ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 273

Dosar nr. 698/57/2008

Şedinţa publică din 27 ianuarie 2010

[...]
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin rechizitoriul nr.126/P/2006 din 27 iulie 2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie – Secţia de Combatere a Corupţiei, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpaţilor G M, pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art.254 alin.1 C.pen. raportat la art.6 din Legea nr.78/2000 şi D N, pentru săvârşirea complicităţii la infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 26 C.pen., raportat la art. 254 alin. 1 C.pen. şi art.6 din Legea nr.78/2000.
În fapt, s-a reţinut că inculpatul G M, în calitate de primar al municipiului Râmnicu-Vâlcea, a pretins, în perioada aprilie - iulie 2006, de la denunţătorul P C, atât direct, cât şi prin intermediul inculpatului D N, suma de 50.000 euro, redusă ulterior la 40.000 euro, în scopul îndeplinirii unui act ce intra în sfera atribuţiilor sale de serviciu, respectiv emiterea unui certificat de urbanism în condiţiile solicitate de persoana interesată.
În sarcina inculpatului D N s-a reţinut că, în calitate de viceprimar al municipiului Râmnicu Vâlcea, în perioada aprilie - iulie 2006, l-a ajutat, prin explicitarea solicitărilor, pe inculpatul G M să pretindă de la numitul P C suma de 50.000 euro, redusă ulterior la 40.000 euro, în scopul îndeplinirii unui act ce intra în sfera atribuţiilor de serviciu ale autorului infracţiunii, respectiv emiterea unui certificat de urbanism în condiţiile solicitate de persoana interesată, primind pentru sine şi pentru autorul infracţiunii suma totală de 25.000 euro.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Vâlcea sub nr.1316/P/2006, iar ulterior, prin încheierea nr.6281/27.10.2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus strămutarea judecării cauzei la Tribunalul Alba, unde dosarul a fost înregistrat sub nr. 4510/90/2006.
Prin încheierea din data de 7 noiembrie 2006, pronunţată de
Tribunalul Alba în dosarul cu numărul de mai sus, s-a dispus, în temeiul art. 300² raportat la art. 160^b alin.3 C.proc.pen.şi art.148 lit.f C.proc.pen., menţinerea stării de arest a inculpaţilor.
Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia penală nr.669 din 10 noiembrie 2006, a admis recursurile declarate de inculpaţii G M şi D N şi, în baza art.139 alin.1 C.proc.pen., a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive a acestora, cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, prevăzută de art.145¹ C.proc.pen., fără încuviinţarea instanţei de judecată, dispunând, totodată, punerea de îndată în libertate a inculpaţilor.
Prin sentinţa penală nr.182 din 18 iunie 2007, pronunţată de Tribunalul Alba, în dosarul nr.4510/90/2006, în baza art.11 pct. 2 lit. a Cod procedură penală, raportat la art. 10 lit. a Cod procedură penală a fost achitat inculpatul G M, de sub învinuirea săvârşirii infracţiunii prev. de art. 254 alin. 1 Cod penal raportat la art. 6 din Legea nr.78/2000.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a Cod procedură penală, raportat la art. 10 lit. d Cod procedură penală a fost achitat inculpatul D N, de sub învinuirea săvârşirii infracţiunii prev. de art. 254 alin. 1 cod penal raportat la art. 6 din Legea nr.78/2000, prin înlăturarea dispoziţiilor art. 26 cod penal.
A fost revocată măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, dispusă faţă de cei doi inculpaţi prin decizia penală nr.669/10 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Alba lulia, în dosarul penal nr. 3306/57/2006.
A fost desfiinţată măsura sechestrului asigurător luată în cursul urmăririi penale prin Ordonanţa din data de 25.07.2006 cu privire la terenul în suprafaţă totală de 805,6 mp, cu destinaţie pentru construcţie, situat administrativ în Râmnicu Vâlcea, str. Straubing nr.158, zona D, nr. cadastral (4904-6108) 1/1, proprietatea inculpatului D N.
A fost respinsă cererea de obligare a inculpaţilor la restituirea către denunţător a sumei de 5000 euro.
În baza art.192 alin. 3 Cod procedură penală cheltuielile judiciare avansate de stat, în faza de urmărire penală şi de judecată, s-a stabilit a rămâne în sarcina acestuia.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă, coroborând probele administrate în cursul urmăririi penale, cu cele administrate nemijlocit în cursul judecăţii, a reţinut o altă situaţie de fapt decât cea avută în vedere de procuror la momentul trimiterii în judecată a inculpaţilor.
Astfel:
- a stabilit inexistenţa cererii pentru terenul din strada Stoianovici, cerere care, contrar susţinerilor acuzării, nu constituia doar o simplă formalitate deoarece, în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare, mai precis cu dispoziţiile art.15 şi art.29 alin.1 din Ordinul 1430/2005 privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr.50/1991, pentru emiterea certificatului de urbanism, solicitantul trebuie să formuleze cerere şi să depună o întreagă documentaţie compusă din elementele precizate în actul normativ menţionat.
-a reţinut că, martorul P C „avea intenţia" de a obţine în perspectivă un certificat de urbanism pentru terenul din strada Stoianovici, aspect despre care ştiau doar inculpatul D N şi martorul T (angajat al SC R SA), care i-a adus inculpatului D N contractul de vânzare- cumpărare cu privire la teren.
-a mai reţinut că, din înregistrările audio- video, care relevă dialogul dintre denunţător şi inculpatul G M din data de 6 iulie 2006, rezultă refuzul categoric al inculpatului G M la tentativa denunţătorului P C de a oferi mită, acest refuz fiind accentuat prin semnul exclamării, după cuvântul NU, rostit de către acesta.
În condiţiile în care mita urma să fie dată pentru terenul din strada Stoianovici, nu poate fi explicată descrierea din starea de fapt din acuzare, privind înţelegerea prealabilă cu privire la nemulţumirea denunţătorului că nu a obţinut certificatul de urbanism pentru imobilul din strada Cerna şi pentru care era depusă întreaga documentaţie pentru obţinerea certificatului de urbanism.
-declaraţiile celor doi inculpaţi se coroborează şi anume că, în data de 5 iulie 2006, după discutarea problemelor de pe ordinea de zi, inculpatul D N i-a adus coinculpatului G M la cunoştinţă faptul că denunţătorul mai deţine un teren pe strada Stoianovici, unde intenţiona să construiască un imobil cu 7 etaje, situaţie în care inculpatul G a declarat că în zona respectivă se poate construi în condiţiile din PUZ (un imobil cu 7 etaje), dar cu acordul vecinilor.
În aceste condiţii inculpatul G M a aflat despre intenţiile denunţătorului de la inculpatul D, că doreşte să edifice o construcţie pe strada Stoianovici pe 5 iulie 2006, spre deosebire de terenul din strada Cerna pe care nu putea edifica o clădire cu 7 etaje.
În final, prima instanţă a stabilit „cu certitudine că sunt lipsite de credibilitate declaraţiile denunţătorului şi că rezultă intenţia de răzbunare a acestuia faţă de inculpatul G M, prin intermediul coinculpatului D N cu care era prieten. De altfel, denunţătorul s-a folosit de inculpatul D N pentru că nu a reuşit să-l mituiască pe inculpatul G M, nici măcar direct, atunci când a fost la sfârşitul iernii 2006 - în audienţă la inculpat şi i-a lăsat pe birou un plic cu bani.
Inculpatul i-a cerut să ia plicul şi să plece, în caz contrar va anunţa organele de pază.”
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul teritorial anticorupţie Alba Iulia, motive de apel ce se găsesc la filele 5-15 din dosarul nr.4510/90/2006 al Curţii de Apel Alba Iulia şi care au vizat:
-nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii instanţei de fond apreciată de Ministerul Public ca „fiind lovită de nulitate absolută, întrucât au fost încălcate dispoziţiile art.334 Cod procedură penală privind punerea în discuţie a noii încadrări juridice a infracţiunii reţinută în sarcina inculpatului D N".
Astfel, în motivele de apel s-a susţinut că, potrivit art.334 Cod procedură penală, „în cazul schimbării încadrării juridice instanţa este obligată să pună în discuţie noua încadrare juridică şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau, eventual, amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea, chiar dacă prin schimbarea încadrării s-ar crea inculpatului o situaţie mai uşoară, or, în cazul de faţă, schimbarea încadrării juridice s-a făcut dintr-o formă de participaţie mai uşoară, respectiv complicitate la infracţiune, în autorat, ceea ce impunea cu atât mai mult, punerea în discuţie a schimbării încadrării juridice”, invocându-se în acest sens decizia nr. 1050/24.02.2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală.
-nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii primei instanţe sub aspectul greşitei soluţii de achitare dispusă faţă de inculpaţii G M şi D N.
S-a susţinut că „este inadmisibil şi total lipsit de cea mai elementară etică profesională ca motivarea judecătorului să reprezinte o copie fidelă a concluziilor apărării (practic fiind copiate pasaje din concluziile scrise ale apărătorului inculpatului D N în motivarea sentinţei)".
Astfel, instanţa de fond „a reţinut o stare de fapt eronată, şi care nu corespunde stării de fapt reţinută în actul de sesizare a instanţei, făcând astfel o analiză şi o interpretare greşită a probelor”.
-s-a susţinut de asemenea, că „judecătorul îşi întemeiază întreaga motivare cu privire la inculpatul G M pe lipsa situaţiei premisă a infracţiunii de luare de mită, respectiv împrejurarea ca funcţionarul să fie investit prin serviciul al cărui salariat este, cu o solicitare, de regulă scrisă, iar în lipsa unei astfel de investiri, funcţionarul nu este ţinut să efectueze un act de serviciu".
Astfel, în mod greşit, instanţa de fond a reţinut că pentru terenul din strada Stoianovici, denunţătorul P C nu avea depusă nici o cerere de eliberare a unui certificat de urbanism, context în care inculpatul G M nu avea pentru ce să pretindă sau să primească bani sau alte foloase, şi conchide prin a aprecia că " infracţiunea nu există".
-o altă critică a constat în aceea că instanţa de fond nu a ţinut cont de probele administrate în cursul urmăririi penale, dând o valoare probatorie mult mai mare celor administrate în cursul cercetării judecătoreşti.
În acest sens, s-a solicitat a se avea în vedere plângerea şi declaraţia părţii vătămate P C, discuţiile ambientale dintre denunţător şi inculpatul D N, în ziua de 6 iunie 2006, din incinta restaurantului Hotelului „M”, declaraţia martorului T F, probe care demonstrează vinovăţia celor doi inculpaţi. Pe cale de consecinţă, s-a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei pronunţate de Tribunalul Alba şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În subsidiar, s-a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii primei instanţe şi, în urma rejudecării, pronunţarea unei soluţii de condamnare a inculpaţilor pentru infracţiunile pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a acestora.
Prin decizia penală nr.179/A 2007 din 10.12.2007, pronunţată în dosarul nr. 4510/90/2006, Curtea de Apel Alba lulia - Secţia penală a admis, în baza art.379 pct.1 lit.b Cod procedură penală, apelul declarat de D.N.A - Serviciul teritorial anticorupţie Alba lulia împotriva sentinţei penale nr.182/18.06.2007, pronunţată de Tribunalul Alba în dosarul nr.4510/90/2006, a desfiinţat sentinţa penală atacată şi a dispus rejudecarea cauzei de către Tribunalul Alba.
În motivarea deciziei penale s-a apreciat că, instanţa de fond, omiţând a pune în discuţia părţilor schimbarea încadrării juridice a faptelor, într-o nouă încadrare, mai gravă, a pronunţat o hotărâre lovită de nulitate absolută, situaţie în care se impune trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Alba.
Împotriva deciziei penale nr.179/A/2007 din 10.12.2007, pronunţată de Curtea de Apel Alba lulia - Secţia penală,în dosarul nr.4510/90/2006 au declarat recurs inculpaţii.
Prin decizia penală nr.1159 din 28 martie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia Penală, în dosarul nr.4510/90/2006, au fost admise recursurile declarate de inculpaţii G M şi D N împotriva deciziei penale nr. 179/A/10.12.2007 a Curţii de Apel Alba Iulia - Secţia penală, a fost casată decizia penală atacată şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Alba Iulia, pentru soluţionarea pe fond a apelului declarat de D.N.A - Serviciul teritorial anticorupţie Alba Iulia, împotriva sentinţei penale nr. 182/18.06.2007 a Tribunalului Alba.
Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia Penală sub nr. 698/57/2008, iar în cursul rejudecării apelului, prin încheierea nr. 1876 din data de 28.10.2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, în dosarul nr.7971/1/2008, a fost admisă cererea formulată de inculpatul G M şi s-a dispus strămutarea judecării cauzei de la Curtea de Apel Alba Iulia, la Curtea de Apel Constanţa, menţinându-se actele îndeplinite.
Cu prilejul susţinerii motivelor de apel în faţa Curţii de Apel Constanţa, reprezentantul Ministerului Public a declarat că înţelege să critice hotărârea primei instanţe doar cu privire la greşita achitare a inculpaţilor, solicitând să se admită apelul, să se constate că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor reţinute prin rechizitoriu în sarcina inculpaţilor G M şi D N şi, pe cale de consecinţă, condamnarea acestora.
Prin decizia penală nr.39/P din 10 aprilie 2009, pronunţată în dosarul nr.698/57/2008, Curtea de Apel Constanţa – Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie a dispus respingerea, ca nefondat, a apelului formulat de Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul teritorial anticorupţie Alba Iulia împotriva sentinţei penale nr.182 din 18 iunie 2007, pronunţată de Tribunalul Alba în dosarul nr.4510/90/2006, privind pe inculpaţii G M şi D N.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Analizând cauza din perspectiva dispoziţiilor cuprinse în art.5² Cod procedură penală, instanţa de fond, în mod corect, a constatat că ansamblul probator administrat nu este în măsură să răstoarne prezumţia de nevinovăţie de care beneficiază inculpaţii.
De asemenea, situaţia de fapt avută în vedere de prima instanţă este una corectă, evenimentele derulându-se în modalitatea prezentată de cei doi inculpaţi în declaraţiile pe care le-au dat şi confirmate de declaraţiile martorilor T F, R M, S G şi T F, cât şi cu actele emise de autorităţile locale privind modalitatea de rezolvare a solicitărilor denunţătorului.
Trecând la analiza elementelor constitutive ale infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art.254 alin.1 Cod penal, instanţa de apel a reţinut că pentru a fi conturată latura obiectivă a acestei infracţiuni este absolut necesar ca actul pentru a cărei îndeplinire/neîndeplinire, funcţionarul pretinde/primeşte bani sau foloase să facă parte din sfera atribuţiilor de serviciu ale acestuia, adică să fie un act privitor la îndatoririle sale de serviciu. Această cerinţă are o importanţă hotărâtoare pentru existenţa infracţiunii de luare de mită, deoarece, fiind vorba de o infracţiune de serviciu ea nu poate fi reţinută în sarcina unui funcţionar, decât în cazul încălcării unei obligaţii ce intră în competenţa sa de serviciu.
Cât priveşte latura subiectivă a infracţiunii, s-a constatat că „aceasta se săvârşeşte cu intenţie directă, pentru că făptuitorul realizează că primind banii sau foloasele, nu i se cuvin şi totuşi el le primeşte, le acceptă şi le pretinde”.
În deplin acord cu prima instanţă, curtea de apel a reţinut că, „în mod obligatoriu, cerinţa esenţială pentru întrunirea elementelor materiale ale infracţiunii de luare de mită este aceea ca funcţionarul respectiv să fie investit cu o solicitare scrisă de către o persoană pentru întocmirea atribuţiilor de serviciu. În lipsa unei astfel de investiri, funcţionarul nu este ţinut să efectueze un act de serviciu, iar obligaţiile sale capătă consistenţă numai după momentul investirii cu cererea solicitantului”.
Cum din documentaţia aflată la dosar rezultă că cererea SC „R” SA pentru obţinerea certificatului de urbanism pentru terenul din str.Gabriel Stoianovici nr.3, a fost depusă pe data 1 august 2006, după arestarea celor doi inculpaţi, nefiind astfel îndeplinite cerinţele ce decurg din art.15 şi art.29 din Ordinul nr.1430/2005, privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr.50/1991, instanţa de apel a stabilit că „susţinerea denunţătorului în sensul că sumele de bani oferite inculpatului D N, în vederea obţinerii PUZ-ului şi PUD-ului pentru această stradă, este nesinceră.
În aceste condiţii, inculpatul G M, nediscutând niciodată cu P C despre acest teren, nu avea pentru ce să pretindă, să primească bani sau foloase, nici direct şi nici prin intermediul lui D N, neexistând actul determinat ce ar fi intrat în sfera atribuţiilor sale de serviciu, astfel că nu a comis infracţiunea de luare de mită, întrucât aceasta nu există”.
Inculpatul G M, nefiind autorul infracţiunii de luare de mită, instanţa de apel a concluzionat că nu poate exista nici complicitatea la această infracţiune, care nu a fost dovedită, sub nicio formă, în cauză.
Mai mult decât atât, asemeni instanţei de fond, instanţa de control judiciar a evidenţiat faptul că banii primiţi de inculpatul D N au constituit, în realitate, un împrumut din partea unui vechi prieten.
Chiar dacă, în final, instanţa de apel a admis că s-au administrat şi probe în sprijinul incriminării, a conchis că acestea nu sunt suficiente pentru înfrângerea prezumţiei de nevinovăţie a inculpaţilor, astfel că în mod corect, aceştia au fost achitaţi.
Împotriva deciziei penale sus-arătate a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie –Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul teritorial Constanţa, care a criticat greşita achitare a celor doi inculpaţi, apreciind că, în cauză, este incident cazul de casare prevăzut de art.385⁹ pct.18 C.proc.pen.
În susţinerea recursului, reprezentantul Ministerului Public a învederat faptul că soluţia de achitare pronunţată de prima instanţă şi menţinută de instanţa de apel s-a întemeiat doar pe declaraţiile inculpaţilor, confirmate în opinia ambelor instanţe, de declaraţiile a patru martori, fiind înlăturate nejustificat, din operaţiunea de evaluare a probatoriului administrat în cauză, celelalte declaraţii ale martorilor şi înregistrările video şi audio realizate în condiţii de legalitate.
În opinia Direcţiei Naţionale Anticorupţie, împrejurarea reţinută de instanţe, conform căreia D N ar fi primit sumele de 5000 euro şi, respectiv, 20.000 euro cu titlu de împrumut de la martorul denunţător P C, este în flagrantă contradicţie cu probele aflate la dosarul cauzei, din care rezultă, fără echivoc, vinovăţia inculpaţilor pentru infracţiunile pentru care s-a dispus trimiterea acestora în judecată.
