Publicat în Buletin Documentar nr. 3/2004 al P.N.A./D.N.A.

COMPETENŢA INSTANŢELOR, DUPĂ CALITATEA PERSOANEI, ÎN CAZUL INFRACŢIUNILOR SĂVÂRŞITE DE OFIŢERII DE POLIŢIE

Aurelian Niculiţă

Potrivit art. 64 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului ^[1], se prevedea faptul că urmărirea penală a poliţiştilor se efectuează de către procuror sau de către ofiţeri de poliţie anume desemnaţi prin ordin al ministrului de interne, sub supravegherea procurorului, după caz, în condiţiile legii. De asemenea, competenţa de a efectua supravegherea urmăririi penale şi de a judeca în fond infracţiunile săvârşite de poliţişti revenea parchetelor de pe lângă tribunale şi tribunalelor - pentru infracţiunile comise de către agenţii de poliţie, parchetelor de pe lângă curţile de apel şi curţilor de apel - pentru infracţiunile comise de către ofiţerii de poliţie, până la gradul de comisar-şef inclusiv, respectiv Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie şi Curţii Supreme de Justiţie - pentru infracţiunile comise de chestorii de poliţie.

Prin intrarea în vigoare, la 1 ianuarie 2004, a dispoziţiilor Legii nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale^[2], a fost abrogat art. 64 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, care reglementa competenţa după calitatea persoanei, a instanţelor, în cazul infracţiunilor săvârşite de ofiţerii de poliţie.

Dispoziţiile art. 4 punctul 1. din Legea nr. 281/2003 prevăd modificarea art. 27 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, în acest text de lege fiind reglementată numai competenţa după calitatea persoanei, a instanţelor, în cazul infracţiunilor săvârşite de ofiţerii de poliţie judiciară. Astfel, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de procuror în cazul infracţiunilor săvârşite de poliţiştii care au calitatea de organe de cercetare ale poliţiei judiciare, iar infracţiunile săvârşite de aceştia se judecă în primă instanţă de către:

• a) tribunal, în cazul poliţiştilor prevăzuţi în art. 14 alin. (2) pct. II din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului;
• b) curtea de apel, în cazul poliţiştilor prevăzuţi în art. 14 alin. (2) pct. I lit. e) - j) din Legea nr. 360/2002;
• c) Curtea Supremă de Justiţie, în cazul poliţiştilor prevăzuţi în art. 14 alin. (2) pct. I lit. a) - d) din Legea nr. 360/2002.

Având în vedere cele prezentate mai sus, amintim faptul că, în ceea ce priveşte infracţiunile săvârşite de ofiţerii de poliţie, după intrarea în vigoare la 24 august 2002 a Legii privind Statutul poliţistului, potrivit căreia poliţistul nu mai are calitatea de militar, ci aceea de funcţionar public civil, infracţiunile săvârşite de poliţist înainte de intrarea în vigoare a acestei legi au fost stabilite ca fiind de competenţa instanţelor civile, după distincţiile care erau prevăzute în art. 64 alin. (2) al legii. Ca atare, cauzele în curs de urmărire penală şi de judecată trebuiau preluate, începând cu data menţionată, de organele de urmărire penală şi de instanţele civile competente potrivit noii legi. Soluţia, adoptată şi de Curtea Supremă de Justiţie prin decizia nr. 4687/2002, se impunea, în lipsa unor dispoziţii tranzitorii speciale în legea nouă, ţinând seama că, în condiţiile concursului între legea de procedură penală având caracter de lege generală (Codul de procedură penală) şi Legea nr. 360/2002, care este, în materie, o lege specială, cea din urmă are prioritate şi este, totodată, de strictă interpretare şi de imediată aplicare, ceea ce exclude incidenţa prevederilor art. 40 din Codul de procedură penală.

Prin încheierea din 18 octombrie 2002 a Curţii Militare de Apel în dosarul nr. 5/2002 a fost admisă sesizarea Parchetului Naţional Anticorupţie, dispunându-se prelungirea duratei arestării preventive pentru inculpaţii P.C., F.I., C.V. şi H.E. cu 30 de zile, începând cu data de 22 octombrie până la 22 noiembrie 2002.

