IMPARȚIALITATE·INTEGRITATE·EFICIENȚĂ
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
| Decizia nr. 3008 |
Dosar nr. 2840/2/2007 |
Şedinţa publică din 26 septembrie 2008
[...]
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr.11 din 17.01.2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I Penală s-a dispus condamnarea inculpatei L C E la pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art.257 Cod penal raportat la art.6 din Legea nr.78/2000.
Conform art.65 Cod penal, a interzis inculpatei exercitarea drepturilor prevăzute de art.64 lit.a, b şi c Cod penal, pe o perioadă de 2 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art.71 Cod penal a interzis ca pedeapsă accesorie drepturileprevăzute de art.64 lit.a, b şi c Cod penal.
A constatat că infracţiunea din prezenta cauză este concurentă cu infracţiunile pentru care inculpata a fost condamnată prin sentinţa penală nr.69/05.07.2005, în dosarul nr.4001/2004 al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia I Penală, definitivă prin decizia nr.1669/15.03.2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia Penală.
A repus în individualitatea lor pedepsele de:
-2 ani şi 6 luni închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit.a, b şi c Cod penal, aplicate în baza art.257 Cod penal, raportat la art.6 din Legea nr.78/2000 pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă;
-2 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit.a, b şi c Cod penal, aplicate în baza art.257 Cod penal, raportat la art.6 din Legea nr.78/2000 pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă;
-1 an şi 6 luni închisoare, aplicată în baza art.25 Cod penal raportat la art.290 Cod penal şi art.17 din Legea nr.78/2000, cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată;
-1 an şi 3 luni închisoare, aplicată în baza art.264 alin.1 Cod penal pentru săvârşirea infracţiunii de favorizarea infractorului.
Conform art.36 alin.1 Cod penal, cu referire la art.33 lit.a şi art.34 alin.1 lit.b Cod penal, a contopit pedepsele mai sus menţionate cu pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată prin prezenta şi a dispus ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea, de 2 ani şi 6 luni închisoare.
Conform art.35 alin.1 Cod penal, a interzis inculpatei exercitarea drepturilor prevăzute de art.64 lit.a, b şi c Cod penal, pe o perioadă de 2 ani după executarea pedepsei principale.
A făcut aplicarea art.71-64 lit.a, b şi c Cod penal.
A dedus din pedeapsa aplicată perioada deja executată, de la 12.10.2004 la 5.07.2005 şi de la 12.04.2006 la 20.02.2007 (data liberării condiţionate din pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 6 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr.69/2005 a Curţii de Apel conform sentinţei penale nr.382/15.02.2007 a Judecătoriei Ploieşti).
Conform art.257 alin.2 Cod penal, a confiscat de la inculpată suma de 7.000 USD, obţinută prin săvârşirea infracţiunii.
A respins, ca inadmisibilă, cererea denunţătorului P C, de obligare a inculpatei la restituirea sumei de 4.000 USD.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin Rechizitoriul nr.97/P/2004 din 30.06.2005 a fost trimisă în judecată inculpata L C E pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, constând în aceea că, în perioada mai – iulie 2001, în calitate de avocat în cadrul Baroul Bucureşti a pretins şi a primit suma de 12.000 USD, de la denunţătorii P C, P E şi P A C, afirmând că are influenţă asupra magistraţilor de la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, pentru a-i determina să-l pună în libertate şi să-i aplice o pedeapsă minimă lui P C M, arestat preventiv de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti pentru săvârşirea infracţiunilor de tentativă la tâlhărie, prevăzută de art.20 Cod penal raportat la art.211 alin.2 lit.b şi e Cod penal şi ultraj, prevăzută de art.239 alin.1 şi 3 Cod penal. Inculpata, deşi a încasat suma de 12.000 USD, nu a pledat în instanţă şi nu a acordat asistenţa juridică lui P C rugând-o pe colega sa N M, să pună concluzii la urmărirea penală şi la instanţă.