De asemenea, reprezentantul Ministerului Public a susţinut că în cauză este îndeplinită condiţia „situaţiei premisă”, fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, textul de lege impunând ca actul pe care-l negociază funcţionarul, să facă parte din sfera atribuţiilor de serviciu ale acestuia.
Cum, în speţă, sumele de bani care au fost pretinse pentru eliberarea unui certificat de urbanism, între cei doi inculpaţi existând o înţelegere, reprezentantul parchetului a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei penale nr.182 din 18 iunie 2007 a Tribunalului Alba şi a deciziei penale nr.39/P din 10 aprilie 2004 a Curţii de Apel Constanţa – Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie şi, în rejudecare, condamnarea inculpatului G M pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută de art.254 alin.1 C.pen., raportat la art.6 din Legea nr.78/200 şi a inculpatului D N pentru complicitate la infracţiunea de luare de mită prevăzută de art.26 C.pen, raportat la art.254 alin.1 C.pen. combinat cu art.6 din Legea nr.78/2000.
La termenul din data de 9 noiembrie 2009, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art.385¹⁴ alin.11 C.proc.pen., având, pe de o parte, obligaţia de a proceda la ascultarea inculpaţilor prezenţi, motivat de împrejurarea că ambele instanţe (de fond şi apel) nu au pronunţat împotriva acestora o hotărâre de condamnare, iar pe de altă parte, în respectarea şi a dispoziţiilor art.70 alin.2 C.proc.pen., le-a adus la cunoştinţă inculpaţilor faptul că au dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-le totodată atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva lor, ambii inculpaţi prevalându-se de dreptul la tăcere (a se vedea încheierea de la fila 24 dosar recurs), drept asupra exercitării căruia nu au revenit până la finalizarea cercetărilor în prezenta cauză.
De altfel, în cauzele Saunders contra Regatului Unit şi O”Halloran şi Francis contra Regatului Unit, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că „deşi nu este menţionat, în mod expres, în art.6 din Convenţie, dreptul la tăcere şi una din componentele sale, şi anume dreptul de a nu contribui la propria acuzare, constituie unul dintre standardele internaţionale larg recunoscute, care au stat la baza noţiunii de „proces echitabil” consacrată de art.6 din Convenţie. Dreptul la tăcere şi dreptul de a nu contribui la propria acuzare sunt drepturi absolute, iar exercitarea oricăror forme de coerciţie directă, pentru ca o persoană acuzată să facă declaraţii care contribuie la propria acuzare, împotriva voinţei sale, aduce atingere, în sine, substanţei acestor două drepturi”.
Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu ambele hotărâri, conform art.385⁹ alin.3 C.proc.pen., combinat cu art.385⁶ alin.1 şi 2 C.proc.pen., constată că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Constanţa este fondat, pentru considerentele ce vor fi dezvoltate în continuare.
Din probatoriile administrate în cauză în cursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti, analizându-se şi susţinerile parchetului şi ale apărătorilor celor doi inculpaţi, Înalta Curte reţine următoarea situaţie de fapt:
Inculpaţii G M şi D N au deţinut funcţiile de primar şi, respectiv, viceprimar în municipiul Râmnicu Vâlcea, localitate în care îşi desfăşura activitatea şi martorul denunţător P C.
În calitate de acţionar majoritar la SC R SA, martorul denunţător P C a cumpărat de la numitul I R, la data de 2 decembrie 2005, un teren amplasat în municipiul Râmnicu Vâlcea, str.Cerna nr.6, în suprafaţă de 280 mp, în scopul edificării unei construcţii.
Anterior tranzacţiei, martorul denunţător P C i-a solicitat vânzătorului un certificat de urbanism, care să ateste că terenul cumpărat poate fi folosit pentru dezvoltări imobiliare. Vânzătorul s-a conformat şi, prin mandatarul I E, a obţinut de la Primăria Rm.Vâlcea, condusă de cei doi inculpaţi, certificatul de urbanism nr.1731/29344/26.09.2005 (filele 167-175 dos.urm.pen.), cu datele tehnice aflate în cuprinsul actului (procentul de ocupare a terenului - POT – de 80%, coeficientul de utilizare a terenului – CUT – de 0,93 şi regimul maxim de înălţime de patru nivele, respectiv, P + 3 E – parter şi 3 etaje), fapt ce a determinat realizarea tranzacţiei.
Ulterior dobândirii terenului, SC R SA a solicitat, la rândul ei, Primăriei Rm.Vâlcea, un certificat de urbanism pentru acelaşi teren şi în aceleaşi condiţii generale de amplasament (procent de ocupare a terenului – POT - , coeficient de utilizare a terenului – CUT - , regim maxim de înălţime de patru nivele ş.a.), obţinând la data de 23 decembrie 2005, deci la numai trei luni, un act cu menţiuni total diferite faţă de primul certificat, toate în defavoarea sa (certificatul de urbanism nr.2274/40725/23.12.2005 – filele 176-181 dos.urm.pen.).
Nemulţumit de schimbarea nejustificată a datelor tehnice, martorul denunţător P C s-a prezentat la sediul Primăriei Rm.Vâlcea, unde l-a contactat personal pe inculpatul G M (primarul municipiului), deoarece martorul T F - director general executiv la SC R SA, care se ocupase în numele societăţii de obţinerea certificatului de urbanism din 23 decembrie 2005 – îl avertizase că inculpatul G M nu este de acord ca SC R SA să execute o construcţie pe terenul respectiv, în condiţiile solicitate (declaraţia martorului T F, filele 40-41 dos.urm.pen.).
Martorul denunţător P C a solicitat personal inculpatului G M să-i elibereze un certificat de urbanism similar celui emis lui I R, deoarece nu intervenise nicio schimbare în situaţia terenului, însă inculpatul i-a evidenţiat că, terenul fiind situat în centrul oraşului, este dificil să elibereze o autorizaţie de construcţie în regimul solicitat, dar că s-ar putea trece peste toate dificultăţile, în schimbul unei sume de bani neprecizată.
La data de 14 februarie 2006, SC R SA a solicitat, prin cererea înregistrată sub nr.4954, avizarea documentaţiei privind edificarea unui imobil cu destinaţia birouri pe terenul din str.Cerna nr.6, iar, prin adresa cu acelaşi număr din data de 7 martie 2006, Primăria Rm.Vâlcea, condusă de cei doi inculpaţi, i-a comunicat că documentaţia nu a fost avizată favorabil, regimul de înălţime propus fiind prea mare (filele 228; 229-244 dos.urm.pen.).
În aceste condiţii, la data 13 martie 2006, SC R SA a revenit, prin cererea nr.8174, solicitând un aviz similar, dar pentru o construcţie cu două nivele mai mică, însă, prin raportul întocmit de martora M E L (şef serviciu la Direcţia urbanism din cadrul Primăriei Rm.Vâlcea – declaraţia martorei de la filele 190-193 dos.urm.pen. şi de la fila 125 dosar fond), aprobat de primarul G M, s-a propus avizarea pentru o construcţie cu încă două nivele mai mică, revenindu-se practic, la certificatul de urbanism anterior, care îl nemulţumise pe martorul denunţător (filele 248-262 dos.urm.pen. şi raportul întocmit de inginer M L , fila 245 dosar urm.pen.).
Cunoscând că respingerea, în două rânduri, a propunerii de avizare împiedica pentru viitor reiterarea acesteia, SC R SA a cerut, la data de 27 martie 2006, retragerea propunerii de avizare a documentaţiei (fila 247 dos.urm.pen.).
Reamintindu-şi „sugestia” inculpatului G M din timpul discuţiei personale avută cu acesta, martorul denunţător P C a decis să-i ofere inculpatului suma de 5.000 euro, scop în care l-a contactat telefonic, în luna aprilie 2006, stabilind împreună o întâlnire în biroul primarului, în cursul aceleiaşi zile.
Găsindu-l pe inculpatul G M singur în biroul său, martorul denunţător P C i-a comunicat că a adus suma de 5.000 euro, iar acesta i-a cerut să remită banii viceprimarului, respectiv coinculpatului D N, care îl aşteaptă în biroul său şi este informat despre întreaga situaţie.
Martorul denunţător P C s-a conformat şi a mers la biroul inculpatului D N, care într-adevăr îl aştepta, depunând pe biroul acestuia plicul cu bani.
Inculpatul D N a cerut amănunte privind cuantumul sumei, iar când a aflat că este vorba numai de 5.000 euro s-a arătat nemulţumit, precizând că suma este suficientă numai pentru consilierii din cadrul consiliului local, în competenţa cărora intra modificarea planului de urbanism zonal, necesar eliberării certificatului de urbanism.
Înalta Curte consideră că, acesta este momentul consumării infracţiunilor săvârşite de cei doi inculpaţi.
După aceasta, martorul denunţător P C a avut un alt contact cu inculpatul D N, care i-a menţionat că suma iniţială trebuie înmulţită cu zece, astfel că acesta a înţeles că suma totală solicitată de inculpaţi este de 50.000 euro.
După toate aceste discuţii şi după înmânarea sumei de 5.000 euro, martorul denunţător P C a obţinut o copie a planului de urbanism zonal şi a constatat că, în continuare certificatul de urbanism emis pentru SC R SA impunea condiţii restrictive, în raport de cel eliberat proprietarului anterior, astfel că împreună cu martorul T Fb şi cu numitul P F a mers inopinat la biroul inculpatului G M pentru a solicita explicaţii.
Inculpatul G M l-a îndrumat să formuleze o nouă cerere pentru emiterea certificatului de urbanism, cerere ce a fost înregistrată sub numărul 18713/13.06.2006 la Primăria Rm.Vâlcea (fila 157 dos.urm.pen.).
La data de 27 iunie 2006, martorul denunţător P C a mers la biroul inculpatului D N, care i-a comunicat că certificatul de urbanism ce-i va fi eliberat, nu va fi în concordanţă cu planul urbanistic zonal, dându-i practic a înţelege că va avea în conţinut prevederi favorabile. În aceeaşi zi însă, a fost eliberat certificatul de urbanism nr.1349/18713/27.06.2006 (filele 153-166 dos.urm.pen.), semnat de inculpatul G M, în care fuseseră stabilite condiţii la fel de restrictive ca şi cele anterioare.
Acest lucru l-a determinat pe martorul denunţător P C să-i solicite inculpatului D N restituirea sumei de 5.000 euro şi, totodată, să denunţe întreaga activitate a inculpaţilor, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, denunţ făcut la data de 28.06.2006 (filele 27-29 dos.urm.pen.).
Neprimind banii de la inculpatul D N, martorul denunţător P C, al cărui scop evident era să realizeze o construcţie, acesta fiind obiectul de activitate al firmei pe care o reprezenta, s-a prezentat la data de 30 iunie 2006 la biroul inculpatului D N şi i-a propus acestuia ca, obiectul investiţiei să se transfere în str.Gabriel Stoianovici din municipiul Rm.Vâlcea, unde SC R SA deţinea un teren în suprafaţă de 420 mp, urmând ca, în situaţia în care în scurt timp va fi eliberat un certificat de urbanism favorabil, fără condiţii restrictive, el să remită suma de 50.000 euro, solicitată anterior pentru primul teren (cel din str.Cerna), pentru a fi distribuită celor implicaţi în emiterea respectivelor aprobări.
Propunerea a fost acceptată de inculpatul D N.
Ulterior acestor discuţii, respectiv la data de 4 iulie 2006, Tribunalul Vâlcea a autorizat interceptarea şi înregistrarea audio-video de convorbiri şi imagini purtate de martorul denunţător P C cu primarul G M şi viceprimarul D N, iar din nota de redare a dialogului ambiental (filele 105 – 111 dos.urm.pen.) rezultă că, denunţătorul P C l-a vizitat pe inculpatul D N în biroul acestuia, unde a primit confirmarea că primarul G M a fost informat despre solicitarea referitoare la terenul din str.Gabriel Stoianovici şi că urmează ca aceştia – primar şi viceprimar – să facă demersuri pentru rezolvarea favorabilă a cererii, prin ocolirea avizului comisiei arhitecţilor (a se vedea şi încheierea nr.47/4 iulie 2006, pronunţată în dosarul nr.1194/P/2006 al Tribunalului Vâlcea şi autorizaţia nr.11/4 iulie 2006 – filele 48-50 dos.urm.pen.).
Totodată, s-a renegociat suma de 50.000 euro, hotărându-se reducerea acesteia la 40.000 euro, din care 5.000 euro, daţi anterior, rămâneau ca avans, 20.000 euro, urmau a fi remişi în zilele următoare, iar diferenţa, la „ieşirea” certificatului de urbanism.
Viceprimarul D N a confirmat înţelegerea şi a reiterat promisiunea că va discuta încă odată cu primarul G M, inclusiv despre renegocierea sumei şi condiţiile de plată.
Neavând banii necesari, martorul denunţător P C a primit de la Direcţia Naţională Anticorupţie suma de 20.000 euro, marcată criminalistic, iar la data de 6 iulie 2006, în urma a două convorbiri telefonice, s-a întâlnit cu inculpatul D N la Restaurantul Hotelului M din Râmnicu Vâlcea, având asupra sa suma marcată.
Din nota privind redarea dialogului ambiental de la filele 127-128 dos.urm.pen. rezultă că martorul denunţător P C i-a propus inculpatului D N să meargă la toaleta localului să facă tranzacţia, acesta din urmă fiind de acord şi, după primirea sumei de 20.000 euro, i-a reconfirmat că a vorbit cu inculpatul G M şi că întreaga problemă se va rezolva.
Imediat după această întrevedere, martorul P C s-a deplasat la biroul primarului G M pentru a se asigura, pe de o parte, că acesta are cunoştinţă de înţelegere şi, pe de altă parte, pentru a-l anunţa că i-a dat inculpatului D N suma de 20.000 euro.
Din nota de redare a dialogului ambiental de la filele 140-141 dos.urm.pen. rezultă că inculpatul G M i-a confirmat martorului denunţător P C că ştie despre înţelegerea realizată prin intermediul coinculpatului D N, adăugând că trebuie şi acordul vecinilor, pentru ca martorul să poată construi pe acel teren. Totodată, din aceeaşi notă a mai rezultat că, inculpatul G M nu a avut nicio reacţie de respingere a discuţiei referitoare la bani şi scopul transmiterii acestor bani.
Din imaginile video conexe acestei discuţii rezultă că, în momentul în care martorul denunţător P C dă amănunte privind sumele de bani („20.000 acum şi, după aia, când iese certificatul, restul”), inculpatul G M gesticulează aprobativ cu mâna, iar cuvintele de despărţire adresate lui P C sunt „da, să trăiţi, numai bine!”, nicidecum vreo atitudine de îndepărtare a acestuia din birou.
Situaţia de fapt descrisă mai sus este dovedită în cauză cu următoarele mijloace de probă:
-denunţul formulat de numitul P C (filele 27-29, dos.urm.pen.);
-declaraţiile martorului denunţător P C (filele 30-34 dos.urm.pen., filele 117-119 dos.fond şi filele 43-44 dos.apel nr.698/57/2008 al Curţii de Apel Constanţa);
-declaraţiile martorului T F (filele 40-41 dos.urm.pen. şi filele 137-138 dos.fond);
-declaraţiile martorului M T – secretar al Primăriei Rm.Vâlcea (filele 182-185 dos.urm.pen. şi fila 139 dos.fond);
-declaraţiile martorului J C – director executiv al Direcţiei urbanism din cadrul Primăriei Rm.Vâlcea (filele 194-196 dos.urm.pen. şi fila 146 dos.fond);
-declaraţiile martorei M E L (filele 190-193 dos.urm.pen. şi fila 125 dos.fond);
-declaraţiile martorei O P – inspector la Direcţia urbanism din cadrul Primăriei Rm.Vâlcea (filele 186-189 dos.urm.pen. şi fila 145 dos.fond);
-certificatul de urbanism nr.1731/29344/26.09.2005 şi documentaţia aferentă (filele 167-175 dos.urm.pen.);
-certificatul de urbanism nr.2274/40725/23.12.2005 şi documentaţia aferentă (filele 176-181 dos.urm.pen);
-certificatul de urbanism nr.1349/18713/27.06.2006 şi documentaţia aferentă (filele 153-166 dos.urm.pen);
-cererea nr.4954/ 14.02.2006 depusă de S.C. R S.A. la Primăria Râmnicu-Vâlcea şi adresa-răspuns nr. 4954/7.03.2006 (filele 228, 229-244 dos.urm.pen);
-cererea nr.8174/13.03.2006, prin care S.C. R S.A. a solicitat Primăriei Râmnicu-Vâlcea avizarea unui plan urbanistic de detaliu (filele 248-262 dos.urm.pen);
-raportul întocmit de inginer M L şi aprobat de primarul G M, prin care s-a propus avizarea planului urbanistic de detaliu „Construcţie pentru birouri S.C. R S.A." (fila 245 dos.urm.pen);
-cererea din 27.03.2006, prin care S.C. R S.A. a solicitat retragerea propunerii de avizare a documentaţiei prin modificarea P.U.Z. (fila 247 dos.urm.pen);
-adresa nr. 22000/7.07.2006, emisă de Primăria Râmnicu-Vâlcea,
conţinând principalele atribuţii de serviciu ale inculpatului G
M (fila 151 dos.urm.pen.);
-procesul-verbal din 5.07.2006, privind marcarea criminalistică a sumei de 20.000 euro(filele 55-56 dos.urm.pen);
-procesul-verbal din 6.07.2006 de constatare a infracţiunii flagrante (filele 57-61 dos.urm.pen.);
-autorizaţia de interceptare şi înregistrare nr. 11/4.07.2006, emisă de Tribunalul Vâlcea (fila 50 dos.urm.pen);
-încheierea nr.47 din 4.07.2006, pronunţată în dosarul nr.
