IMPARȚIALITATE·INTEGRITATE·EFICIENȚĂ
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
| Decizia nr. 4202/2010 |
Dosar nr. 192/42/2010 |
Şedinţa publică din 24 noiembrie 2010
Asupra recursurilor de faţă, în baza lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 61 din 12 mai 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală si pentru cauze cu minori si de familie, inculpata I.C.A. a fost condamnată la 6 luni închisoare, pentru infracţiunea de dare de mită, prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen., raportat la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 (republicată).
În baza art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei, pe un termen de încercare de 2 ani şi 6 luni, calculat conform art. 82 C. pen., inculpatei atrăgându-i-se atenţia asupra consecinţelor ce decurg din nerespectarea dispoziţiilor art. 83 C. pen.
Potrivit art. 71 C. pen., inculpatei au fost interzise - ca pedeapsă accesorie - drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., iar în baza art. 71 alin. (5) C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a interdicţiei pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei principale.
În temeiul art. 19 din Legea nr. 78/2000 (republicată), raportat la art. 255 alin. (4) C. pen., s-a dispus confiscarea bunurilor care au făcut obiectul dării de mită, respectiv, o pereche de cercei din aur de 14 k în greutate de 4,09 grame, ridicaţi conform procesului - verbal încheiat la 18 ianuarie 2010.
În fine, inculpata a fost obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat, în cuantum de 5.300 lei.
Pentru a hotărî astfel instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Inculpata I.C.A., avocat în cadrul Baroului Dâmboviţa, a fost apărător al numitei L.M., reclamantă în Dosarul civil nr. 3517/315/2009, înregistrat pe rolul Judecătoriei Târgovişte şi repartizat aleatoriu spre soluţionare magistratului judecător I.M.C.
Cauza s-a judecat la data de 13 ianuarie 2010, când judecătorul a amânat pronunţarea pentru data de 20 ianuarie 2010, pentru ca părţile să depună concluzii scrise.
În dimineaţa zilei de 18 ianuarie 2010, cu două zile înainte de termenul fixat pentru pronunţarea soluţiei, în jurul orelor 9,30 inculpata s-a deplasat la instanţă pentru a depune note scrise şi, dorind să ajungă în biroul judecătorului învestit cu soluţionarea cauzei pentru a le depune personal, i-a spus subofiţerului de la punctul de control în instanţă că se deplasează la biroul grefierului de şedinţă, dar, în realitate, inculpata a urcat la etajul întâi al clădirii, respectiv la biroul magistratului - judecător I.M.C., pe care a găsit-o singură şi i-a înmânat notele scrise pentru partea căreia aceasta îi asigura apărarea.
După aplicarea vizei magistratul a pus primul exemplar al notelor scrise pe birou şi, imediat, inculpata i-a înmânat şi cel de al doilea exemplar pentru a confirma primirea concluziilor.
Între aceste momente, profitând de faptul că judecătorul era atent la menţiunile aplicate pe cele două exemplare, fiind în imediata apropiere a biroului de lucru, inculpata şi-a sprijinit geanta pe colţul biroului şi a plasat discret sub dosare un pliculeţ din material de culoare argintie (staniol) ce conţinea o pereche de cercei şi, crezând că aceasta a sesizat remiterea obiectelor, i-a adresat mulţumiri cu o conotaţie specială.
După câteva ore, magistratul a ajuns la ultimul dosar şi a descoperit sub acesta un pliculeţ cu cercei, realizând în acest moment semnificaţia mulţumirilor, respectiv, că obiectele din metal preţios au fost lăsate de inculpată în scopul de a-l determina să adopte o soluţie favorabilă în dosarul pentru care depusese notele scrise.
Imediat, magistratul a sesizat vebal şi în scris, conducea instanţei despre cele întâmplate.
Împotriva sus-identificatei sentinţe au declarat recurs, în termen legal, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - Serviciul Teritorial Ploieşti şi inculpata I.C.A.
Parchetul, invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., a solicitat casarea deciziei şi, în rejudecare, stabilirea unui pedepse mai aspre al cărei cuantum, orientat spre maximul special, să corespundă criteriilor prevăzute de lege, întrucât pedeapsa stabilită de prima instanţă este prea mică, şi aplicarea şi a pedepsei accesorii prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. c) cu referire la art. 71 C. pen.
Inculpata, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 18 şi pct. 14 C. proc. pen., a solicitat:
- achitarea pentru infracţiunea prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen., raportat la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 (republicata), în principal, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., iar în subsidiar, dacă se va constatat existenţa faptei, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. b)1 din acelaşi cod, cu referire la art 181 C. pen.;
- prin reţinerea în favoarea inculpatei de circumstanţe atenunante judiciare, în condiţiile art. 74 alin. (1) lit. a) si alin. (2), cu referire la art. 76 lit. e), C. pen. aplicarea unei pedepse cu amenda.
Totodată, inculpata a mai criticat, potrivit motivelor scrise de recurs (fila 72), greşita obligare la plata sumei de 5.300 lei, cu titlu de cheltuieli judicire către stat, sumă exagerată şi nedovedită.
Recursurile nu sunt fondate.