Deşi, în timpul urmăririi penale, inculpata L C E nu a recunoscut fapta, refuzând să facă declaraţii în legătură cu învinuirea (în declaraţia dată la fila 184 d.u.p., aceasta arată că nu o cunoaşte pe N M şi că nu ştie nimic despre denunţ) pentru a dispune trimiterea în judecată, au fost administrate şi coroborate ca probe declaraţiile denunţătorului P C (f.1-7), ale martorilor P A C (f.132-140), P E (f.124-131), E E (f.145-154) şi N M (f.155-169).
Parchetul Naţional Anticorupţie a dispus trimiterea în judecată în stare de libertate a inculpatei şi sesizarea Tribunalului Bucureşti la data de 11.07.2005.
Pe parcursul cercetării judecătoreşti la tribunal a fost audiată inculpata (f.31-33), martorii P C (f.42-43), P E (f.46-47), N M (f.48-49), P C M (f.76), E E (f.77-78), P I (f.171-172).
La termenul de la 16.04.2007 Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a Penală, a invocat din oficiu excepţia lipsei de competenţă materială având în vedere art.281 pct.1 lit.b Cod procedură penală modificat prin Legea nr.79/2007.
Având în vedere că normele de procedură sunt de imediată aplicare, iar legea invocată nu conţinea dispoziţii tranzitorii a fost declinată competenţa prin sentinţa penală nr.539/16.04.2007 a Tribunalului Bucureşti – Secţia I Penală, către Curtea de Apel.
În faţa curţii de apel s-a administrat proba cu înscrisuri referitoare la situaţia suspendării din avocatură, începând cu 25.10.2004 (f.52-60) situaţia executării pedepsei aplicate prin sentinţa penală nr.69 din 5 iulie 2005, au fost audiaţi martorii B F D (f.66), L A (f.67), precum şi inculpata.
Referitor la audierea celorlalţi martori, atât apărătorul inculpatei, cât şi reprezentantul Ministerului Public au apreciat ca suficient probatoriul administrat.
Coroborând probele administrate pe parcursul urmăririi penale şi cercetării judecătoreşti, Curtea a reţinut dovedită vinovăţia inculpatei pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art.257 Cod penal raportat la art.6 din Legea nr.78/2000, modificată şi completată pentru următoarele considerente:
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – DNA şi inculpata L C E.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – DNA a criticat hotărârea pentru greşita confiscare a sumei de bani ce a reprezentat obiectul infracţiunii şi pentru greşita individualizare a pedepsei aplicate inculpatei.
Inculpata L C E, deşi a depus la dosar mai multe seturi conţinând motive de recurs, în susţinerea orală a arătat că înţelege să critice sentinţa pentru că, în mod greşit instanţa nu a constatat că pedeapsa rezultantă este executată, ca urmare a incidenţei în cază a dispoziţiilor art.61 alin.1 Cod penal, pentru greşita individualizare a pedepsei şi pentru greşita confiscare a sumei de 7.000 USD.
Înalta Curte, analizând hotărârea primei instanţe, atât prin prisma motivelor de recurs invocate de recurenţi, cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art.3856 alin.3 Cod procedură penală, apreciază criticile ca fiind întemeiate, în parte, în sensul celor ce urmează:
Cu privire la motivul de nelegalitate vizând greşita confiscare a sumei de 7.000 USD, invocat atât de DNA cât şi de inculpată, critica este întemeiată.
Prima instanţă a respins ca inadmisibilă cererea denunţătorului P C, de restituire a sumei de 4.000 USD şi a confiscat de la inculpată suma de 7.000 USD obţinută prin săvârşirea infracţiunii, motivând că sunt incidente în cauză dispoziţiile art.257 alin.2 Cod penal cu trimitere la art.256 alin.2 Cod penal, conform cărora banii, valorile sau alte bunuri primite de la inculpat se confiscă, iar dacă nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului în bani a acestora.