1194/P/2006 al Tribunalului Vâlcea (filele 48-49 dos.urm.pen);
-procesul-verbal de certificare a interceptărilor şi înregistrărilor
audio-video din 18.07.2006, încheiat de Tribunalul Vâlcea (filele 147-150 dos.urm.pen);
-procesul-verbal de certificare a interceptărilor şi înregistrărilor
audio-video din 18.07.2006, încheiat de Tribunalul Vâlcea (filele 147-150 dos.urm.pen);
-un suport magnetic tip miniDV, marca Sony 30 Excellence, având seria constructivă 52 CE 1109D 2040, inscripţionat cu nr.1, conţinând imagini înregistrate în cursul supravegherii operative a denunţătorului P C în perimetrul Primăriei Râmnicu-Vâlcea, efectuată la 4.07.2006, împreună cu procesul-verbal (filele 86-91 dos.urm.pen);
-un suport digital tip CD RW marca Raxon, având seria constructivă RMC-H-01 AED 1003 192625, inscripţionat cu nr. 2, ce conţine înregistrarea ambientală audio-video a dialogului purtat de P C cu inculpatul D N, în sediul Primăriei Râmnicu-Vâlcea, la data de 4.07.2006, începând cu ora 15¹⁹ împreună cu procesul-verbal şi nota de redare (filele 103-111 dos.urm.pen);
-un suport digital tip CD marca Verbatim, având seria constructivă 5342N0321 01, inscripţionat cu nr.4, ce conţine înregistrarea audio-video a dialogului ambiental purtat de denunţătorul P C cu inculpatul D N în incinta Restaurantului Hotelului M la data de 6.07.2006, începând cu ora 14¹⁰, împreună cu procesul-verbal şi nota de redare (filele 112-137 dos.urm.pen);
-un suport digital marca Verbatim, având seria constructivă
5342N0322 01, inscripţionat cu nr.5, ce conţine înregistrarea audio-video a dialogului ambiental purtat de denunţătorul P C cu inculpatul G M în sediul Primăriei Râmnicu-Vâlcea, la data de 6.07.2006, începând cu ora 15⁰⁷, împreună cu procesul-verbal şi nota de redare (filele 138-141 dos.urm.pen);
-un suport digital tip CD R marca Verbatim, având seria constructivă 5342N0325 20, inscripţionat cu nr.126/II-1/02, ce conţine două convorbiri telefonice purtate de P C cu inculpatul D N la data de 6.07.2006, orele 12¹⁴, respectiv 13⁴⁸ şi o convorbire telefonică purtată de P C cu inculpatul G M la data de 6.07.2006, ora 14⁵⁶, împreună cu procesele-verbale şi notele de redare (filele 98-102 dos.urm.pen.), toate acestea coroborându-se cu declaraţiile inculpatului G M (filele 293-297, 300 dos.urm.pen., filele 111-113 dos.fond, fila 30 dosar apel nr.698/57/2008 al Curţii de Apel Constanţa ) şi cu declaraţiile inculpatului D N (filele 272-280, 283 dos.urm.pen., filele 114-116 dos.fond şi fila 31 dos. apel nr.698/57/2008 al Curţii de Apel Constanţa);
În drept, fapta inculpatului G M care, în calitatea sa de primar al municipiului Rm.Vâlcea, a pretins în luna aprilie 2006 şi ulterior a acceptat, prin intermediul coinculpatului D N sume de bani (până la concurenţa sumei de 50.000 euro) de la denunţătorul P C, pentru a îndeplini un act ce intra direct în sfera atribuţiilor sale de serviciu, respectiv emiterea emiterea unui certificat de urbanism, în condiţiile solicitate de persoana interesată, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art.254 alin.1 C.pen. raportat la art.6 din Legea nr.78/2000.
Fapta inculpatului D N care, în luna aprilie 2006, a primit pentru inculpatul G M, de la martorul denunţător P C suma de 5.000 euro, iar la data de 6 iulie 2006 suma de 20.000 euro, solicitând în total suma de 50.000 euro, în scopul ca inculpatul G M să emită un certificat de urbanism, în condiţiile cerute de persoana interesată, întruneşte elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de luare de mită prevăzută de art.26 C.pen. raportat la art.254 alin.1 C.pen., combinat cu art.6 din Legea nr.78/2000.
Trebuie precizat că, actul în legătură cu care s-au pretins şi primit banii, excedea atribuţiilor de serviciu ale inculpatului D N (viceprimar), astfel că acesta nu poate avea calitatea de autor în cauză, activitatea desfăşurată de el circumscriindu-se formei de participaţie a complicităţii prevăzută de art.26 C.pen., prin ajutorul dat inculpatului G M la săvârşirea infracţiunii de luare de mită.
Potrivit art.26 C.pen. complicitatea constă în fapta unei persoane care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută, în orice mod, la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală.
Trebuie subliniat de asemenea că, modificările ulterioare ale cuantumului pretenţiilor solicitate de către inculpaţi faţă de denunţătorul P C (5.000 euro, sumă majorată apoi la 50.000 euro şi redusă ulterior la 40.000 euro) nu constituie acte de repetare a infracţiunilor, care să atragă forma continuată a acestora, prevăzută de art.41 alin.2 C.pen., deoarece nu sunt acte materiale distincte, săvârşite în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, ci o continuare a extinderii pretenţiilor materiale ale unui act de luare de mită, deja consumat în luna aprilie 2006.
Infracţiunea de luare de mită, aşa cum este definită de art.254 alin.1 C.pen. este o infracţiune instantanee, care se consumă imediat, în momentul pretinderii, primirii, acceptării ori nerespingerii banilor ori altor foloase legate de îndeplinirea actului de serviciu, atâta vreme cât este vorba de o unică încălcare a atribuţiilor de serviciu.
Împrejurarea că, cererile denunţătorului P C au vizat succesiv două acte distincte, respectiv pentru terenul din str.Cerna şi, ulterior, pentru terenul din str.Gabriel Stoianovici, nu înseamnă că acesta a solicitat eliberarea a două acte distincte, pentru că scopul său era să edifice o singură construcţie şi, doar în urma malversaţiunilor exercitate de inculpaţi, a fost nevoit să-şi transfere pretenţiile asupra altui teren.
Deci, inculpatului G M nu i s-a solicitat decât un singur certificat de urbanism, iar el a acceptat primirea de bani pentru o singură încălcare a atribuţiilor de serviciu, indiferent că se referea la terenul din str.Cerna sau la terenul din str.Gabriel Stoianovici.
Potrivit dispoziţiilor cuprinse în art.1 din Codul de procedură penală român, scopul procesului penal îl constituie constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel că orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor, precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul legii.
Pentru aceasta, procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege. În desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului.
Normele procesual penale obligă organele de urmărire penală şi instanţele de judecată să aibă un rol activ şi pe întreg cursul procesului penal să respecte dreptul la apărare garantat de stat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi.
Orice persoană, bucurându-se de prezumţia de nevinovăţie, este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă.
Învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia.
În legătură cu acest principiu, Înalta Curte constată că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că „prezumţia de nevinovăţie reclamă, printre altele, ca sarcina probei să revină acuzării şi ca dubiul să fie profitabil acuzatului.
Acuzării îi revine obligaţia de a arăta învinuitului care sunt acuzaţiile cărora le va face obiectul şi a oferi probe suficiente pentru a întemeia o declaraţie de vinovăţie. Statul este obligat să asigure acuzatului dreptul la apărare (el însuşi sau cu asistenţa unui avocat) şi să-i permită să interogheze sau să pună să fie audiaţi martorii acuzării. Acest drept nu implică numai un echilibru între acuzare şi apărare, ci, impune ca audierea martorilor să fie în general, în contradictoriu. Elementele de probă trebuie să fie în principiu, produse în faţa acuzatului în audienţă publică şi în vederea dezbaterii în contradictoriu” (Plenul Hotărârii nr.6 din decembrie 1988, cauza Barbera, Messegue şi Jabordo vs.Spania).
Vinovăţia nu se poate stabili decât în cadrul juridic procesual penal, cu probe, sarcina administrării acestora revenind organului de urmărire penală şi instanţei de judecată.
Probele trebuie să fie concludente şi utile, ceea ce presupune necesitatea de a fi credibile, apte să creeze măcar presupunerea rezonabilă că ceea ce probează corespunde adevărului.
Pe de altă parte, în raport cu dispoziţiile cuprinse în art.62, art.63 C.proc.pen. raportat la art.1, art.200 şi art.289 C.proc.pen., hotărârea prin care se soluţionează cauza penală dedusă judecăţii trebuie să apară ca o concluzie, susţinută de materialul probator administrat în dosar, constituind un lanţ deductiv, fără discontinuitate.
Aşa cum rezultă din prevederile art.63 alin.2 C.proc.pen., este exclusă o ordine de preferinţă a probelor, neputându-se face distincţie, în ceea ce priveşte valoarea în stabilirea adevărului, în raport de faza în care au fost administrate, criteriul determinant în aprecierea probelor constituindu-l forţa acestora de a exprima adevărul, indiferent de momentul procesual căruia aparţin sau de organul care le-a administrat.
De asemenea, enumerarea mijloacelor de probă prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probă, enumerare făcută în dispoziţiile art.64 alin.1 C.proc.pen. nu echivalează cu o clasificare, în funcţie de valoarea probantă a acestora.
În prezenta cauză, Înalta Curte constată că atât prima instanţă cât şi instanţa de apel, în dispreţul dispoziţiilor art.3 C.proc.pen., privind aflarea adevărului, normă cu valoare de principiu în procesul penal, au comis o eroare gravă de fapt, prin încrederea exagerată acordată unor probe şi prin ignorarea altora, împrejurare care a condus la achitarea nejustificată a celor doi inculpaţi.
Pentru a constitui caz de casare, eroarea de fapt trebuie să fie gravă, adică, pe de o parte, să fi influenţat asupra soluţiei cauzei, iar pe de altă parte, să fie vădită, neîndoielnică.
Eroarea gravă de fapt nu priveşte dreptul de apreciere a probelor, ci discordanţa între cele reţinute de instanţă şi conţinutul real al probelor, prin ignorarea unor aspecte evidente, care au avut drept consecinţă pronunţarea altei soluţii decât cea pe care materialul probator o susţine.
Referitor la unele probe administrate de organele de urmărire penală, apărătorii aleşi ai inculpaţilor D N şi G M au susţinut că acestea au fost obţinute în mod ilegal, în speţă, fiind aplicabile dispoziţiile art.64 alin.2 C.proc.pen., astfel că se impune ca înregistrările ambientale transcrise în notele aflate la filele 105 -111, 114-137 şi 140-143 din dosarul de urmărire să fie înlăturate ca nelegale.
În argumentarea acestei solicitări s-a învederat faptul că, normele procesual penale în vigoare în iulie 2006, nu permiteau autorizarea interceptărilor şi înregistrărilor audio-video înainte de începerea urmăririi penale. Cum în cauză urmărirea penală a fost începută pe data de 6.07. 2006, iar autorizaţia judecătorului poartă data de 4.07.2006 este evident, în opinia apărătorilor, că înregistrările efectuate în perioada 04-06.07.2006 sunt nelegale.
Înalta Curte, interpretând dispoziţiile legale cuprinse în Secţiunea V1 a Titlului III „Interceptările şi înregistrările audio sau video” din partea generală a Codului de procedură penală, în deplin acord cu doctrina şi cu jurisprudenţa instanţei supreme, constată că nu poate fi primit punctul de vedere exprimat de apărare, întrucât ar echivala cu o golire de conţinut a textelor de lege ce reglementează această materie.
Astfel, potrivit dispoziţiilor cuprinse în art.91¹ alin.1 C.proc.pen., în vigoare la data de 04.07.2006, interceptările şi înregistrările pe bandă magnetică sau pe orice alt tip de suport ale unor convorbiri ori comunicări se vor efectua cu autorizarea motivată a instanţei, la cererea procurorului, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea şi înregistrarea se impun pentru aflarea adevărului, atunci când stabilirea situaţiei de fapt sau identificarea făptuitorilor nu poate fi realizată în baza altor probe.
În aliniatul 2 al aceluiaşi articol sunt enumerate infracţiunile pentru care s-a permis acest mijloc de probă, printre care se numără şi infracţiunile cuprinse în Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.
Din textele de lege sus-arătate rezultă că interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor sunt subordonate unor condiţii strict determinate, şi anume:
1.să existe date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni;
Prin urmare, trebuie să existe date şi indicii temeinice care să conducă la reţinerea unei suspiciuni rezonabile cu privire la pregătirea unei infracţiuni sau la săvârşirea acesteia.
Este evident faptul că ori de câte ori există o astfel de suspiciune rezonabilă, este posibilă autorizarea unei ingerinţe în viaţa privată a oricărei persoane, indiferent dacă este implicată sau nu într-o procedură penală.
2.să privească o infracţiune dintre cele pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu;
În reglementarea condiţiilor necesare pentru a se autoriza interceptările şi înregistrările audio sau video, legiuitorul român a precizat numai infracţiunile pentru care se poate permite ingerinţa în viaţa privată, fără a se preocupa de persoana care trebuie să suporte intruziunea.
3.să fie utile pentru aflarea adevărului, atunci când stabilirea situaţiei de fapt sau identificarea făptuitorului nu poate fi realizată în baza altor probe;
Caracterul subsidiar al ingerinţei în dreptul la viaţa privată a oricărei persoane îl obligă pe judecătorul competent să autorizeze măsura, să facă o analiză şi să aprecieze dacă alte procedee probatorii nu sunt de natură să contribuie eficient la stabilirea situaţiei de fapt sau la identificarea făptuitorului.
După cum se observă, în textul art.91¹ C.proc.pen. aflat în vigoare la data de 4.07.2007, legiuitorul a folosit termenul de „făptuitor” şi nu de „învinuit” sau „inculpat”, deci autorizaţia emisă de Tribunalul Vâlcea a fost dată în condiţiile legii, neputând fi contestat caracterul probator al înregistrărilor realizate.
4.să existe o autorizaţie din partea judecătorului competent;
Potrivit dispoziţiilor cuprinse în art.91³ C.proc.pen., convorbirile înregistrate sunt redate integral într-un proces-verbal ce constituie mijloc de probă.
Din cele ce preced, rezultă că legalitatea interceptărilor şi înregistrărilor audio sau video nu este condiţionată de începerea urmăririi penale.
Nicio dispoziţie legală nu interzice ca autorizarea de interceptare şi de înregistrare audio sau video să se poată da ca act premergător începerii urmăririi penale.
Atunci când legiuitorul a dorit ca autorizarea unei ingerinţe în dreptul la viaţa privată să se facă doar după începerea urmăririi penale a făcut-o în mod expres. Mărturie stau dispoziţiile art.100 C.proc.pen. care reglementează percheziţia şi care prin Legea nr.281/2003 au fost completate cu alin.6 în care se prevede că „percheziţia domiciliară nu poate fi dispusă înainte de începerea urmăririi penale.”
În cazul înregistrărilor audio sau video nu există un text prohibitiv. De altfel, nici nu putea să existe, atâta vreme cât autorizarea poate fi dispusă atunci când sunt date despre pregătirea săvârşirii unor infracţiuni grave şi pentru identificarea sau localizarea infractorilor, ceea ce implică şi o muncă de informare.
Cu privire la dispoziţiile cuprinse în art. 91¹, art. 91² şi art. 91⁵ C.proc.pen., în faţa instanţelor au fost invocate mai multe excepţii de neconstituţionalitate, iar atunci când Curtea Constituţiuonală a fost sesizată, le-a respins, constatând că textele de lege respective nu contravin normelor constituţionale (a se vedea decizia nr.962/25.06.2009, decizia nr.410/10.04.2008, precum şi decizia nr.1556/17.11.2009).
Înalta Curte constată că însăşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a validat dispoziţiile legale contestate în faţa Curţii Constituţionale, prin cauza Dumitru Popescu II versus România, din 26.04.2007. Astfel, după ce a reţinut existenţa unei încălcări a art.8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, motivat de împrejurarea că la data comiterii faptelor, legislaţia în materie era alta, a afirmat că în noul cadru legislativ (prin modificările aduse de Legea nr.281/2003 şi Legea nr.356/2006), există numeroase garanţii în materie de interceptare şi de transcriere a comunicaţiilor, de arhivare a datelor pertinente şi de distrugere a celor nepertinente, precum şi în materie de control al fiabilităţii înregistrărilor.
În plus, Înalta Curte constată că dispoziţiile art.91¹-91⁶ C.proc.pen., sunt în deplin acord cu art.4 din Recomandarea (2005)¹⁰ a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei privind „tehnicile speciale de anchetă” care prevede că: „tehnicile speciale nu trebuie utilizate decât dacă există motive serioase de a crede că o infracţiune gravă a fost săvârşită ori este pregătită sau în curs de pregătire, de una sau mai multe persoane anume identificate, ori de o persoană sau un grup de persoane care nu a fost încă identificat.”
De reţinut este faptul că legea nu prevede, ca o garanţie distinctă, obligativitatea înştiinţării persoanei interesate despre faptul înregistrării. Această omisiune este firească, având în vedere scopurile pentru care s-a luat asemenea măsură şi caracterul secret al acesteia şi nu este incompatibilă cu drepturile garantate de art.6 sau art.8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Ulterior însă, aşa cum prevede art.91³ alin.4 C.proc.pen., la prezentarea materialului de urmărire penală, procurorul este obligat să prezinte învinuitului sau inculpatului procesele-verbale în care sunt redate convorbirile înregistrate şi să asigure, la cerere, ascultarea acestora.
În cauza de faţă, inculpaţilor G M şi D N, în prezenţa apărătorilor aleşi, li s-a pus la dispoziţie dosarul cu notele privind conţinutul convorbirilor telefonice şi a dialogurilor ambientale, împreună cu procesele-verbale întocmite de organele de urmărire penală, la data de 18.07.2006, cu prilejul certificării de către Tribunalul Vâlcea a înregistrărilor audio şi video efectuate în baza autorizaţiei nr.11 din 4.07.2006.
Prin urmare, împrejurarea că în prezenta cauză autorizaţia pentru interceptarea şi înregistrarea audio şi video a convorbirilor telefonice şi ambientale a fost dată de judecătorul competent, pe data de 04.07.2006, iar începerea urmăririi penale s-a dispus prin rezoluţia din 6.07.2006, nu impune aplicarea dispoziţiilor art.64 alin.2 C.proc.pen.
Lipsită de suport juridic este şi susţinerea apărării că la data de 4.07.2006, normele procesual penale nu permiteau înregistrările ambientale, o astfel de normă fiind introdusă prin art.I pct.50 din Legea nr.356/2006, intrată în vigoare la 6.09.2006.
Este adevărat că, în conţinutul dispoziţiilor art.91¹-91⁶ C.proc.pen., în vigoare la data de 4.07.2006, nu exista o referire expresă cu privire la înregistrările în mediul ambiental, dar la fel de adevărat este şi faptul că textele respective nu conţineau vreo normă probitivă cu privire la acest tip de înregistrări.
Mai mult decât atât, denumirea marginală a art.91¹ C.proc.pen. aplicabil la acea dată („Condiţiile şi cazurile de interceptare şi înregistrare a convorbirilor sau comunicărilor”) făcea trimitere la toate genurile de interceptări şi înregistrări (inclusiv la cele ambientale), în timp ce denumirea marginală a aceluiaşi articol, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.356/2006 („Condiţiile şi cazurile de interceptare şi înregistrare a convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare”) limitează sfera de aplicare.
Aceeaşi concluzie se poate trage şi din analiza textului de lege cuprins în art.91¹ alin.1 C.proc.pen., în vigoare la data de referinţă, comparativ cu varianta modificată prin Legea nr.356/2006 a articolului respectiv.
În condiţiile în care ultima formă a art.91¹ alin.1 C.proc.pen. face referire la interceptarea şi înregistrarea convorbirilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare, era logic ca în cuprinsul secţiunii respective să se facă trimitere şi la înregistrările în mediul ambiental care nu se regăsesc în textul arătat mai sus.