Inculpaţii erau urmăriţi penal pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute în art. 26 raportat la art. 215 alin. (2) şi art. 26 raportat la art. 291; art. 26 raportat la art. 289 şi art. 26 raportat la art. 215 alin. (2); art. 241¹; art. 291 şi art. 248¹ din Codul penal.

Instanţa a reţinut că, în legătură cu fiecare inculpat, subzistă temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării potrivit prevederilor art. 146 şi art. 143, precum şi condiţiile prevăzute în art. 148 lit. h) din Codul de procedură penală, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile menţionate fiind mai mare de 2 ani închisoare, iar lăsarea inculpaţilor în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică.

Prin aceeaşi încheiere au fost respinse excepţiile ridicate de inculpaţi cu privire la necompetenţa instanţei militare şi a Parchetului Naţional Anticorupţie şi la nelegalitatea sesizării instanţei.

În legătură cu prima excepţie, potrivit căreia Curtea Militară de Apel nu ar fi competentă să se pronunţe cu privire la prelungirea duratei arestării după intrarea în vigoare a Legii nr. 360 din 24 iunie 2002 privind Statutul poliţistului, competenţa aparţinând instanţei civile, Curtea Militară de Apel a motivat că, potrivit art. 40 alin. (1) din Codul de procedură penală, când competenţa instanţei este determinată, ca în speţă, de calitatea inculpatului, instanţa rămâne competentă să judece, chiar dacă, după săvârşirea infracţiunii, inculpatul a pierdut acea calitate.

Împotriva încheierii au declarat recurs toţi inculpaţii, formulând critici privind aspecte de nelegalitate şi erori grave de fapt, în primul rând că hotărârea atacată este lovită de nulitate absolută în sensul prevederilor art. 197 alin. (2) din Codul de procedură penală, fiind pronunţată de o instanţă necompetentă, caz de casare prevăzut în art. 385⁹ alin. (1) pct. 1 din acelaşi cod.

Recursul este fondat sub acest aspect, hotărârea atacată fiind dată, într-adevăr, cu încălcarea normelor privind competenţa materială şi după calitatea persoanei şi fiind, prin urmare, nulă.

Sesizarea Parchetului Naţional Anticorupţie a fost înregistrată la Curtea Militară de Apel la data de 17 octombrie 2002, instanţa socotindu-se competentă să judece cererea de prelungire a arestării în condiţiile art. 155 alin. (2) din Codul de procedură penală, ca instanţă corespunzătoare celei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond.

Construcţia juridică potrivit căreia Curtea Militară de Apel s-a socotit competentă să judece prelungirea duratei arestării preventive a inculpaţilor s-a completat cu trimiterea la dispoziţiile art. 40 din Codul de procedură penală, potrivit cărora instanţa militară rămâne competentă să judece chiar dacă ulterior săvârşirii infracţiunii ofiţerul superior, ca în speţă, nu mai are această calitate.

Raţionamentul juridic menţionat nu este corect.

Legea nr. 360 din 24 iunie 2002 privind Statutul poliţistului, intrată în vigoare la 24 august 2002, cuprinde, între altele, dispoziţii de ordin procesual privind competenţa instanţelor în cazul săvârşirii unor infracţiuni de către poliţişti care, în temeiul legii, au devenit funcţionari publici.

Prin efectul adoptării Legii nr. 360/2002, în materia reglementărilor privind competenţa de judecată a infracţiunilor săvârşite de poliţist s-a creat un concurs între dispoziţiile din Codul de procedură penală şi cele din menţionata lege, concurs în legătură cu care trebuie observate următoarele:

