Cod penal.
Face aplicarea art.71 – 64 lit.a teza a II-a şi lit.b Cod penal.
În baza art.71 alin.5 Cod penal pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii se suspendă şi executarea pedepselor accesorii prevăzute de art.71 alin.1 şi 2 Cod penal raportat la art.64 lit.a teza a II-a şi lit.b Cod penal.
În baza art.257 alin.2 Cod penal cu referire la art.256 alin.2 Cod penal se confiscă de la inculpat suma de 400 euro.
4. În ceea ce priveşte pe inculpatul S I:
Majorează pedeapsa aplicată pentru infracţiunea prevăzută de art.61 din Legea nr.78/2000 cu aplicarea art.37 lit.b Cod penal de la 2 ani închisoare la 4 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit.a teza a II-a şi lit.b Cod penal.
Face aplicarea art.71 alin.1 şi 2 Cod penal şi interzice inculpatului pe durata executării pedepsei drepturile prevăzute de art.64 lit.a teza a II-a şi lit.b Cod penal.
Constată că inculpatul este arestat în altă cauză.
5. În ceea ce priveşte pe inculpatul M P:
Înlătură aplicarea dispoziţiilor art.81, 82 Cod penal cu privire la suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi dispune ca inculpatul să execute pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată pentru infracţiunea prevăzută de art.257 Cod penal cu aplicarea art.6 din Legea nr.78/2000 într-un loc de deţinere.
Face aplicarea art.71 – 64 lit.a teza a II-a lit.b Cod penal.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii S O A, R V, T T M şi S I împotriva aceleiaşi sentinţe penale.
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumelor de câte 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat M P, în sumă de 200 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 12 martie 2010.

---

Alte legături de la această informație

comunicate de presă din 13 decembrie 2008
comunicate de presă din 03 februarie 2009