Rezultă aşadar, că autorizaţia nr.11 din 4.07.2006, pentru interceptarea şi înregistrarea audio-video a convorbirilor şi imaginilor în mediul ambiental dispusă prin încheierea nr.47 din 4.07.2006 a Tribunalului Vâlcea corespunde exigenţelor legii în vigoare la acea dată.
Autorizaţia respectivă îşi păstrează caracterul legal, chiar dacă a fost emisă de vicepreşedintele Tribunalului Vâlcea întrucât, aşa cum rezultă din Ordinul de serviciu din 3.01.2006, aprobat prin Hotărârea nr.1 a Colegiului de conducere al tribunalului, pe data de 12.01.2006, vicepreşedintele instanţei era abilitat să autorizeze „motivat interceptările şi înregistrările pe bandă magnetică sau pe orice alt tip de suport al convorbirilor sau comunicărilor telefonice, precum şi înregistrările de imagini, la cererea procurorului, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.”
Revenind la eroarea gravă de fapt comisă de prima instanţă şi instanţa de apel, ce a avut drept consecinţă pronunţarea unor hotărâri greşite de achitare, Înalta Curte, în opinie majoritară, reţine următoarele:
În conformitate cu dispoziţiile art.254 alin.1 C.pen., constituie infracţiunea de luare de mită „fapta funcţionarului care, direct sau indirect, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin, ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri”.

Elementul material al laturii obiective a infracţiunii de luare de mită, astfel cum rezultă din textul de lege sus-arătat, poate fi săvârşit alternativ în oricare dintre cele patru modalităţi normative, printr-o acţiune, constând în pretinderea ori primirea de bani sau de alte foloase ce nu i se cuvin funcţionarului, ori acceptarea promisiunii unor astfel de foloase, sau printr-o inacţiune, nerespingerea unei astfel de promisiuni.
În situaţia în care elementul material al laturii obiective îmbracă forma pretinderii,iniţiativa este a funcţionarului corupt şi constă în fapta de a pretinde bani sau alte foloase necuvenite, în împrejurările şi scopurile prevăzute de lege. A pretinde înseamnă a cere, a formula o anumită pretenţie. Pretinderea poate fi făcută direct sau indirect, adică printr-o persoană interpusă şi se poate realiza prin cuvinte, scrisori, semne, comunicare înţeleasă de cel căruia îi este adresată, putând a fi atât expresă cât şi aluzivă, ocolitoare.
Atunci când acţiunea de pretindere se realizează prin mijloace aluzive acestea trebuie să aibă o semnificaţie exactă, precisă, să sugereze neîndoielnic, neechivoc, cererea de bani sau foloase necuvenite, aceasta trebuind să fie înţeleasă ca atare de către cel căruia i se adresează.
Pentru a fi conturată latura obiectivă a infracţiunii de luare de mită, elementul material al acesteia trebuie să îndeplinească mai multe condiţii cumulative:
a)pretinderea, primirea, acceptarea sau nerespingerea promisiunii trebuie să se refere la bani sau la alte foloase;
b)banii sau celelalte foloase pretinse ori primite sau a căror promisiuni a fost acceptată ori nu a fost respinsă, să fie necuvenite, să nu fie legal datorate;
c)săvârşirea oricăreia dintre faptele care pot determina elementul material al laturii obiective a infracţiunii trebuie să fie anterioară sau concomitentă cu îndeplinirea, neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii actului privitor la îndatoririle de serviciu ale funcţionarului, ori cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri;
d)actul pentru a cărui îndeplinire, neîndeplinire, întârziere se pretind, primesc, acceptă sau nu se resping banii sau alte foloase necuvenite, trebuie să facă parte din sfera atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului, adică să fie un act privitor la îndatoririle de serviciu sau contrar acestor îndatoriri.
Pentru existenţa laturii obiective a infracţiunii de luare de mită este cerută şi o urmare imediată care constă în starea de pericol creată pentru relaţiile sociale referitoare la buna desfăşurare a serviciului, a autorităţii, prestigiului şi credibilităţii acestora, prin fapta lipsită de probitate a funcţionarului de a pretinde, primi, accepta sau de a nu respinge bani sau alte foloase oferite acestuia, în scopul prevăzut de legiuitor în art.254 din Codul penal.
Infracţiunea de luare de mită se săvârşeşte numai cu intenţie directă, calificată de scop, fapt ce rezultă fără echivoc din textul incriminator care impune ca fapta funcţionarului de a pretinde ori de a primi bani sau alte foloase ce nu i se cuvin, ori de a accepta promisiunea de astfel de foloase sau de a nu o respinge, să fie săvârşită în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini, ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle de serviciu, sau de a efectua un act contrar acestor îndatoriri.
Pentru existenţa intenţiei calificate şi deci a infracţiunii de luare de mită, nu este necesară însă realizarea scopului cerut, fiind suficient ca funcţionarul să acţioneze urmărind aceasta.
În cazul infracţiunii de luare de mită este, aşadar, vorba de scopul în accepţiunea sa strictă, prin care se înţelege o finalitate ce se situează în afara infracţiunii, aşa încât este suficient să se constate că acea finalitate a fost urmărită de către funcţionar, indiferent dacă s-a realizat sau nu şi nu este vorba de scopul în sens larg, prin care se înţelege un rezultat, ca în cazul altor infracţiuni şi care trebuie efectiv realizat pentru a întregi conţinutul infracţiunii.
Iată de ce, în cauza de faţă, atâta vreme cât negocierile dintre martorul denunţător P C şi inculpatul D N, în înţelegere cu inculpatul G M s-au purtat în legătură cu eliberarea unui certificat de urbanism, în condiţiile solicitate de persoana interesată, deci în scopul de a îndeplini un act privitor la îndatoririle de serviciu ale primarului, este lipsit de relevanţă faptul că nu a existat o cerere scrisă pentru terenul din str.Gabriel Stoianovici.
Din punct de vedere obiectiv, infracţiunea de luare de mită se consumă în momentul săvârşirii de către funcţionar a vreuneia dintre cele patru fapte alternative – pretindere, primire, acceptare sau nerespingere – care definesc elementul material şi al apariţiei concomitente a urmării social periculoase.
Consumarea infracţiunii de luare de mită nu este condiţionată nici de darea banilor sau a altor foloase pretinse, de respectarea promisiunii făcute – în modalităţile primire, acceptare sau nerespingere – şi nici de executarea de către funcţionarul corupt a acţiunii la care s-a obligat.
În prezenta cauză, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel, în încercarea de a motiva soluţia de achitare a celor doi inculpaţi au analizat condiţiile pe care trebuie să le întrunească elementul material al infracţiunii de luare de mită.
Referindu-se la condiţia ca actul pentru a cărui îndeplinire/neîndeplinire funcţionarul pretinde/primeşte bani sau foloase necuvenite să facă parte din sfera atribuţiilor de serviciu ale acestuia, adică să fie un act privitor la îndatoririle sale de serviciu, ambele instanţe au concluzionat că aceasta nu este îndeplinită, din probele administrate rezultând cu certitudine, că pentru terenul din str.Gabriel Stoianovici nr.3 din Râmnicu Vâlcea, SC R SA nu a depus la Primăria Râmnicu Vâlcea vreo cerere pentru obţinerea certificatului de urbanism. S-a reţinut că, atâta vreme cât funcţionarul nu a fost investit cu o solicitare scrisă, nu este ţinut să efectueze un act de serviciu, obligaţiile sale de serviciu căpătând consistenţă abia după investirea serviciului cu cererea solicitantului, moment din care funcţionarul respectiv poate fi subiect activ al infracţiunii de luare de mită.
Concluzia instanţelor de fond şi de apel este total eronată, fiind în flagrantă contradicţie cu dispoziţiile textului incriminator.
Astfel, în înţelesul art.254 C.pen., prin act privitor la îndatoririle sale de serviciu se înţelege orice activitate care trebuie efectuată de funcţionar în conformitate cu îndatoririle, atribuţiile, competenţele de serviciu ale acestuia. Îndatoririle de serviciu ale funcţionarului sunt definite ca fiind tot ceea ce cade în seama acestuia, în conformitate cu normele ce reglementează serviciul respectiv, ori care este inerent naturii acestuia.
Pentru existenţa infracţiunii de luare de mită, legea cere numai ca actul negociat de funcţionarul corupt, în schimbul banilor sau a altor foloase primite, pretinse, acceptate sau nerespinse, să facă parte din sfera atribuţiilor sale, nefiind necesară şi realizarea efectivă a acestuia.
Pentru a întregi latura obiectivă a infracţiunii de luare de mită, actul privitor la îndatoririle de serviciu trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a)să fie legitim, adică să se înscrie în sfera competenţei funcţionarului, apreciată din punct de vedere material, teritorial şi personal.
În cauză, inculpatul G M, în calitate de primar al municipiului Râmnicu Vâlcea, avea în temeiul Legii nr.50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, atribuţii legate de emiterea certificatelor de urbanism.
b)să fie determinat.
Actul privitor la îndatoririle de serviciu negociat în prezenta cauză, prin intermediul inculpatului D N, a fost eliberarea unui certificat de urbanism.
c)actul poate să fie numai virtual, adică să existe posibilitatea realizării lui, nefiind nevoie pentru existenţa infracţiunii ca el să fie îndeplinit.
Având în vedere cele care preced, Înalta Curte constată şi din această perspectivă că, lipsa cererii de eliberare a certificatului de urbanism pentru terenul din str.Gabriel Stoianovici nr.3 nu echivalează cu lipsa condiţiei ca actul pentru a cărui îndeplinire a fost pretinsă suma de bani, să facă parte din sfera atribuţiilor de serviciu ale inculpatului G M.
O altă condiţie care trebuie îndeplinită de elementul material al infracţiunii de luare de mită şi pe care au analizat-o pe larg, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel o reprezintă aceea ca banii sau celelalte foloase pretinse ori primite să fie necuvenite, să nu fie legal datorate.
Acordând încredere nejustificată unor probe, interpretând trunchiat sau neglijând total alte mijloace de probă instanţele au reţinut că, în realitate, sumele de 5000 euro şi 20.000 euro primite de inculpatul D N de la martorul denunţător P C, reprezintă doar împrumuturi, care i-au fost acordate în virtutea unei vechi relaţii de prietenie.
Astfel, prima instanţă, referindu-se la declaraţiile date în faza de cercetare judecătorească (pe parcursul urmăririi penale nu fuseseră propuşi), de martorii S G (fila 148 dos.fond) şi T F (fila 147 dos.fond) a stabilit că, inculpatul D N se afla în impas financiar şi că în luna iunie 2006 urma să ia un împrumut de la martorul P C, condiţii în care, apărarea acestuia că sumele respective au reprezentat împrumuturi este pe deplin justificată.
Inculpatul D N a susţinut constant că suma de 5000 euro la care a făcut referire martorul denunţător P C în declaraţiile date şi în discuţiile ambientale înregistrate, reprezintă în realitate, un împrumut de 20.000 lei, pe care societatea sa - SC P SA - l-a primit la data de 27.06.2006 de la SC R SA , administrată de martorul denunţător.
Acceptând această variantă, instanţele au trecut practic cu vederea declaraţiile martorei D M – director economic la SC R SA – care în faţa Tribunalului Alba a declarat că, pe data de 27.06.2006, SC R SA a împrumutat 20.000 lei, SC P SA, pentru câteva ore, suma fiind restituită în aceeaşi zi şi că martorul denunţător P C nici nu a avut cunoştinţă despre acel transfer de bani, el aflând despre operaţiune abia după declanşarea procesului (a se vedea fila 154 dos.fond).
De asemenea, instanţele au ignorat, pe lângă declaraţiile martorului denunţător şi ordinul de plată nr.114/27.06.2006 (fila 223 dos.fond) şi extrasul de cont aflat la fila 224 din dosarul de fond care confirmă declaraţia martorei sus-arătate.
Dacă instanţele de fond şi de apel ar fi interpretat corect probele arătate mai sus, iar printr-o simplă diligenţă ar fi constatat că pe data de 27.06.2006, cursul BNR al monendei euro era de 3.6067 lei (5.000 euro = 18.033 lei şi nu 20.000 lei) n-ar fi primit cu atâta uşurinţă apărarea inculpatului D N că sumele primite de la martorul denunţător au reprezentat împrumuturi.
Cât priveşte suma de 20.000 euro, din nicio discuţie dintre martorul denunţător P C şi inculpatul D N, nu rezultă că ar reprezenta un împrumut şi că s-ar fi discutat de vreun termen de restituire, cum ar fi fost normal în cazul încheierii unui astfel de contract.
De altfel, este de neconceput ca un împrumut între doi prieteni să fie tranzacţionat în baia unui local public.
Un alt argument pe care l-au adus instanţele în sprijinul soluţiilor de achitare dispuse în prezenta cauză, îl reprezintă inexistenţa vreunei înţelegeri infracţionale între cei doi inculpaţi.
În opinia instanţelor, între cei doi inculpaţi nu a existat nicio înţelegere în sensul celor presupuse de parchet, din probele administrate în cauză rezultând doar faptul că, cei doi se cunoşteau de mai mulţi ani de zile, având o relaţie mai mult profesională decât de amiciţie.
Faptul că inculpatul D N a făcut, în dialogul ambiental avut cu denunţătorul, referiri la relaţia sa cu inculpatul G M „că se cunosc de ani de zile”, „că s-au călit împreună”, că i-a adus la cunoştinţă doleanţa denunţătorului de a primi nişte informaţii în vederea obţinerii unui certificat de urbanism, nu denotă - în opinia instanţelor - că între cei doi a existat o înţelegere prealabilă cu privire la săvârşirea infracţiunilor reţinute în sarcina lor.
A mai reţinut prima instanţă că, nici celelalte aluzii sau referiri făcute de inculpatul D N sau de denunţător la adresa inculpatului G M nu denotă existenţa vreunei înţelegeri infracţionale între inculpaţi.
Declaraţiile martorului denunţător P C conform cărora ar fi existat o astfel de înţelegere, au fost înlăturate de instanţe, care le-a apreciat ca fiind lipsite de credibilitate şi izvorâte din dorinţa acestuia de a se răzbuna pe primarul G M.
Analizând mijloacele de probă administrate în cauză, atât pe parcursul urmăririi penale, cât şi în faza de cercetare judecătorească, Înalta Curte constată că, în mod nejustificat, instanţele au ajuns la concluzia că inculpatul G M nu a avut cunoştinţă de negocierile purtate de inculpatul D N cu martorul denunţător şi că inculpatul D N a acţionat în nume propriu, doar cu intenţia de a da unele relaţii cu privire la condiţiile în care se putea elibera un certificat de urbanism pentru terenul din str.Gabriel Stoianovici şi de a obţine un împrumut substanţial de la martorul denunţător.
Astfel, aşa cum s-a arătat anterior, potrivit dispoziţiilor art.91³ C.proc.pen., convorbirile sau comunicările interceptate şi înregistrate se consemnează într-un proces-verbal care, după certificare şi dacă nu sunt contestate, reprezintă mijloc de probă.
În prezenta cauză, prin încheierea nr.113 din 18 iulie 2006, pronunţată în dosarul nr.1283/P/2006, Tribunalul Vâlcea – Secţia penală a certificat înregistrările audio şi video aflate pe suportul magnetic tip mini DVD şi pe CD-uri, ale căror transcrieri se află cuprinse în notele întocmite, conform proceselor-verbale încheiate la datele de 4.07.2006, 6.07.2006 şi 17.07.2006 în dosarul nr.126/P/2006 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie.
De asemenea, deşi în conformitate cu dispoziţiile art.916 alin.1 C.proc.pen. inculpaţii aveau posibilitatea să solicite expertiza tehnică a înregistrărilor, nu au făcut-o, fapt ce denotă că nu au avut îndoieli asupra conformităţii lor cu realitatea.
În plus, deşi apărarea a solicitat insistent, înlăturarea acestor mijloace de probă, considerând că au fost obţinute în mod ilegal, instanţele nu au făcut aplicarea dispoziţiilor art.64 alin.2 C.proc.pen.
Cu toate acestea, instanţele au minimalizat importanţa acestor mijloace de probă, ignorându-le total sau interpretându-le trunchiat, neglijând un fapt de notorietate şi anume acela că interceptările şi înregistrările, produc încredere celui care analizează astfel de probe, deoarece au fost obţinute, fără ca cel care a fost înregistrat audio sau video să ştie şi să ascundă fapte reale sau să inventeze fapte ireale.
Din nota de redare privind dialogul ambiental purtat la data de 4 iulie 2006 de către martorul P C cu inculpatul D N, anexată procesului-verbal întocmit la aceeaşi dată de către D.N.A. – Secţia de combatere a corupţiei rezultă, fără echivoc, faptul că între cei doi inculpaţi a existat o înţelegere infracţională. Astfel, la întrebarea pusă de martorul denunţător dacă a vorbit cu dl.M, inculpatul D N i-a răspuns: „Am vorbit în...”, „I-am spus că acolo...”, „Mă, el ştie că eu i-am spus că... mă rog...” (a se vedea fila 107 dos.urm.pen.).
Totodată, întrebat fiind de martorul denunţător dacă e bine ca diferenţa până la 40.000 euro să o dea după ce iese certificatul de urbanism, inculpatul D N răspunde: „Discutăm. Lasă nu...Nu sântem noi...” (foloseşte pluralul), iar în continuarea discuţiei afirmă „Noi vrem să încercăm să găsim soluţia. Să găsim soluţia”, „Să încercăm să găsim o soluţie care să fie amiabilă şi să...” (a se vedea fila 110 dos.urm.pen.).
Existenţa înţelegerii dintre cei doi inculpaţi rezultă şi din discuţia purtată între denunţător şi inculpatul D M după remiterea sumei de 20.000 euro, la restaurantul Hotelului M din Râmnicu Vâlcea.
Întrebat fiind, dacă ştie şi primarul, inculpatul D N a răspuns: „A, a da...Da, măi. Băi am discutat cu toată lumea! (a se vedea fila 129 dos.urm.pen.).
În continuarea discuţiei, inculpatul D N arată că nici n-ar fi îndrăznit să se angajeze că-l va ajuta pe martorul denunţător, fără acordul primarului, cu care se ştie de mulţi ani şi de care este foarte apropiat. Ca să întărească acest lucru, la un moment dat, inculpatul D N afirmă: „Ne-am călit. Ne-am călit, şi normal că faci şi d-alea şi...”
Cu acelaşi prilej, martorul denunţător încercând să mai obţină o asigurare că s-a vorbit cu primarul G M, îl mai întreabă odată pe inculpatul D N, acesta răspunzându-i „Este vorbit sută la sută”, „Deci să nu-ţi faci nici cea mai mică problemă!”