Cuantumul de 7.000 USD a fost calculat, făcându-se diferenţa între sumele primite de inculpată, respectiv 12.000 USD şi suma restituită deja, de 5.000 USD.
Observaţia instanţei de fond, în sensul că denunţătorul nu are posibilitatea de a se constitui parte civilă în cauză, infracţiunea de trafic de influenţă nefiind o infracţiune producătoare de prejudicii, este corectă, însă instanţa avea obligaţia să facă aplicarea dispoziţiilor art.61 alin.2 şi 4 din Legea nr.78/2000 modificată şi republicată.
Din dispoziţiile acestora rezultă că cel ce denunţă fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea faptă nu se pedepseşte şi are dreptul de a i se restitui banii sau lucrurile ce au făcut obiectul infracţiunii de trafic de influenţă.
În cauză, denunţătorului P C îi erau aplicabile dispoziţiile art.61 alin.2 din Legea nr.78/2000 şi, pe cale de consecinţă, şi cele ale alin.4 ale aceluiaşi articol privind restituirea bunurilor sau banilor ce au făcut obiectul infracţiunii, iar nu cele ale art.257 alin.2 Cod penal privind confiscarea.
Prin urmare, hotărârea primei instanţe va fi corectată sub acest aspect. În ceea e priveşte cuantumul sumei, este de observat că probele sunt contradictorii, astfel încât Înalta Curte va avea în vedere suma expres menţionată de denunţător, care solicită restituirea a 4.000 USD.
Motivul de recurs privind individualizarea pedepsei, susţinut atât de DNA care solicită reducerea sub minimul special, nu este fondat.
Pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare aplicată de prima instanţă pentru săvârşirea infracţiunii din prezenta cauză este just individualizată, cu respectarea criteriilor generale prevăzute de art.72 Cod penal.
În mod corect instanţa s-a orientat către minimul special având în vedere că inculpata are un copil minor, în vârstă de 9 (nouă) ani, precum şi faptul că este nou angajată după ce a executat o condamnare anterioară de doi ani şi şase luni pentru infracţiuni similare. Antecedentele penale şi gravitatea faptei nu fac, însă, posibilă nici reducerea pedepsei sub minimul special, aşa cum solicită inculpata.
Înalta Curte reţine că nici motivul de recurs invocat de inculpată referitor la constatarea că pedeapsa rezultantă ar fi executată ca urmare a deducerilor efectuate şi a incidenţei art.61 alin.1 Cod penal, nu este fondat.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că fapta prin care inculpata a fost trimisă în judecată în prezenta cauză se află în concurs cu faptele pentru care inculpata a fost anterior condamnată prin sentinţa penală nr.69/05.07.2005 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia I Penală, definitivă prin decizia penală nr.1669/15.03.2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia Penală, inculpata a fost condamnată la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare cu executare în regim de detenţie.
Prin sentinţa penală nr.382/15.02.2007 a Judecătoriei Cluj s-a dispus liberarea condiţionată a condamnatei, rămânând un rest de pedeapsă de 11 luni.
De cele mai multe ori infracţiunile concurente sunt urmărite şi judecate simultan, astfel că stabilirea tuturor pedepselor individuale, pentru fiecare infracţiune în parte, precum şi aplicarea pedepsei rezultante se fac prin aceeaşi hotărâre.
Există însă şi situaţii, cum este cea din speţă, când, din diferite motive, infracţiunile concurente – toate sau numai unele din ele – sunt judecate separat unele de altele, fără ca instanţele sesizate să cunoască întinderea concursului sau chiar existenţa acestuia.
Pronunţarea uneia sau a mai multor hotărâri de condamnare nu afectează existenţa concursului, astfel că nu se poate face deosebire , în ce priveşte tratamentul sancţionator după cum infracţiunile concurente au făcut obiectul unei singure judecăţi sau al unor judecăţi separate.