Cu privire la recursul declarat de Parchet;
Verificând hotărârea atacată, respectiv, actele şi lucrările de la dosar în raport cu critica formulată, Înalta Curte constată că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare la speţă a criteriilor de individualizare a pedepsei, acordând semnificaţia cuvenită atât pericolului social concret al faptei reţinute în sarcina inculpatei cât şi datelor ce caracterizează persoana acesteia, între care şi lipsa antecedentelor penale.
Înalta Curte apreciază, în context, că pedeapsa de 6 luni închisoare aplicată inculpatei este suficientă pentru reeducarea acesteia şi formarea unei atitudini corecte faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială, încât nu este cazul modificării ei în sensul cerut în calea de atac.
O reindividualizare a pedepsei, astfel cum se solicită de către Parchet în motivele sale de recurs, nu se justifică, scopul pedepsei, astfel cum este prevăzut de art. 52 C. pen., putând fi realizat prin suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 6 luni închisoare stabilită de instanţa de fond.
Nici solicitarea vizând aplicarea pedepsei accesorii prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. c) cu referire la art. 71 C. pen. nu este întemeiată, deoarece potrivit jurisprudenţei C.E.D.O. şi statuărilor Deciziei nr. 74 a Înaltei Curţi de casaţie şi Justiţie Secţii Unite, aplicarea unei astfel de pedepse este lăsată la latitudinea instanţei de judecată. În context, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de fond a apreciat că nu se impune aplicarea acestei pedepse, cu atât mai mult cu cât suspendarea condiţionată a executării pedepsei principale antrenează şi suspendarea condiţionată a executării pedepselor accesorii.
Cu privire la recursul declarat de inculpată, Înalta Curte constată că nici acesta nu este fondat.
Din probele administrate în cauză, rezultă că inculpata se face vinovată de săvârşirea faptei pentru care a fost trimisă în judecată şi condamnată, faptă care, deşi nu a fost recunoscută, a fost temeinic dovedită.
Aşa fiind, se apreciază că nu sunt temeiuri pentru achitarea inculpatei, solicitată, de altfel, cu o argumentare identică, şi la instanţa de fond, care, cu o motivare convingătoare, a respins-o.
Nici critica referitoare la achitarea inculpatei, pe motiv că fapta nu ar prezenta gradul de pericol social al unei infracţiuni nu este întemeiată. Infracţiunile de corupţie sunt infracţiuni grave, iar în cazul de faţă fapta inculpatei a adus atingere relaţiilor sociale în legătură cu prestigiul justiţiei care a fost grav afectat, astfel că cetăţenii nu pot avea încredere în actul de justiţie, creându-se falsa impresie că, pentru a avea câştig de cauză într-un dosar aflat pe rolul unei instanţe de judecată, judecătorul trebuie corupt.
Nici cel de al doilea motiv de recurs nu poate fi primit. Potrivit art. 72 C. pen., la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a C. pen., de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de alte împrejurări care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Verificând sentinţa atacată, respectiv, actele şi lucrările de la dosar, Înalta Curte constată că instanţa de fond a făcut o corectă apreciere a criteriilor de individualizare a pedepsei aplicate, acordând semnificaţia cuvenită atât pericolului social concret al faptei reţinute în sarcina inculpatei cât şi datelor ce caracterizează persoana acesteia, astfel că nu se impune o nouă reindividualizare - în sensul solicitat de inculpată.
Nu este întemeiată nici critica referitoare la cuantumul - pretins exagerat şi nedovedit cu înscrisuri („acte” şi „documente”) - al cheltuielilor judiciare - 5.300 lei - la care inculpata recurentă a fost obligată consecutiv condamnării sale.
Abstracţie făcând de confuzia în care se află inculpate recurentă în privinţa congruenţei noţiunilor "despăgubiri civile" / "cheltuieli judiciare", Înalta Curte observă, pe de o parte, că potrivit art. 191 alin. (1) C. proc. pen., în caz de condamnare, inculpatul este obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat pe tot parcursul procesului, cheltuieli al căror cuantum este determinat de instanţă, iar pe de altă parte, că nici un text de lege nu impune obligaţia dovedirii acestora de către organul judiciar (parchet, instanţă), în cuantumul lor reflectându-se însă în mod inevitabil şi atitudinea procesuală concretă a inculpatului, în raport cu care costurile administrării justiţiei în fiecare caz în parte pot fi mai mari sau mai mici; sub acest aspect este de observat că inculpata nu a recunoscut niciodată fapta, ceea ce, desigur, a impus probatorii mai laborioase şi necesarmente mai costiditoare, astfel explicându-se cuantumul cheltuielilor judiciare - 5.300 lei - stabilit de instanţa de fond.
Pentru considerentele ce precedă, având în vedere şi faptul că, verificându-se sentinţa atacată în raport şi cu prevederile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., nu se identifică existenţa altor motive, care, analizate din oficiu, să ducă la casare, urmează a se constata că recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţiei şi Justiţie - D.N.A. - Serviciul Teritorial Ploieşti şi de inculpata I.C.A. sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., inculpata va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat, potrivit dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - Serviciul Teritorial Ploieşti şi de inculpata I.C.A. împotriva sentinţei penale nr. 61 din 12 mai 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 24 noiembrie 2010.
Alte legături de la această informațiecomunicate de presă din
23 februarie 2010
comunicate-hotărâri de condamnare din
24 noiembrie 2010