Ţinându-se cont de cele arătate mai sus, aspecte care se coroborează cu declaraţiile martorului denunţător P C date în cursul urmăririi penale, dar şi în faţa celor două instanţe, este evident faptul că între inculpatul G M şi inculpatul D N a existat o înţelegere infracţională.
Fără ştiinţa primarului, inculpatul D N n-ar fi negociat cu martorul denunţător eliberarea certificatului de urbanism pentru terenul din str.Gabriel Stoianovici.
Aşa cum se va arăta în continuare, discuţiile dintre inculpatul D N şi martorul P C nu s-au purtat pentru oferirea de către viceprimar doar a unor simple informaţii cu privire la modalitatea de eliberare a certificatului de urbanism pentru terenul din str.Gabriel Stoianovici, ci pentru a se stabili condiţiile în care inculpatul G M îşi va îndeplini atribuţiile de serviciu şi suma pe care cei doi inculpaţi urmau să o primească necuvenit pentru acest serviciu.
Astfel, din nota privind redarea dialogului purtat la data de 4.07.2006 între cei doi doi, rezultă că s-a convenit asupra regimului de înălţime a clădirii ce urma să fie edificată (P+6), s-a discutat cu privire la POT (procentul de ocupare a terenului), la demersurile care trebuie întreprinse pentru a da satisfacţie denunţătorului în demersul său, evitându-se avizul comisiei de arhitecţi, precum şi cu privire la termenul (5-6 zile) în care urma să fie eliberat certificatul de urbanism (f.105-111 dos.urm.penală).
Cu acelaşi prilej s-a negociat şi suma ce urma a fi remisă cu titlu de mită pentru serviciul respectiv, stabilindu-se ca aceasta să fie de 40.000 euro (din care 5.000 euro fuseseră deja remişi inculpatului D N), convenindu-se ca, în zilele ce urmau, martorul P C să-i dea suma de 20.000 euro, iar după eliberarea certificatului de urbanism, diferenţa de 15.000 euro (a se vedea f.110 dos.ur.penală).
Remiterea sumei de 5.000 euro către inculpatul D N, susţinută constant de martorul P C pe parcursul urmăririi penale, dar şi cu ocazia ascultării sale în faţa primei instanţe şi la instanţa de apel, este confirmată de martorul T F, inclusiv în faza cercetării judecătoreşti.
Mai mult decât atât, la întâlnirea din 4.07.2006, atunci când martorul P C i-a spus că „rămân ăia cinci mii ca avans” inculpatul D N nu a protestat şi a confirmat varianta propusă, spunând „Da” (a se vedea f.110 dos.urm.pen.).
Aceeaşi atitudine a avut-o inculpatul D N şi pe data de 06.07.2006 când, după primirea sumei de 20.000 euro, martorul denunţător îl întreabă: „Rămâne ca avans, da?” Ăia cinci mii, da?”, (a se vedea f.128 dos.urm.penală).
Aspectele învederate mai sus constituie o dovadă în plus că fenomenul corupţiei, privit în mod general, presupune un acord ilicit care are la bază un proces de negociere infracţională, presupune interese de natură economică de ambele părţi, din care una are calitatea de funcţionar public şi care se desfăşoară în condiţii de clandestinitate şi confidenţialitate.
În aceste condiţii, şi capacitatea organismelor statului, cu atribuţii în prevenirea şi combaterea acestui fenomen este diminuată – sub aspectul posibilităţii de a intra în posesia unor informaţii cu valoare operativă, în timp util – de caracterul ascuns, insidios al negocierii infracţionale.
Aşa fiind, în momentul în care organul de urmărire penală specializat în prevenirea şi combaterea acestor infracţiuni – în speţă Direcţia Naţională Anticorupţie – este sesizat cu săvârşirea unor asemenea fapte, are obligaţia legală să verifice datele şi informaţiile respective şi este la latitudinea sa să aleagă mijloacele procedurale permise de lege pentru a acţiona.
În prezenta cauză s-a optat pentru organizarea flagrantului, spre a se verifica dacă susţinerile făcute de martorul P C în denunţ şi în declaraţii cu privire la activitatea infracţională a celor doi inculpaţi se confirmă şi dacă informaţiile deţinute în urma interceptării şi înregistrării audio şi video a dialogurilor ambientale sunt conforme cu realitatea şi demonstrează înţelegerea infracţională dintre cei doi inculpaţi.
Faptul că martorul denunţător P C a urmat paşii stabiliţi de organele de urmărire penală şi că i s-a pus la dispoziţie suma de 20.000 euro ce urma să fie înmânată inculpatului D N cu titlu de mită, nu echivalează cu o provocare a săvârşirii infracţiunii, aşa cum au susţinut apărătorii celor doi inculpaţi.
Parchetul a acţionat în momentul în care, aşa cum rezultă din succesiunea faptelor, infracţiunea era deja consumată, prin acceptarea de către inculpaţi a sumei de 5.000 euro ca avans şi negocierea sumelor ulterioare – 20.000 euro, respectiv, 15.000 euro.
Martorul denunţător P C nu a acţionat la îndemnul organelor de urmărire penală, ci le-a încunoştinţat pe acestea abia în momentul în care a încercat sentimentul că-i sunt pretinse sume de bani pentru un rezultat incert.
În aceste condiţii, parchetul nu a acţionat în ideea obţinerii unor probe, ci în ideea finalizării unei acţiuni – flagrantul – prin punerea la dispoziţia denunţătorului, în condiţii strict prevăzute de lege, a sumei pretinse de infractori.
Pentru ca dispoziţiile art.68 C.proc.pen. să devină incidente s-ar fi impus ca inculpaţii să fi săvârşit infracţiunea doar datorită activităţilor desfăşurate de martorul denunţător P C, în data de 6 iulie 2006 (ziua flagrantului), or, aşa cum s-a arătat anterior, infracţiunea s-a comis în momentul pretinderii (în luna aprilie 2006) şi nu al primirii banilor. Iniţiativa infracţională a aparţinut inculpaţilor cauzei, parchetul neîntrebuinţând mijloace de constrângere sau promisiuni pentru obţinerea probelor, ci desfăşurând o activitate ce se circumscrie conduitei fireşti, regulamentare pe care acest organ trebuie să o adopte.
Totodată, martorul denunţător P C nu a avut o atitudine provocatoare în angrenajul infracţional şi nici nu a fost cel care i-a determinat pe inculpaţi să săvârşească infracţiunea sau să continue săvârşirea acesteia.
De altfel, nici apărarea inculpaţilor nu a arătat explicit în ce ar consta provocarea invocată şi nici prin ce ar putea proba această afirmaţie, rezumându-se doar în a o invoca drept argument, în vederea exploatării ulterioare într-o eventuală cale de atac extraordinară.
Nici schimbarea adresei pentru care a solicitat noul certificat de urbanism şi nici acordul pentru remiterea sumei de 50.000 euro, redusă ulterior la 40.000 euro, nu au avut loc la sugestia parchetului, aşa cum lasă să se înţeleagă apărătorul inculpatului D N, ci datorită interesului economic pe care-l avea martorul P C.
Astfel, aşa cum rezultă din declaraţia martorului T F, dată în faţa primei instanţe (f.138 dos.fond), la vremea respectivă era în curs de executare proiectul pentru imobilul de P+6 etaje, pe care martorul P C intenţiona să-l construiască, fapt ce presupunea o serie de cheltuieli.
În condiţiile în care, conform certificatului de urbanism eliberat pentru terenul din str.Cerna nu se putea edifica o construcţie mai mare de P+3 etaje, este evident că acele cheltuieli de proiectare ar fi constituit o pierdere. Pentru a evita aceste pierderi şi pentru a avea garantată eficienţa economică a imobilului de P+6 etaje, martorul denunţător P C era interesat să obţină un certificat de urbanism, în aceste condiţii, pe un alt teren, respectiv cel din str.Gabriel Stoianovici.
Din mijloacele de probă analizate anterior, dar şi din nota privind redarea discuţiei ambientale dintre martorul denunţător P C şi inculpatul G M ce a avut loc la primărie în ziua de 6.07.2006, reiese cu pregnanţă faptul că acesta din urmă avea cunoştinţă despre negocierile inculpatului D N, pentru eliberarea certificatului de urbanism, condiţiile şi suma ce urma a fi remisă.
În efortul său de a justifica soluţia de achitare dispusă faţă de cei doi inculpaţi, instanţa de fond a analizat această ultimă notă de redare doar din perspectiva unui singur cuvânt – negaţia „nu” – pe care l-a scos din context şi a unui semn de punctuaţie – semnul exclamării – pus după această negaţie, susţinând cu tărie că din rostirea acestei negaţii de către inculpatul G M rezultă practic caracterul categoric al refuzului acestuia la tentativa denunţătorului de a oferi mita.
Înalta Curte, analizând conţinutul dialogului dintre cei doi şi gestica mâinilor inculpatului G M până la rostirea negaţiei „nu”, dar şi după aceasta, constată că acel „nu”! a reprezentat doar o încercare de a-l determina pe martor să nu mai vorbească despre sumele de bani, ca o măsură de precauţie, lăsând să se înţeleagă că este în temă.
Dacă inculpatul G M ar fi fost cu adevărat deranjat de discuţia respectivă şi străin de tot ce se întâmpla, reacţia firească ar fi trebuit să fie alta şi nu să-l salute la plecare pe martor spunând: „Da. Să trăiţi, numai bine!”.
Pentru toate considerentele dezvoltate anterior, Înalta Curte, în opinie majoritară, constată că în prezenta cauză infracţiunea de luare de mită prevăzută de art.254 alin.1 Cod penal raportat la art.6 din Legea nr.78/2000 reţinută în sarcina inculpatului G M există şi că sunt întrunite elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de luare de mită prevăzută de art.26 Cod penal raportat la art.254 alin.1 Cod penal şi la art.6 din Legea nr.78/2000 reţinută în sarcina inculpatului D N, vinovăţia acestora fiind pe deplin dovedită, motiv pentru care va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie –D.N.A. - Serviciul Teritorial Constanţa împotriva deciziei penale nr.39/P din 10.04.2009 a Curţii de Apel Constanţa –Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie şi, va casa decizia penală atacată, cât şi sentinţa penală nr.182 din 18.06.2007 pronunţată de Tribunalul Alba – Secţia Penală.
În rejudecare, va dispune condamnarea inculpatului G M pentru infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art.254 alin.1 Cod penal, raportat la art.6 din Legea nr.78/2000 şi a inculpatului D N pentru săvârşirea complicităţii la infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art.26 Cod penal, raportat la art.254 alin.1 Cod penal combinat cu art.6 din Legea nr.78/2000, la pedeapsa închisorii.
La individualizarea pedepselor, Înalta Curte va ţine seama de dispoziţiile părţii generale a Codului penal, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptelor săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Chiar dacă individualizarea pedepsei este un proces interior, strict personal al judecătorului, ea nu este totuşi un proces arbitrar, subiectiv, ci din contră trebuie să fie rezultatul unui examen obiectiv al întregului material probatoriu, studiat după anumite reguli şi criterii precis determinate.
Înscrierea în lege a criteriilor generale de individualizare a pedepsei înseamnă consacrarea explicită a principiului individualizării pedepsei, aşa încât respectarea acestuia este obligatorie pentru instanţă.
De altfel, ca să-şi poată îndeplini funcţiile care-i sunt atribuite în vederea realizării scopului său şi al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) şi duratei, atât gravităţii faptei şi potenţialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real, persoana infractorului, cât şi aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influenţa pedepsei.
Funcţiile de constrângere şi de reeducare, precum şi scopul preventiv al pedepsei pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancţiunii, care să ţină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condiţiile socio-etice impuse de societate.
Sub aspectul individualizării pedepselor în speţa de faţă, trebuie efectuată o justă adecvare cauzală a criteriilor generale prevăzute de art.72 Cod penal, ţinându-se cont de gradul de pericol social, în concret, ridicat al faptelor comise, agravat de circumstanţele reale ale săvârşirii lor, dar şi de circumstanţele personale ale inculpaţilor, care în prezenta cauză au avut o atitudine nesinceră cu privire la fapta comisă, nu au antecedente penale şi au avut un comportament corespunzător în familie şi societate.
Totodată, Înalta Curte apreciază că se impune ca, pedepsele ce vor fi aplicate inculpaţilor să fie executate prin privare de libertate, ca o justă reflectare a modului în care aceştia au viciat caracterul democratic şi transparent al activităţii organelor administraţiei locale pe care o reprezentau.
Prin sistemul pus la cale de cei doi inculpaţi, sistem despre care inculpatul D N susţinea că s-a format în timp şi că ei „s-au călit” în lucruri de genul acesta, demonstrează că scopul pentru care acţionau era estorcarea de bani de la cei care le solicitau servicii legale.
În condiţiile în care pentru acelaşi teren, cel din str.Cerna, acelaşi primar a eliberat două certificate de urbanism total distincte, fără a furniza o justificare plauzibilă, legală şi fără a fi intervenit vreo situaţie nouă, nu există o altă explicaţie decât aceea că, primul solicitant – I R – nu avea un interes imediat să construiască şi deci să plătească „un eventual favor” de urgentare, în timp ce martorul denunţător P C era evident că acţionează ca dezvoltator imobiliar şi că vrea să treacă la acţiune, la construirea imobilului, astfel că putea fi „determinat să plătească”.
Atâta vreme cât, în dispreţul respectului pentru lege şi cetăţean, cei doi inculpaţi au preferat să-şi traficheze funcţiile, în scopul obţinerii de avantaje personale, riposta socială trebuie să fie pe măsură şi să inducă cetăţeanului ideea că autorităţile sunt la dispoziţia sa şi nu invers.
Exemplaritatea pedepsei produce efecte atât asupra conduitei infractorului, contribuind la reeducarea sa, cât şi asupra altor persoane care, văzând constrângerea la care este supus acesta, sunt puse în situaţia de a reflecta asupra propriei lor comportări viitoare şi de a se abţine de la săvârşirea de infracţiuni.
Fermitatea cu care o pedeapsă este aplicată şi pusă în executare, intensitatea şi generalitatea dezaprobării morale a faptei şi făptuitorului, condiţionează caracterul preventiv al pedepsei care, totdeauna, prin mărimea privaţiunii trebuie să reflecte gravitatea infracţiunii şi gradul de vinovăţie a făptuitorului.
Numai o pedeapsă justă şi proporţională este de natură să asigure atât exemplaritatea cât şi finalitatea acesteia, prevenţia specială şi generală, înscrise în dispoziţiile art.52 Cod penal, potrivit cărora „scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni”.
Faptele săvârşite de inculpaţi sunt deosebit de grave şi au adus atingere prestigiului, autorităţii şi credibilităţii organului administrativ în care aceştia îşi desfăşurau activitatea.
Înalta Curte, constată că o pedeapsă privativă de libertate, în cuantum de câte 3 ani şi 6 luni pentru fiecare inculpat, corespunde criteriilor invocate anterior.
Având în vedere că pedepsele complementare sunt menite să completeze represiunea instituită prin pedeapsa principală, iar textul incriminator obligă şi stabilirea unei astfel de pedepse, Înalta Curte va aplica inculpaţilor şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art.64 alin.1 lit.a teza a II-a, lit.b şi c Cod penal, pe o durată de câte 2 ani după executarea pedepsei principale.
Totodată, se va aplica ambilor inculpaţi pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art.64 alin.1 lit.a teza a II-a, lit.b şi c Cod penal, pe durata şi în condiţiile prevăzute de art.71 Cod penal.
La stabilirea pedepsei accesorii, în cazul fiecărui inculpat, Înalta Curte va ţine cont de strânsa legătură ce trebuie să existe între infracţiunea săvârşită şi interzicerea unui drept (fapta comisă furnizând premisa că e nevoie de interzicerea acelui drept pentru apărarea valorilor ocrotite de legea penală), în respectarea dispoziţiilor Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor şi a Libertăţilor Fundamentale, precum şi a hotărârilor date în materie de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului (de pildă, în cauza Sabou şi Pârcălab contra României, în cauza Hirst contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord).
Astfel, natura, modalitatea săvârşirii faptei, ansamblul circumstanţelor personale ale inculpaţilor conduc la concluzia existenţei unei nedemnităţi în exercitarea drepturilor de natură electorală prevăzute de art.64 alin. 1 lit.a teza a II-a, lit.b şi lit.c C.pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii).
Prin săvârşirea unei infracţiuni, cum ar fi aceea de luare de mită, condamnatul vădeşte un grad de periculozitate socială sporită şi o atitudine de dispreţ şi compromitere a funcţiei îndeplinite. În aceste condiţii, aplicarea unei pedepse de natură a-l îndepărta ca nedemn un timp din funcţia de care s-a servit la săvârşirea infracţiunii este absolut logică şi poartă o încărcătură de prevenţie sporită aparte.
Înalta Curte nu va interzice inculpaţilor dreptul de a alege, ope legis, deoarece infracţiunea comisă nu are conotaţie electorală şi nu este îndreptată contra siguranţei statului.
În temeiul art.38516 alin.2 raportat la art.381 alin.2 şi art.350 alin.1 Cod procedură penală Înalta Curte va revoca măsura obligării de a nu părăsi ţara, prevăzută de art.145¹ Cod procedură penală, dispusă faţă de ambii inculpaţi prin decizia penală nr.669 din 10 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Alba Iulia în dosarul nr.3306/57/2006, aceasta impunându-se deoarece prin casarea sentinţei penale nr.182 din 18.06.2007 a Tribunalului Alba –Secţia penală, a fost casată şi dispoziţia prin care măsura respectivă fusese revocată de către instanţa de fond.
De asemenea, conform art.385¹⁷ alin.4, combinat cu art.383 alin.2 Cod procedură penală şi art.88 alin.1 Cod penal, raportat la se va deduce din pedepsele aplicate inculpaţilor durata reţinerii şi arestării preventive a acestora, după cum urmează:
-pentru inculpatul G M, reţinerea din data de 7.07.2006 şi arestarea preventivă de la 11.07.2006 până la 10.11.2006.
-pentru inculpatul D N, reţinerea şi arestarea preventivă de la 7.07.2006 până la 10.11.2006.
Având în vedere că martorul denunţător P C a beneficiat de cauza de nepedepsire prevăzută de art.255 alin.3 Cod penal, în conformitate cu dispoziţiile art.255 alin.5 Cod penal inculpaţii G M şi D N vor fi obligaţi să restituie către acesta echivalentul în lei a sumei de 5000 euro, calculat la cursul BNR, de la momentul efectuării plăţii.
Totodată, va fi menţinută măsura sechestrului asigurator luată în cursul urmăririi penale prin Ordonanţa din 25 iulie 2006 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Secţia de combatere a corupţiei (filele 224-225 dos.urm.pen.), cu privire la terenul intravilan în suprafaţă totală de 805,68 mp cu destinaţia pentru construcţie, situat în Râmnicu Vâlcea, str. Straubing nr.158, zona D (număr cadastral 4904-6108) 1/1, proprietatea inculpatului D N.