Aplicarea post judicium a unei pedepse rezultante pentru întregul concurs presupune o atingere limitată a autorităţii de lucru judecat a hotărârii de condamnare anterioare, deoarece această pedeapsă rezultantă este o altă pedeapsă decât fiecare dintre pedepsele individuale.
Din acest motiv, Codul penal a reglementat în mod expres instituţia contopirii pedepselor individuale, ca un remediu al situaţie rezultate din judecarea separată a infracţiunilor concurente.
Reglementarea legală din art.36 Cod penal priveşte două situaţii distincte, iar în speţă, în mod corect, prima instanţă a constatat incidenţa cazului prevăzut de art.36 alin.1 Cod penal.
Este vorba de situaţia în care după pronunţarea unei hotărâri de condamnare pentru unele infracţiuni concurente (sentinţa penală nr.69/05.07.2005), inculpata este trimisă în judecată în cauza de faţă pentru o infracţiune aflată în concurs cu cele ce au făcut obiectul sentinţei penale nr.69/2005.
Instanţa de fond a procedat corect, repunând pedepsele anterioare în individualitatea lor, pe care le-a contopit apoi cu pedeapsa din prezenta cauză, conform art.36 alin.1, art.33 lit.a şi art.34 lit.b Cod penal.
Instanţa este obligată să procedeze astfel chiar dacă pedepsele pentru unele dintre infracţiunile concurente au fost executate în total sau în parte, în acest caz dându-se eficienţă prevederilor art.36 alin.3 Cod penal, privind scăderea, din pedeapsa globală, a ceea ce s-a executat.
Dispunând a se scădea din durata pedepsei aplicate pentru infracţiunile concurente „ceea ce s-a executat” anterior, în baza unei hotărâri parţiale de condamnare rămasă definitivă, textul art.36 alin.3 Cod penal era în vedere numai pedeapsa sau partea din pedeapsă efectiv executată.
Prin urmare, dacă cel condamnat a fost liberat condiţionat din executarea pedepsei anterioare, cum este cazul în speţă, din pedeapsa globală nu se va scădea întreaga durată a acelei pedepse, ci numai timpul efectiv executat.
Instanţa nici nu va aplica art.61 alin.1 Cod penal, întrucât pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare din prezenta cauză este o altă pedeapsă decât cea din sentinţa nr.69/05.07.2005, ea reprezentând oricum pedeapsa rezultantă aplicată întregului concurs de infracţiuni, conform art.36 alin.1 Cod penal.
În mod corect prima instanţă a făcut trimitere la jurisprudenţa în materie prin care s-a apreciat că hotărârea prin care s-a admis liberarea condiţionată, rezolvând un raport procesual penal adiacent, este susceptibil a fi modificată odată cu hotărârea prin care s-a rezolvat fondul procesului.
În raport de cele mai sus reţinute, solicitarea inculpatei de a se considera că pedeapsa este executată nu poate fi primită.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art.38515 pct.1 lit.d Cod procedură penală, va admite ambele recursuri şi va casa în parte hotărârea primei instanţe doar în ceea ce priveşte aplicarea greşită a art.257 alin.2 Cod penal, urmând a se face aplicarea art.61 alin.2 şi 4 din Legea nr.78/2000.
Se vor menţine celelalte dispoziţii ale hotărârii recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpata L (B) C E împotriva sentinţei penale nr.11 din 17 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I Penală.
Casează, în parte, sentinţa penală atacată şi rejudecând, înlătură aplicarea art.257 alin.2 Cod penal.
Face aplicarea dispoziţiilor art.61 alin.2 şi 4 din Legea nr.78/2000 şi obligă recurenta inculpată să restituie denunţătorului P C suma de 4000 USD.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 26 septembrie 2008.
Alte legături de la această informațiecomunicate de presă din
12 octombrie 2004
comunicate de presă din
16 noiembrie 2004