Potrivit art.20 din Legea nr.78/2000, în cazul în care s-a săvârşit o infracţiune dintre cele prevăzute în Capitolul III al legii, luarea măsurilor asiguratorii este obligatorie.
Această dispoziţie constituie o derogare de la regula că luarea măsurilor asiguratorii este, în principiu, facultativă.
Având în vedere că infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor fac parte din categoria celor prevăzute în articolul mai sus menţionat, Înalta Curte constată că, în mod justificat, a fost instituită măsura sechestrului asigurator, prin Ordonanţa din 25 iulie 2006 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Secţia de combatere a corupţiei.
În conformitate cu dispoziţiile art.189-191 Cod procedură penală, inculpaţii vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat, ocazionate de judecata în faţa primei instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Cu majoritate de voturi,

Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Constanţa împotriva deciziei penale nr.39/P din 10 aprilie 2009 a Curţii de Apel Constanţa – Secţia Penală şi pentru Cauze Penale cu Minori şi de Familie.
Casează decizia penală sus-menţionată şi sentinţa penală nr.182 din 18 iunie 2007 pronunţată de Tribunalul Alba – Secţia penală şi, în rejudecare:
Condamnă inculpatul G M pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prev. de art.254 alin.1 Cod penal rap. la art.6 din Legea nr.78/2000 (pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie) la o pedeapsă de 3 ani şi 6 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art.64 alin.1 lit.a teza a II-a, lit.b şi c Cod penal, pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.
Condamnă inculpatul D N pentru săvârşirea complicităţii la infracţiunea de luare de mită prev. de art.26 Cod penal rap.la art.254 alin.1 Cod penal combinat cu art.6 din Legea nr.78/2000, la o pedeapsă de 3 ani şi 6 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art.64 alin.1 lit.a teza a II-a, lit.b şi c Cod penal, pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.
Aplică ambilor inculpaţi pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prev.de art.64 alin.1 lit.a teza a II-a, lit.b şi c Cod penal, pe durata şi în condiţiile prev. de art.71 Cod penal.
În temeiul art.350 alin.1 Cod procedură penală revocă măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, prev.de art.145¹ Cod procedură penală, dispusă faţă de ambii inculpaţi prin decizia penală nr.669 din 10 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Alba Iulia, în dosarul nr.3306/57/2006.
Conform art.88 alin.1 Cod penal, deduce din pedepsele aplicate inculpaţilor durata reţinerii şi arestării preventive a acestora, după cum urmează:
-pentru inculpatul G M reţinerea din data de 7 iulie 2006 şi arestarea preventivă de la 11 iulie 2006 până la 10 noiembrie 2006;
-pentru inculpatul D N reţinerea şi arestarea preventivă de la 7 iulie 2006 până la 10 noiembrie 2006;
Potrivit dispoziţiilor art.255 alin.5 Cod penal obligă inculpaţii la restituirea către denunţătorul P C a echivalentului în lei a sumei de 5.000 Euro, calculat la cursul BNR de la momentul efectuării plăţii.
Menţine măsura sechestrului asigurător luată în cursul urmăririi penale prin Ordonanţa din 25 iulie 2006 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Secţia de Combatere a Corupţiei (filele 224-225 dosar u.p.), cu privire la terenul intravilan în suprafaţă totală de 805,68 m.p., cu destinaţie pentru construcţie, situat în Râmnicu Vâlcea, str.Straubing nr.158, zona D (număr cadastral 4904-6108) 1/1, proprietatea inculpatului D N.
Potrivit art.189-191 Cod procedură penală obligă inculpaţii D N şi G M la plata sumelor de câte 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, pentru judecata în faţa primei instanţe.
Sumele de câte 75 lei, reprezentând onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru inculpaţi până la prezentarea apărătorilor aleşi, se vor plăti din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 27 ianuarie 2010.

Cu opinia separată a preşedintelui completului de judecată, judecător Ana Hermina Iancu, în sensul respingerii, ca nefondat, a recursului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Constanţa împotriva deciziei penale nr.39/P din 10 aprilie 2009 a Curţii de Apel Constanţa – Secţia Penală şi pentru Cauze Penale cu Minori şi de Familie.

OPINIE SEPARATĂ
Cercetările în cauză au avut la bază denunţul din 28.06.2006 formulat de martorul P C împotriva inculpaţilor G M și D N, pe care îi acuza de faptul că ar fi pretins și primit de la acesta suma de 5.000 EURO în vederea eliberării unui certificat de urbanism pentru terenul situat în str. Cerna nr.6, judeţ Vâlcea, proprietatea SC R SA, societate la care martorul denunţător era acţionar majoritar.
Denunţul formulat conţinea o serie de precizări cu privire la împrejurările în care a avut loc remiterea sumei de bani și a motivelor care au determinat martorul denunţător să accepte propunerea de a plăti o sumă de bani în schimbul obţinerii certificatului de urbanism.
Potrivit denunţului, martorul era interesat să ridice pe terenul menţionat o clădire cu mai multe etaje, edificarea respectivei construcţii constituind și motivul pentru care achiziţionase terenul de la fostul proprietar, I R.
Premergător încheierii tranzacţiei, la data de 26.09.2005, vânzătorul obţinuse un certificat de urbanism, semnat de inculpatul G M, care prevedea că pe respectivul teren se putea construi.
După cumpărarea terenului, martorul s-a prezentat la primărie unde a depus o cerere în numele SC R SA pentru eliberarea unui certificat de urbanism în vederea edificării unei construcţii.
De această dată, certificatul de urbanism eliberat de aceeași instituţie și semnat de inculpat stabilea regimul tehnic al construcţiei cu o înălţime maximă de 2 nivele, faţă de 4 nivele cât se menţiona în certificatul anterior, și cu un grad de ocupare a terenului, semnificativ redus.
Faţă de condiţiile restrictiv prevăzute în noul certificat de urbanism, martorul denunţător i-a cerut lui T F, director executiv la SC R SA, să se deplaseze la primărie și să poarte o discuţie cu inculpatul G M referitor la motivele care au determinat emiterea a 2 certificate de urbanism diferite pentru același teren.
Potrivit relatărilor denunţătorului, răspunsul inculpatului a fost în sensul că terenul se afla în centrul orașului și că din acest motiv nu va aproba niciodată ridicarea unei construcţii pe acel teren.
Întrucât îl cunoștea personal pe inculpat, martorul denunţător s-a deplasat la biroul acestuia și în cadrul discuţiei purtate, în care îi cerea eliberarea unui certificat de urbanism în aceiași termeni cu cei prevăzuţi în primul certificat emis pe numele fostului proprietar, inculpatul a lăsat să se înţeleagă că în schimbul unui asemenea certificat, denunţătorul trebuie să plătească o sumă de bani.
Denunţătorul a precizat că inculpatul nu a indicat în concret ce anume sumă de bani urma a fi plătită în schimbul certificatului de urbanism și că inculpatul ar fi lăsat la aprecierea sa cuantumul sumei de bani.
De asemenea, s-a arătat că la discuţia dintre denunţător și inculpat nu au asistat alte persoane, dar despre conţinutul discuţiei au fost informaţi martorii T F și P F, angajaţi ai SC R SA, pe care denunţătorul i-ar fi consultat sub aspectul cuantumului sumei de bani ce trebuia dată inculpatului pentru a obţine eliberarea certificatului de urbanism.
După ce a hotărât că putea da inculpatului suma de 5000 euro, denunţătorul l-a contactat telefonic pe inculpat, stabilind cu acesta o întâlnire la biroul său din primărie, în cursul aceleiași zile.
În cadrul respectivei întâlniri, denunţătorul i-ar fi arătat inculpatului plicul cu suma de 5000 euro, iar acesta ar fi lăsat să se înţeleagă că solicitarea denunţătorului va fi rezolvată favorabil.
Plicul cu bani nu a fost reţinut de inculpat, ci Pt de denunţător viceprimarului N D.
Cu privire la acest fapt, denunţătorul arăta că inculpatul îi ceruse să predea plicul cu bani viceprimarului întrucât acesta avea cunoștinţă despre înţelegerea lor și că aștepta în acest sens în biroul său.
Plicul cu bani a fost Pt de denunţător viceprimarului.
În aceeași împrejurare, viceprimarul i-ar fi spus denunţătorului că, în continuare, va discuta numai cu el despre eliberarea certificatului de urbanism și că respectiva procedură se va întinde în timp întrucât, fiind vorba de edificarea unei construcţii într-un alt regim de înălţime, era necesară modificarea planului urbanistic zonal.
Faptul remiterii sumei de bani ar fi avut loc în cursul lunii aprilie 2006.
În perioada următoare, între denunţător și viceprimar a mai avut loc o întrevedere, în care denunţătorul ar fi fost informat de către viceprimar că suma de 5000 euro era insuficientă și că aceasta trebuia înmulţită cu 10.
Potrivit susţinerii denunţătorului, răspunsul dat de viceprimar a venit în contextul în care întrebase dacă suma de 5000 euro era suficientă pentru obţinerea certificatului de urbanism.
Cu privire la această pretenţie, denunţătorul nu a exprimat un răspuns ferm.
În continuare, se arăta că denunţătorul a intrat în posesia copiei planului urbanistic zonal deţinut de primărie și a constatat că primul certificat de urbanism fusese eliberat fostului proprietar cu respectarea întocmai a condiţiilor prevăzute de planul urbanistic zonal.
Ca urmare, a considerat că este cazul să solicite explicaţii de la primar.

În acest sens, denunţătorul s-a deplasat la biroul inculpatului, dar nu singur, ci însoţit de T F și P F, căruia i-a făcut cunoscută nemulţumirea sa, iar inculpatul, vădit nemulţumit la rândul său, l-a îndrumat să formuleze o nouă cerere.
După această întâlnire, denunţătorul a depus o nouă cerere în numele SC R SA, cerere soluţionată însă în condiţii și mai restrictive decât cele prevăzute în certificatul de urbanism din 23.12.2005.
Certificatul de urbanism în discuţie a fost eliberat la 28.06.2006, dată la care s-a formulat și denunţul în cauză.
În ziua premergătoare eliberării certificatului, denunţătorul s-ar fi prezentat în biroul viceprimarului și ar fi aflat de la acesta că respectivul act nu va fi emis în concordanţă cu prevederile din planul urbanistic zonal, fapt ce l-a determinat pe denunţător să solicite viceprimarului restituirea sumei de bani.
Modalitatea de restituire a sumei de bani urma a fi convenită de denunţător și viceprimar, stabilind în acest sens să se contacteze telefonic, ulterior.
La data de 30.06.2006, denunţătorul s-a deplasat la biroul viceprimarului D N pentru a-și cere scuze referitor la solicitarea de restituire a sumei de bani și, întrucât societatea sa deţinea în coproprietate și un alt teren în suprafaţă de 420 mp situat pe str. Gabriel Stoianovici din orașul Râmnicu - Vâlcea, i-a propus viceprimarului ca suma de 50.000 euro, solicitată iniţial pentru primul teren, să îi fie dată acestuia și primarului M G, în schimbul obţinerii într-un termen scurt a certificatului de urbanism pentru terenul în suprafaţă de 420 mp.
Potrivit afirmaţiilor denunţătorului, propunerea sa a fost acceptată de viceprimar.
Despre această înţelegere și termenii în care a avut loc se face menţiune în declaraţia denunţătorului din 3.07.2006, ulterioară înregistrării denunţului la DNA.
Pe baza denunţului și a declaraţiei ulterioare, a fost autorizată înregistrarea audio-video a convorbirilor și imaginilor în mediul ambiental și convorbirile telefonice dintre denunţător și inculpaţi.
Au fost înregistrate astfel discuţiile dintre denunţător și viceprimar din 4.07.2006, precum și cele din 6.07.2006, când a fost organizată și acţiunea de prindere în flagrant a viceprimarului D N cu suma de 20.000 euro primită de la denunţător.
De asemenea, a fost interceptată convorbirea telefonică din 6.07.2006 dintre denunţător și inculpatul M G și înregistrată audio-video discuţia din mediu ambiental purtată între aceleași persoane, în biroul inculpatului, imediat după realizarea flagrantului.
Pe baza elementelor rezultate din aceste înregistrări, a denunţului și declaraţiile denunţătorului, precum și a declaraţiilor inculpaţilor și a celorlalte persoane audiate în cauză, angajaţi ai SC R SA și Primăriei Râmnicu-Vâlcea, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor G M și D N sub acuzaţia infracţiunii de luare de mită prevăzută de art.254 alin.1 Cod penal cu referire la art.6 din Legea nr.78/2000 și respectiv, complicitate la această infracţiune.
În sarcina inculpatului G M s-a reţinut că, în calitate de primar al orașului Râmnicu-Vâlcea, a pretins, în perioada aprilie-iulie 2006, de la denunţătorul P C, atât direct, cât și prin intermediul inculpatului D N, suma de 50.000 euro, redusă ulterior la 40.000 euro, în scopul îndeplinirii unui act ce intra în sfera atribuţiilor sale de serviciu, respectiv emiterea unui certificat de urbanism în condiţiile solicitate de persoana interesată.
Pentru inculpatul D N s-a reţinut că, în aceeași perioadă, prin explicitarea solicitărilor, l-a ajutat pe inculpatul G M să pretindă de la denunţător suma de 50.000 euro, redusă ulterior la 40.000 euro, în scopul îndeplinirii unui act ce intra în sfera atribuţiilor de serviciu ale autorului infracţiunii și că a și primit pentru sine și pentru autorul infracţiunii suma de 25.000 euro de la denunţător.
Atât în timpul anchetei la procuror, cât și în cursul judecăţii la prima instanţă și în apel, inculpaţii nu au recunoscut săvârșirea faptelor, susţinând că sunt nevinovaţi și că probele administrate în cauză nu demonstrează acuzaţia de mită formulată împotriva lor.
A fost, de asemenea, contestată valabilitatea actelor de urmărire penală efectuate în etapa investigaţiilor preliminare la procuror.
După ce a administrat probele cauzei și a analizat înregistrările convorbirilor purtate între denunţător și inculpaţi, inclusiv cele obţinute în cadrul acţiunii flagrante, prima instanţă a dispus achitarea inculpaţilor.
Soluţia instanţei s-a întemeiat pe constatarea că probele administrate în cauză nu confirmau starea de fapt menţionată în rechizitoriu.
Concluzia exprimată de instanţă a fost rezultatul interpretării faptelor cauzei în corelaţie cu dispoziţia legală ce sancţionează infracţiunea de luare de mită.
S-a arătat în acest sens că situaţia premisă a infracţiunii de luare de mită constă în prealabila existenţă a unui serviciu ce funcţionează în cadrul unei organizaţii din cele prevăzute la art.145 din Codul penal, serviciu cu competenţă de a efectua acte de felul aceluia care ocazionează luarea de mită.
De asemenea, este necesar ca în cadrul acelui serviciu să își desfășoare atribuţiile funcţionarul care comite luarea de mită.
Tot referitor la situaţia premisă, s-a arătat că este deopotrivă necesară învestirea funcţionarului, prin serviciul al cărui salariat este, cu o solicitare, de regulă, scrisă, din partea interesatului.
S-a arătat că, în lipsa unei astfel de învestiri, funcţionarul nu este ţinut să efectueze un act de serviciu, neavând calitatea de subiect activ al infracţiunii.
Pe baza precizărilor procurorului de ședinţă de la termenul din 2.08.2006, s-a reţinut că actul de serviciu în legătură cu care se formulase acuzaţia de mită împotriva primarului îl constituia eliberarea certificatului de urbanism pentru terenul din str. Gabriel Stoianovici nr.3.
Ori, cu privire la acest teren nu se formulase nicio cerere în cauză de către martorul denunţător sau altă persoană din cadrul SC R SA, anterior punerii sub acuzare a inculpaţilor.
A rezultat că cererea de eliberare a certificatului de urbanism pentru terenul în discuţie a fost depusă la primărie la data de 1.08.2006 și soluţionată la 31.08.2006.
Cu privire la acest fapt, declaraţia martorului denunţător din cursul judecăţii era inexactă întrucât menţiona că s-ar fi formulat cerere înainte de arestarea inculpaţilor.
Nesinceritatea martorului P C a fost reţinută de instanţă și în ceea ce privește relatările făcute în legătură cu conţinutul discuţiei dintre acesta și viceprimar, din 30.06.2006.
Potrivit declaraţiei inculpatului D N, martorul îl vizitase la birou pentru a-i cere lămuriri în privinţa obţinerii certificatului de urbanism pentru zona din strada Stoianovici, lămuri pe care inculpatul urma să le obţină la rândul său de la direcţia de specialitate și de la primarul G M, sens în care avea nevoie de copia contractului de vânzare-cumpărare pentru teren; ca urmare, a convenit cu martorul ca respectivul act să-i fie adus la birou, ceea ce s-a și întâmplat în ziua de 3.07.2006, când a fost căutat în acest sens de martorul T F.
Martorul în cauză a confirmat Prea actului către inculpat.
Pe baza acestor elemente, s-a concluzionat că despre intenţia martorului P C de a obţine în perspectivă un certificat de urbanism pentru terenul din strada Stoianovici nu avea cunoștinţă decât viceprimarul și martorul T F, angajatul SC R SA, care îi adusese inculpatului contractul de vânzare-cumpărare cu privire la teren.
Tot astfel, s-a constatat că între martorul denunţător și inculpatul G M nu a existat nicio discuţie în legătură cu certificatul de urbanism pentru terenul din strada Stoianovici.
În aceste condiţii, s-a arătat că inculpatul G M nu avea pentru ce să pretindă sau să primească bani sau alte foloase de la denunţător, nici direct și nici indirect, prin intermediul viceprimarului, lipsind cu desăvârșire actul ce ar fi intrat în sfera atribuţiilor sale de serviciu.
Din acest motiv, s-a considerat că fapta reţinută în sarcina inculpatului G M nu există.
În plus, s-a arătat că și în situaţia în care s-ar considera că pentru existenţa infracţiunii de luare de mită nu era necesară depunerea cererii scrise de către denunţător, tot nu putea fi reţinută în sarcina inculpatului săvârșirea faptei de care a fost acuzat, având în vedere probatoriul administrat, cu referire specială la înregistrarea audio-video a dialogului dintre denunţător și inculpat din 6.07.2006, înregistrare ce constituia principala probă în incriminarea inculpatului.
Instanţa a constatat că din respectiva înregistrare rezulta practic refuzul categoric al inculpatului G M la tentativa denunţătorului de a-i oferi mita, refuzul fiind accentuat prin semnul exclamării, menţionat în nota originală de redare a dialogului dintre denunţător și inculpat, după rostirea cuvântului NU de către inculpat.
Acuzarea a susţinut că negaţia rostită de inculpat în momentul referirilor la mită făcute de denunţător nu avea semnificaţia unui refuz, gesturile făcute concomitent de inculpat, având de fapt o conotaţie aprobativă.
Instanţa nu a găsit însă că interpretarea acuzării era neapărat corectă.
S-a menţionat că a considera că NU înseamnă DA este o interpretare contrară semnificaţiei lingvistice și că pe o asemenea bază, fără suport probator concret, nu se poate dispune condamnarea unei persoane.
De asemenea, s-a arătat că nici gesturile de ridicare a mâinii făcute de inculpat după rostirea negaţiei nu pot fi interpretate ca având semnificaţie aprobativă, gestul inculpatului putând semnifica deopotrivă în context și încheierea dialogului.
S-a mai arătat de către instanţă că întreaga acuzare nu avea la bază decât presupuneri și interpretări eronate.
A fost subliniată în acest sens starea de fapt menţionată în rechizitoriu care făcea referire la presupusa înţelegere prealabilă care ar fi existat între inculpaţi, înţelegere nedovedită însă de nici un mijloc de probă, și la nemulţumirea denunţătorului care nu obţinuse certificatul de urbanism pentru terenul din strada Cerna în condiţiile pe care le-ar fi dorit acesta, iar, în final, se concluziona că mita viza de fapt obţinerea certificatului de urbanism pentru imobilul din strada Stoianovici.
Lipsa de temeinicie a acuzaţiilor a fost evidenţiată de instanţă și în raport de faptul că pretinsa înţelegere dintre inculpaţi fusese susţinută prin reliefarea de către inculpatul G M a dificultăţilor pe care le avea de întâmpinat denunţătorul în obţinerea certificatului de urbanism pentru imobilul din strada Cerna, pentru ca apoi așa-zisa mită să fie invocată în schimbul eliberării certificatului de urbanism pentru terenul din strada Stoianovici, în condiţiile în care cu privire la acel teren nu se depusese nici măcar o cerere, iar denunţătorul dorea doar obţinerea unor informaţii în legătură cu condiţiile pe care trebuia să le îndeplinească în vederea eliberării certificatului, dorinţă pe care a exprimat-o în faţa inculpatului D N, căruia i-a și trimis contractul de vânzare-cumpărare spre observare.
S-a reţinut de către instanţă că din probele administrate în cauză rezulta doar faptul că cei 2 inculpaţi se cunoșteau de mai mulţi ani, având mai degrabă o relaţie profesională decât de prietenie.
Referirile inculpatului D N la relaţia sa cu inculpatul G M, în cadrul dialogului ambiental avut cu denunţătorul, la 6.07.2006, în care se menţiona că inculpaţii se cunosc de ani de zile, că s-au călit împreună și că viceprimarul îi adusese la cunoștinţă primarului doleanţa denunţătorului de a obţine niște informaţii cu privire la condiţiile pe care trebuia să le îndeplinească în vederea eliberării unui certificat de urbanism, au fost apreciate de instanţă ca neavând forţa probantă de a demonstra că între inculpaţi existase o înţelegere prealabilă cu privire la săvârșirea infracţiunii de care au fost acuzaţi.
Sub acest aspect, a fost subliniată concordanţa declaraţiilor celor 2 inculpaţi, care au arătat fiecare că după discutarea problemelor de pe ordinea de zi din 5.07.2006, inculpatul D N i-a adus la cunoștinţă inculpatului G M faptul că denunţătorul deţinea un teren pe strada Stoianovici pe care intenţiona să construiască un imobil cu 7 etaje, iar inculpatul G M i-a răspuns că în zona respectivă se putea construi conform planului de urbanistic zonal și cu acordul vecinilor.
Ca urmare, s-a reţinut că inculpatul G a aflat despre imobilul din strada Stoianovici numai la data de 5.07.2006, iar pe respectivul teren se putea construi un imobil cu 7 etaje spre deosebire de terenul din strada Cerna, pe care nu se putea edifica o asemenea construcţie decât prin modificarea planului urbanistic zonal, prin hotărâre a Consiliului Local.
De asemenea, a fost evaluată credibilitatea martorului denunţător în raport de actele și lucrările dosarului, reţinându-se nesinceritatea declaraţiilor și conduita tendenţioasă a acestuia.
Au fost menţionate în acest sens declaraţiile martorului prin care nega relaţiile de prietenie cu inculpatul D N, deși în baza acestor relaţii obișnuiau să își acorde reciproc împrumuturi, conform declaraţiilor martorilor Duduială Marinela, S G și T F, declaraţiile prin care susţinea că pentru acordarea iniţială a sumei de 5000 euro la primărie se consultase cu T F, angajat al firmei sale și om de încredere, susţinere contrazisă însă de martor și declaraţiile prin care arăta că pentru imobilul din strada Stoianovici era depusă cerere de urbanism anterior arestării inculpaţilor, fapt, de asemenea, contrazis de actele dosarului.
În sprijinul concluziei exprimate cu privire la lipsa de credibilitate a martorului, a fost menţionat de instanţă și faptul că martorul negase că ar fi primit o sancţiune contravenţională pentru edificarea unei construcţii fără autorizaţie, aspect confirmat însă de martora M E L, care a declarat că o asemenea sancţiune fusese aplicată SC R SA de către inculpatul G M, in cursul anului 2004 sau 2005.
S-a mai reţinut și că martorul denunţător fusese cercetat penal de către PNA Pitești și București și că împotriva sa se dispusese o soluţie de scoatere de sub urmărire penală.
S-a arătat de către instanţă că toate aspectele menţionate demonstrează mai degrabă intenţia de răzbunare a martorului faţă de inculpatul G M, pusă în aplicare prin intermediul inculpatului D N (cu care era prieten de ani de zile și de care practic s-a folosit), pe care nu a reușit însă să îl mituiască nici în iarna anului 2005 când în cursul unei audienţe a încercat să lase pe biroul inculpatului un plic cu bani și nici în cadrul cauzei de faţă, prin intermediul inculpatului D N.
Cu relevanţă asupra situaţiei de fapt, s-a reţinut că, în considerarea relaţiei de prietenie existente între denunţător și inculpatul D N, aceștia s-au întâlnit anterior realizării flagrantului din 6.07.2006.
În cadrul acestei întâlniri, inculpatul i-a spus, printre altele, denunţătorului că se află în impas financiar, iar acesta din urmă s-a oferit să îl ajute.
Situaţia financiară dificilă a inculpatului a fost menţionată și de martorii S G și T F, mai mult potrivit declaraţiei martorului T F, denunţătorul urmând a acorda un împrumut viceprimarului.
Pe baza înregistrărilor efectuate în cadrul flagrantului, s-a reţinut că denunţătorul i-a înmânat inculpatului D N suma de 20.000 euro.
Remiterea în sine a sumei de bani nu demonstra însă și caracterul cu care fusese dată de denunţător inculpatului D.
S-a arătat de către instanţă că pentru considerentele deja menţionate nu se putea reţine că suma de bani ar fi fost dată cu titlu de mită întrucât în privinţa inculpatului G M nu se demonstrase existenţa faptei.
Neexistând un autor al infracţiunii de luare de mită nu exista nici complice la această infracţiune, rezultând că primirea sumei de bani se făcuse în nume propriu de către viceprimar.
În calitatea sa de viceprimar, inculpatul D N nu avea între atribuţiile de serviciu și eliberarea certificatelor de urbanism.
Ca urmare, s-a arătat că, neavând o asemenea competenţă, inculpatul nu putea facilita denunţătorului obţinerea vreunui certificat de urbanism, nefiind astfel îndeplinite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art.254 alin.1 Cod penal, suma de bani luată de la denunţător nefiind primită cu titlu de mită, ci eventual cu alt titlu.
Soluţia de achitare pronunţată în cauză a fost confirmată de instanţa de apel, constatându-se că elementele de fapt cu relevanţă asupra acuzaţiilor formulate împotriva inculpaţilor și semnificaţia lor în ceea ce privește încadrarea în drept au fost corect reţinute de prima instanţă, pe baza unei analize complete şi coroborate a probelor administrate în proces.
În considerentele deciziei din apel au fost examinate criticile formulate de parchet sub aspectul greșitei stabiliri a stării de fapt și motivele pentru care a fost menţinută hotărârea de achitare pronunţată de instanţa de fond.
Și concluzia instanţei de apel a avut în vedere insuficienţa probelor aduse de parchet în acuzare și persistenţa îndoielii în ceea ce privește vinovăţia inculpaţilor, elemente în raport de care s-a apreciat că singura soluţie posibilă în cauză era aceea de achitare a inculpaţilor.
Recursul de faţă a fost introdus pentru același motive cu cele invocate în apel, susţinându-se, în esenţă, că probele administrate în cauză demonstrează vinovăţia inculpaţilor în săvârșirea faptelor reţinute în sarcina lor.
Opinia separată subscrie în totalitate argumentelor prezentate de instanţele anterioare în analiza efectuată asupra vinovăţiei inculpaţilor, considerând alături de acestea că probele administrate în cauză nu furnizează dovezi certe privind vinovăţia inculpaţilor și că, în lipsa unor asemenea dovezi, nu poate avea loc condamnarea unei persoane.
Din actele dosarului rezultă că martorul denunţător P C, era interesat să construiască un imobil cu mai multe etaje pe terenul situat în strada Cerna nr.6, proprietatea SC R SA, al cărei acţionar majoritar era.
După cumpărarea terenului, pentru care, anterior vânzării, fostul proprietar obţinuse un certificat de urbanism care prevedea posibilitatea edificării unei construcţii în regim maxim de înălţime de 4 nivele ( P+ 3E), conform certificatului de urbanism nr.1731/29344 din 26.09.2005, societatea condusă de denunţător a depus o cerere în nume propriu pentru eliberarea unui nou certificat de urbanism.
Cererea de eliberare a certificatului de urbanism a fost înregistrată la Primăria municipiului Râmnicu-Vâlcea la data de 19.12.2005 și soluţionată în regim de urgenţă la 23.12.2005.
Cererea formulată cuprindea solicitarea de eliberare a certificatului de urbanism în scopul obţinerii unei autorizaţii de construire pentru un imobil cu 5 nivele ( S+P+4), spre deosebire de cererea anterioară a fostului proprietar în care se menţiona că eliberarea certificatului era necesară pentru înstrăinarea terenului.
În certificatul de urbanism nr.2274/40725 din 23.12.2005 emis la cererea SC R SA, regimul de înălţime pentru edificarea construcţiei nu era expres indicat, fiind menţionat prin trimitere la dispoziţiile art.31 alin.1 din HG 525/2006.
Cu toate că martorul denunţător a susţinut că noul certificat fusese eliberat în condiţii net restrictive faţă de cel obţinut de fostul proprietar și în raport de această împrejurare a acreditat idea abuzului săvârșit de primar și interesul acestuia de a obţine o plată necuvenită în schimbul efectuării unui act ce intra în atribuţiile sale de serviciu, probele administrate nu înclină însă în favoarea acceptării versiunii prezentate.
Din declaraţia martorului O P, funcţionar al primăriei și persoană care a redactat ambele certificate eliberate pentru terenul în cauză, rezultă că menţiunile înscrise în acte erau aceleași în ceea ce privește regimul de înălţime și gradul de ocupare a terenului.
Prin referirea la HG 525/1996 nu se modifica regimul de înălţime al construcţiei propuse, care rămânea tot de 4 nivele, așa cum se menţiona și în certificatul eliberat fostului proprietar.
Faptul că în certificatul de urbanism eliberat SC R SA erau menţionate expres limitele de amplasare a construcţiei în aliniament, a fost justificat de martor în raport de obiectul diferenţiat al cererilor formulate în cauză, certificatul eliberat fostului proprietar având caracter informativ pentru persoana interesată să cumpere, în timp ce certificatul emis către denunţător constituia un act premergător obţinerii autorizaţiei de construcţie; ca urmare, se cerea ca menţiunile înscrise în certificat să fie cât mai exacte, având în vedere că pentru obţinerea autorizaţiei de construire erau necesare o serie de acorduri și avize ulterioare.
În raport de aceste aspecte, dar și pe baza celorlalte documente și depoziţii de martori, angajaţi ai Direcţiei Urbanism din cadrul Primăriei Râmnicu-Vâlcea, se reţine că certificatul de urbanism solicitat de SC R SA nu putea fi legal eliberat în formă cerută de martorul denunţător.
Conform planului urbanistic zonal, terenul situat pe strada Cerna era amplasat într-o zonă protejată, cu valoare istorică, motiv pentru care edificarea unor construcţii nu se putea face decât cu respectarea condiţiilor prevăzute pentru conservarea zonei.
Edificarea unui imobil în regim de înălţime superior celui stabilit prin planul urbanistic zonal nu era posibilă decât prin modificarea planului de zonă existent, modificare supusă aprobării Consiliului Local, după obţinerea avizelor și acordurilor prevăzute de lege.
De asemenea, nimic din actele dosarului nu sugerează ca inculpatul G M să fi avut o predispoziţie pentru încălcarea regulilor prevăzute în materie de urbanism.
Din declaraţia martorului T F, audiat în faza de urmărire penală, rezultă că la iniţiativa inculpatului fusese înfiinţată în primărie o comisie a arhitecţilor, comisie ce nu era prevăzută de lege și care avea competenţa de a emite avize consultative în procedura de emitere a certificatelor de urbanism.
Cu referire la certificatul din 23.12.2005, același martor - angajat al SC R SA - declara că respectiva comisie a arhitecţilor nu aprobase edificarea construcţiei în regimul de înălţime solicitat.
De asemenea, este de menţionat că pentru eliberarea primului certificat emis fostului proprietar al terenului, cu menţiuni generale în ceea ce privește aliniamentul viitoarei construcţii, inculpatul G M și-a manifestat nemulţumirea în cadrul unei ședinţe operative cu funcţionarii direcţiei de resort din primărie.
În acest sens este declaraţia martorului J C, director executiv al Direcţiei de Urbanism din cadrul Primăriei Râmnicu-Vâlcea, direct responsabil de emiterea certificatului de urbanism, care arăta că nemulţumirea primarului și discuţiile iscate în legătură cu eliberarea respectivului act l-au determinat să-și pună în aplicare intenţia mai veche de a demisiona din funcţie.
Or, toate aceste elemente de fapt vin în contra susţinerilor denunţătorului privitoare la pretinsul interes al inculpatului de a autoriza eliberarea certificatului de urbanism, condiţionat de primirea unei sume de bani.
De altfel, această susţinere este contrazisă chiar de denunţător care, cu ocazia formulării denunţului, menţiona că inculpatul ar fi declarat în cadrul unei discuţii purtate cu martorul T F că nu va aproba niciodată ridicarea unei construcţii pe terenul din strada Cerna deoarece respectivul teren se afla în centrul orașului.
Martorul indicat de denunţător nu a confirmat existenţa acestei discuţiei, dar a declarat că, din spusele funcţionarilor primăriei, aflase despre nemulţumirea primarului în legătură cu eliberarea certificatului de urbanism întrucât acesta nu dorea construirea vreunui imobil pe terenul respectiv.
Rezultă cu certitudine că poziţia primarului era împotriva edificării unei construcţii în zona centrală a orașului, într-un perimetru protejat, cu valoare istorică, iar actele de la dosar, cu referire la documentaţiile transmise de primărie, demonstrează că opoziţia primarului nu era arbitrară sau conjuncturală, ci determinată de politicile de amenajare a teritoriului existente la aceea dată.
Poziţia primarului era general cunoscută, iar rigurozitatea acestuia în aplicarea legii poate fi reţinută și din modul în care a organizat activitatea de autorizare a construcţiilor, prin înfiinţarea unei comisii a arhitecţilor, cu rol consultativ în aprobarea cererilor de eliberare a certificatelor de urbanism.
În schimb, denunţătorul avea un interes personal major de a obţine acordurile necesare pentru edificarea construcţiei în regimul de înălţime dorit și cu o suprafaţă generoasă la sol, având în vedere calitatea sa de om de afaceri și faptul că solicitase un împrumut bancar pentru realizarea investiţiei.
Aceste elemente nu pot fi ignorate în analiza faptelor cauzei și a valorii probatorii a declaraţiilor denunţătorului și ale inculpaţilor.
Potrivit rechizitoriului și declaraţiilor martorului denunţător, la scurt timp după emiterea certificatului de urbanism din 23.12.2005, martorul s-a deplasat la biroul inculpatului G M, pe care îl cunoștea personal, și în cadrul discuţiei purtate, în care îi cerea eliberarea unui certificat de urbanism în aceiași termeni cu cei prevăzuţi în primul certificat emis pe numele fostului proprietar, inculpatul ar fi lăsat să se înţeleagă că în schimbul unui asemenea certificat, denunţătorul trebuia să plătească o sumă de bani.
Suma de bani nu a fost precizată de inculpat, fiind lăsată la aprecierea denunţătorului.

Conform declaraţiilor denunţătorului, la discuţia sa cu inculpatul nu au asistat alte persoane, dar despre conţinutul discuţiei ar fi fost informaţi martorii T F și P F, angajaţi ai SC R SA, pe care denunţătorul i-a consultat sub aspectul cuantumului sumei de bani ce trebuia dată inculpatului pentru a obţine eliberarea certificatului de urbanism.
Martorii indicaţi nu au confirmat însă susţinerea denunţătorului.
Faptul menţionat este deosebit de important în contextul în care acuzaţia de pretindere a sumei de bani de către inculpat se întemeiază exclusiv pe declaraţia denunţătorului.
Așa cum deja s-a arătat martorul T F nu a confirmat nici susţinerea denunţătorului în sensul existenţei unei discuţii între el și inculpat în legătură cu eliberarea certificatului de urbanism din 23.12.2005 și nici cea privind pretinderea de către inculpat a unei sume de bani în schimbul eliberării unui nou certificat către denunţător.
În lipsa unor probe directe și a oricăror alte probe era absolut necesar ca declaraţiile denunţătorului să se verifice sub toate aspectele relatate și mai ales în cele relevante susţinerii acuzaţiilor formulate.
Prin declaraţiile date, martorii indicaţi de denunţător au negat atât faptul că ar fi fost informaţi cu privire la pretinsa mită solicitată de inculpat, cât și faptul consultării lor asupra cuantumului sumei de bani ce urma a fi dată de denunţător în schimbul obţinerii certificatului de urbanism.
Tot astfel, denunţătorul a afirmat, iar acuzarea a preluat fără rezerve, că în schimbul eliberării certificatului de urbanism pentru terenul situat în strada Cerna, inculpatul a primit de la denunţător suma de 5000 euro.
Desfășurarea faptelor în cauză infirmă însă concluzia parchetului.
După eliberarea certificatului din 23.12.2005, în numele SC R SA a fost depusă o nouă cerere de urbanism, la 14.02.2006.
Respectiva cerere cuprindea solicitarea de avizare a documentaţiei privind amplasarea unui obiectiv cu destinaţia de birouri în regim de înălţime D+P+6E, prin modificarea planului urbanistic zonal pentru zona centrală a orașului.
Se constată, așadar, că cererea de faţă se înscria în demersul legal necesar autorizării ridicării unei construcţii într-un alt regim de înălţime decât cel prevăzut de planul urbanistic zonal.
În aceste condiţii, apare ca total lipsită de seriozitate susţinerea denunţătorului privind pretinderea de către inculpat a unei sume de bani în schimbul eliberării certificatului de urbanism, pretenţie ce ar fi fost exprimată de inculpat în perioada imediat următoare emiterii primului certificat de urbanism din 23.12.2005, întrucât dacă așa ar fi stat lucrurile nu mai era necesar să se apeleze la procedura legală, iar dacă se modifica planul urbanistic zonal, atribuţie dată în competenţa Consiliului Local, eliberarea certificatului de urbanism constituia o simplă formalitate, pe care inculpatul nu o putea refuza.
Din actele dosarului rezultă că documentaţia depusă de denunţător nu a fost avizată favorabil în Comisia tehnică consultativă de amenajare a teritoriului și urbanism.
Urmare acestei comunicări, SC R SA a solicitat primăriei avizarea unui plan urbanistic de detaliu în vederea autorizării unei sediu de birouri cu regim de înălţime D+P+4E.
Prin raportul întocmit în cauză și aprobat de inculpat, s-a propus avizarea planului urbanistic de detaliu pentru o construcţie cu regim de înălţime de D+P+2E.
La data de 27.03.2006, propunerea de avizare a planului urbanistic de detaliu a fost retrasă de SC R SA, planul urbanistic zonal rămânând în continuare nemodificat.
După acest moment, în cursul lunii aprilie 2006, se susţine că denunţătorul s-ar fi prezentat în biroul inculpatului G M, având asupra sa un plic cu 5000 euro și că după ce inculpatul a luat plicul cu bani, l-a restituit denunţătorului, solicitându-i să îl predea viceprimarului care avea cunoștinţă de înţelegerea lor.
Inculpatul a negat pretinderea sau primirea vreunei sume de bani de la denunţător.
Tot astfel și inculpatul D N a negat că ar fi primit de la denunţător respectivul plic cu bani.
Apărările formulate sunt de necontestat în condiţiile în care la momentul când se susţine că a avut loc remiterea sumei de bani - aprilie 2006, pe rolul primăriei nu era înregistrată nicio cerere din partea SC R SA pentru a exista interesul denunţătorului de a da o sumă de bani și nici posibilitatea pentru inculpat de a elibera pretinsul certificat promis denunţătorului în schimbul sumei de bani.
Așa cum s-a arătat, cererea de avizare a planului urbanistic de detaliu fusese retrasă de SC R SA la 27.03.2006, iar următoarea cerere de eliberare a unui certificat de urbanism pentru terenul din strada Cerna s-a formulat abia la 13.06.2006.
Prin urmare, inculpatul G M nu avea de ce să pretindă vreo sumă de bani sau să accepte primirea ei de la denunţător, neexistând un act de serviciu care să reclame efectuarea lui.
Mai mult, din declaraţiile denunţătorului rezultă că după ce a intrat în posesia planului urbanistic zonal a solicitat explicaţii de la primar și că acesta l-a îndrumat să formuleze o altă cerere.
Or, dacă primarul ar fi acceptat, fie și prin intermediar, o sumă de bani cu titlu de mită, comportamentul său ar fi fost mai puţin rigid și distant decât cel evocat de denunţător.
Poziţia inculpatului nu a lăsat loc niciunei discuţii sau interpretări, afirmaţia făcută în sensul formulării unei cereri de către denunţător semnificând de fapt rezolvarea legală a pretenţiilor lui.
După această întâlnire, denunţătorul a depus o nouă cerere în numele SC R SA, cerere soluţionată și de această dată în conformitate cu prevederile planului urbanistic zonal.
Certificatul de urbanism în discuţie a fost eliberat la 28.06.2006, dată la care s-a formulat și denunţul în cauză.
Martorul denunţător a susţinut că întrucât solicitarea sa nu fusese rezolvată favorabil a cerut viceprimarului restituirea sumei de 5000 euro pretinsă de primar.
O primă observaţie este aceea că, dacă primarul ar fi pretins și primit suma de bani, logic era ca denunţătorul să-i solicite acestuia și nu viceprimarului restituirea ei.
Potrivit declaraţiilor denunţătorului, la data de 30.06.2006 s-a deplasat la biroul inculpatului D N pentru a-și cere scuze referitor la solicitarea de restituire a sumei de bani și, întrucât societatea sa deţinea în coproprietate și un alt teren în suprafaţă de 420 mp situat pe str. Gabriel Stoianovici din orașul Râmnicu - Vâlcea, i-a propus viceprimarului ca suma de 50.000 euro, solicitată iniţial pentru primul teren, să îi fie dată acestuia și primarului M G, în schimbul obţinerii într-un termen scurt a certificatului de urbanism pentru terenul în suprafaţă de 420 mp.
Cu referire la această sumă de bani, ea ar fi fost menţionată de viceprimar în cadrul unei discuţii purtate cu denunţătorul, ulterior predării plicului cu cei 5000 euro, în contextul în care denunţătorul ar fi întrebat dacă respectiva suma de bani era suficientă pentru obţinerea certificatului de urbanism (pentru terenul din strada Cerna).
Însă, așa cum s-a arătat, la momentul pretinsei discuţii, pe rolul primăriei nu era înregistrată nicio cerere care să impună eliberarea certificatului de urbanism către societatea denunţătorului.
Apoi, este de observat că suma de 50.000 euro propusă de denunţător în schimbul eliberării certificatului de urbanism nu avea corespondent în contraprestaţia ce se urmărea a fi obţinută de la primar, terenul situat în strada Stoianovici nefiind supus restricţiilor de urbanism prevăzute pentru zona centrală a orașului, zona protejată, cu valoare istorică, ce se cerea a fi conservată.
Nici pentru această afirmaţie a denunţătorului privind înţelegerea dintre acesta și viceprimar, stabilită în termenii mai sus enunţaţi, acuzarea nu a oferit probe solide, indicând în acest sens dialogul înregistrat între denunţător și viceprimar din 4.07.2006.
Din respectiva înregistrare rezultă că între denunţător și viceprimar au existat discuţii cu privire la terenul situat pe strada Stoianovici și că denunţătorul intenţiona să obţină un certificat de urbanism pentru ridicarea unei construcţii în regim de înălţime D+6E.
În timpul discuţiei, denunţătorul a menţionat suma de 40.000 și faptul că urma să dea viceprimarului 20.000 euro imediat și restul la eliberarea certificatului.
De asemenea, s-a făcut referire de denunţător și la faptul că rămân ăia cinci mii ca avans.
Înregistrarea dialogului evidenţiază însă că între primar și viceprimar nu exista nicio înţelegere cu privire la certificatul de urbanism pentru terenul din strada Stoianovici, și că o astfel de înţelegere nu existase nici pentru terenul din strada Cerna, denunţătorul exprimându-și explicit temerea de a nu fi băgat iar în comisia arhitecţilor.
Ca atare, afirmaţia denunţătorului referitoare la faptul că rămân ăia cinci mii ca avans nu poate fi pusă pe seama inculpatului G M.
De asemenea, pe tot parcursul dialogului, denunţătorul cerea insistent viceprimarului să vorbească cu inculpatul G, ceea ce înseamnă că anterior nu obţinuse de la acesta promisiuni, și cu atât mai puţin vreo solicitare de remitere a unei sume de bani.
Nici în cadrul dialogului înregistrat cu ocazia organizării flagrantului, denunţătorul nu a avut siguranţa că primarul îi acceptase propunerea de mituire, fapt ce rezultă din întrebările insistent adresate în acest sens inculpatului D N.
Dintre acestea, cu relevanţă deosebită este afirmaţia denunţătorului redată textual astfel:„că dacă nu știe primaru, știţi cum e el! El nu știu ce, cutare...”.
Viceprimarul l-a asigurat pe denunţător că primarul avea cunoștinţă despre întâlnirea lor, exprimându-se textual: „Păi?! Iau eu fără... fără acceptul lui...”, afirmaţie făcută evident în scopul de a-l împiedica pe denunţător să îl întrebe personal pe primar dacă știa într-adevăr de înţelegerea lor.
Acest dialog nu este deloc de natură a proba că între viceprimar și primar ar fi existat o înţelegere prealabilă, în scopul săvârșirii infracţiunii de luare de mită, lipsind orice element care să ateste obiectiv înţelegerea dintre inculpaţi.
Imediat după organizarea flagrantului, tot în dorinţa de a se asigura că primarul avea cunoștinţă despre înţelegerea sa cu viceprimarul D N, denunţătorul s-a deplasat la biroul acestuia și l-a informat că se întâlnise cu viceprimarul.
În respectiva discuţie, denunţătorul l-a întrebat pe inculpatul G M dacă știa despre ce e vorba, cu referire în context la întâlnirea cu viceprimarul, acesta răspunzând afirmativ, după care inculpatul a menţionat că este necesar obţinerea acordului vecinilor.
Dialogul a continuat cu afirmaţia denunţătorului, formulată textual:„Așa! Vedeţi că...ăă...am, exact cum m-am înţeles cu el, 40...”
Răspunsul a fost NU însă gesturile inculpatului făcute în timp ce denunţătorul continua să vorbească despre remiterea sumei de 20.000 și restul după eliberarea certificatului, au fost interpretate diferit de acuzare și de către inculpat.
Acuzarea a susţinut că negaţia rostită de inculpat în momentul referirilor la mită făcute de denunţător nu avea semnificaţia unui refuz, gesturile făcute concomitent de inculpat, având de fapt o conotaţie aprobativă.
La rândul său, inculpatul a arătat că răspunsul exprimat cât și gestica folosită erau în sensul respingerii încercării de mituire și că în niciun caz inculpatul nu avea cunoștinţă despre așa-zisa înţelegere stabilită cu denunţătorul, prin intermediul viceprimarului.
Prima instanţă a apreciat că interpretarea acuzării nu era neapărat corectă, arătând că a considera că NU înseamnă DA este o interpretare contrară semnificaţiei lingvistice și că pe o asemenea bază, fără suport probator concret, nu se poate dispune condamnarea unei persoane.
De asemenea, s-a arătat că nici gesturile de ridicare a mâinii făcute de inculpat după rostirea negaţiei nu trebuie interpretate ca având semnificaţie aprobativă, gestul inculpatului putând semnifica deopotrivă în context și încheierea dialogului.
Concluzia instanţei de fond a fost însușită și de instanţa de prim control judiciar.
Și în examinarea de faţă, se apreciază ca fiind corectă concluzia instanţelor.
Infracţiunea de luare de mită, săvârșită în condiţiile descrise în rechizitoriu, presupune cu necesitate existenţa unei înţelegeri prealabile între complice și autor, iar în situaţia în care nu se demonstrează coeziunea psihică dintre participanţi și numai autorul are calitatea de a efectua actul de serviciu în legătură cu care se pretinde sau acceptă folosul necuvenit ori nu se respinge promisiunea unui asemenea folos, infracţiunea ca atare nu poate fi reţinută nici în sarcina celui care ar fi desfășurat activităţi specifice complicelui, activitatea acestuia putând realiza eventual conţinutul constitutiv al unei alte infracţiuni.
În speţă, nimic din actele dosarului nu confirmă pretinsa înţelegere prealabilă dintre inculpaţi, înţelegere ce nu poate fi stabilită pe baza unei interpretării a gesturilor folosite într-un dialog care în sine nu era incriminator pentru interlocutor.
Manifestarea comportamentală a inculpatului G M a fost diferit interpretată de acuzare, cât și de apărare, necesitând astfel un plus de prudenţă în examinare.
Din acest motiv, instanţele anterioare au găsit necesară analizarea și altor elemente cu relevanţă în stabilirea faptelor cauzei.
A fost menţionată inexistenţa unei cereri a denunţătorului pentru imobilul din strada Stoianovici și, ca urmare, justificată apărarea inculpatului G M care a susţinut constant că despre terenul cu pricina a fost doar întrebat de viceprimar dacă se putea construi în regim de înălţime de 7 nivele, răspunsul dat fiind afirmativ, pentru cazul în care exista și acordul vecinilor.
De asemenea, așa cum s-a arătat, pentru terenul din strada Stoianovici nu era prevăzut un regim restrictiv de autorizare a construcţiei, astfel încât nu exista motivaţia pentru denunţător de a remite vreo sumă de bani, iar pentru inculpat justificarea de a o solicita sau accepta.
Nici reacţia comportamentală în sine a inculpatului G nu este de natură a demonstra pretinsa înţelegere prealabilă dintre acesta și viceprimar.
Înregistrarea video arată că inculpatul lucra în momentul în care denunţătorul a intrat în biroul său; inculpatul nu a acordat o atenţie deosebită denunţătorului și părea în continuare preocupat de ceea ce făcea în momentul în care a fost întrerupt. Imediat după ce denunţătorul a menţionat suma de bani, înainte însă de a o explicita sub aspectul tranșelor și a momentului când se plăteau, inculpatul a reacţionat, exprimând un refuz verbal și a ridicat din mână de mai multe ori.
Gestica folosită putea exprima și un accept în fapt ori, dimpotrivă, încheierea dialogului.
De aceea, numai pe baza interpretării reacţiei comportamentale a inculpatului, mai exact a gestului de ridicare din mână, nu se poate pronunţa un verdict de vinovăţie întrucât faptul în discuţie implică o prea mare doză de subiectivism din partea interpretului.
Prin urmare, se poate concluziona că materialul probator administrat în cauză nu demonstrează obiectiv pretinsa înţelegere prealabilă dintre inculpaţi.
De asemenea, înţelegerea dintre viceprimar și denunţător, în cadrul rezultând din înregistrările depuse la dosar, nu îl implică în niciun fel pe inculpatul G M.
Cu privire la remiterea sumei de bani și primirea ei de către viceprimar, prima instanţă a concluzionat că nu a fost dată și luată cu titlu de mită, întrucât în privinţa inculpatului G M nu se demonstrase existenţa faptei.
Neexistând un autor al infracţiunii de luare de mită nu exista nici complice la această infracţiune, rezultând că primirea sumei de bani se făcuse în nume propriu de către viceprimar.
În calitatea sa de viceprimar, inculpatul D N nu avea între atribuţiile de serviciu și eliberarea certificatelor de urbanism.
Ca urmare, neavând o asemenea competenţă, inculpatul nu putea facilita denunţătorului obţinerea vreunui certificat de urbanism, suma de bani luată de la denunţător nefiind primită cu titlu de mită, ci eventual cu alt titlu.
Și în aprecierea de faţă se consideră ca fiind corectă concluzia instanţei.
Denunţătorul nu a demonstrat că era cu adevărat interesat să construiască pe terenul situat la adresa din strada Stoianovici.
Apoi, nu a rezultat că edificarea unui imobil în regim de înălţime superior ar fi putut crea probleme pentru proprietar, sub aspectul autorizărilor necesare.
Dimpotrivă, modul în care s-au petrecut faptele în cauză demonstrează mai degrabă dorinţa denunţătorului de a se răzbuna pe inculpatul G M, pentru refuzul de a autoriza edificarea unei construcţii pe terenul din strada Cerna, în regim superior de înălţime.
În acest sens este de observat că înţelegerea dintre denunţător și viceprimar a avut loc după data înregistrării denunţului la DNA și la iniţiativa sa.
În conţinutul denunţului nu se făcea nicio referire la terenul din strada Stoianovici ori la vreo discuţie cu inculpaţii pe această temă.
De asemenea, denunţătorul a fost și cel care a avansat propunerea de mituire și a indicat și ce sumă de bani urma a fi dată primarului în vederea eliberării certificatului de urbanism pentru terenul din strada Stoianovici.
Cu privire la respectivul teren, era deja eliberat un certificat de urbanism încă din anul 1999, pe care însă denunţătorul nu l-a folosit în procedura de autorizare a construcţiei.
Și martorul T F, angajat al SC R SA, cu poziţie importantă în interiorul firmei, a declarat că nu avea cunoștinţă de intenţia denunţătorului de a construi pe terenul din strada Stoianovici și că despre acest fapt a aflat atunci când a fost trimis la viceprimar cu actele de proprietate ale imobilului.
Aceste elemente ridică serioase dubii în ceea ce privește credibilitatea denunţătorului și scopul în vederea căruia acesta a acţionat în cadrul înţelegerii stabilite cu viceprimarul D N, fiind justificată aprecierea că denunţătorul nu a urmărit nici un moment rezolvarea intereselor sale, intenţie specifică celor care concură la săvârșirea infracţiunii de luare de mită ori trafic de influenţă, ci incriminarea, prin orice mijloace, a primarului M G.
Sub acest aspect este de observat că suma de 50.000 euro oferită de denunţător viceprimarului nu avea corespondent în contraprestaţia ce se urmărea a fi obţinută de la primar întrucât pentru eliberarea într-un termen scurt a certificatului de urbanism era suficientă formularea unei simple cereri în acest sens.
Cererile în regim de urgenţă se soluţionează în termen de 5 zile de la înregistrare, sub condiţia achitării taxelor legale cuvenite.
Această procedură legală era cunoscută denunţătorului care apelase la ea în legătură cu certificatul de urbanism din 23.12.2005 pentru terenul din strada Cerna.
Prin urmare, reţinând că la momentul avansării sumei de bani către viceprimar, denunţătorul nu a urmărit decât incriminarea primarului M G, nu poate fi luată în considerare nici ipoteza traficului de influenţă în privinţa inculpatului D N, neexistând un cumpărător de influenţă în acest sens.
De altfel, activitatea desfășurată de acest inculpat, așa cum a fost reţinută prin rechizitoriu, nu poate fi analizată distinct de cea a inculpatului M G, acuzarea întemeindu-se exclusiv pe pretinsa înţelegere care ar fi existat între inculpaţi în săvârșirea infracţiunii de luare de mită.
La judecata în apel, reprezentantul Ministerului Public a confirmat acest fapt, prin respingerea posibilităţii de schimbare a încadrării juridice în privinţa inculpatului D N.
Or, dacă nu există autor pentru infracţiunea de luare de mită, nu poate exista nici complice la această infracţiune.
Pentru toate aceste motive, în opinie separată, s-a considerat că se impunea menţinerea soluţiilor de achitare pronunţate faţă de inculpaţi și respingerea a recursului declarat în cauză de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Constanţa, ca nefondat.

PREŞEDINTE
A. H. Iancu

---

Alte legături de la această informație

comunicate de presă din 07 iulie 2006
comunicate de presă din 28 iulie 2006