• - atât Codul de procedură penală, cât şi Legea nr. 360/2002 au fost adoptate de Parlamentul României, făcând parte, potrivit prevederilor din art. 72 alin. (3) literele f) şi i) din Constituţie, din categoria legilor organice, dar codul fiind o lege cu caracter general, iar legea privitoare la statutul poliţistului o lege specială, aceasta din urmă are prioritate;
• - cu prilejul adoptării Legii privind statutul poliţistului şi în vederea aplicării acesteia nu s-au instituit norme tranzitorii, ceea ce face să funcţioneze integral normele şi regulile cu caracter general. Legiuitorul a prevăzut însă în art. 82 alin. (2) că, la data intrării în vigoare a legii, orice dispoziţii contrare se abrogă. Această dispoziţie expresă de abrogare are în vedere şi normele contrare cuprinse în Codul de procedură penală;
• - cum în discuţie sunt norme de procedură şi cum acestea sunt de strictă interpretare şi de imediată aplicare, şi cum nu s-au adoptat norme tranzitorii, rezultă că Legea privind Statutul poliţistului se aplică strict şi integral de la data intrării ei în vigoare, şi anume de la 24 august 2002, indiferent de data săvârşirii infracţiunilor şi de împrejurarea dacă făptuitorul şi-a păstrat ori şi-a pierdut calitatea pe care o avea la data săvârşirii faptelor. în acest sens, cum este cunoscut şi unanim acceptat, caracterul activ al legii de procedură penală nu poate fi examinat în raport cu data când s-a săvârşit infracţiunea, ca în cazul legii penale, ci cu data când se desfăşoară acţiunea procesuală faţă de care legea de procedură este activă;
• - în lipsa unor dispoziţii tranzitorii speciale, cât şi a unor dispoziţii generale care să reglementeze situaţiile ivite în cazul concurenţei legilor de procedură succesive, a opera cu distincţii referitoare la data săvârşirii faptei, la data declanşării procesului penal, la calitatea făptuitorului şi la pierderea acestei calităţi, înseamnă a adăuga la lege;
• - Legea Statutului poliţistului, care îl defineşte pe acesta ca fiind un funcţionar public civil, a scos din sfera de competenţă a instanţelor militare şi a introdus în cea a instanţelor civile toate faptele penale săvârşite de poliţişti, rămânând în competenţa celor militare, ca o excepţie, numai infracţiunile contra siguranţei statului săvârşite de poliţişti [art. 64 alin. (3)].
• - în acest context, menţinerea în sfera de competenţă a instanţelor militare, şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 360/2002, a unor infracţiuni săvârşite de poliţişti era împotriva legii şi, totodată, o îndepărtare de sensul şi raţiunea reglementărilor juridice care urmăresc compatibilizarea legislaţiei naţionale cu cea din comunitatea europeană;
• - în sfârşit, invocarea prevederilor art. 40 din Codul de procedură penală în motivarea menţinerii competenţei instanţelor militare şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 360/2002 este lipsită de pertinenţă. Prevederile acestui text de lege sunt străine de datele speţei, ele presupunând exclusiv pierderea calităţii avute la data săvârşirii infracţiunii, în condiţiile aceleiaşi reglementări juridice, câtă vreme în cazul din speţă a intervenit o modificare majoră de reglementare juridică în materia competenţei, în raport cu care prevederile art. 40 din Codul de procedură penală nu mai sunt incidente.

În raport cu cele de mai sus, în speţă, sesizarea Curţii Militare de Apel la data de 17 octombrie 2002, după intrarea în vigoare a Legii nr. 360/2002, deci sesizarea unei instanţe necompetente după calitatea persoanei, a avut ca urmare pronunţarea unei hotărâri lovite de nulitate absolută în sensul prevederilor art. 197 alin. (2) din Codul de procedură penală.

Aşa fiind, recursurile inculpaţilor au fost admise, încheierea atacată a fost casată, dispunându-se rejudecarea cauzei de către Curtea de Apel Bucureşti, instanţă competentă să judece prelungirea duratei arestării preventive a inculpaţilor recurenţi, întrucât această instanţă este corespunzătoare celei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond.

Considerăm că aceeaşi soluţie se impune şi în cazul în care art. 64 din Legea nr. 360/2002 a fost abrogat prin Legea nr. 281/2003, iar aceasta din urmă nu prevede anumite dispoziţii tranzitorii care să reglementeze situaţia ofiţerilor de poliţie care au săvârşit infracţiuni sub imperiul vechiului art. 64 din Legea nr. 360/2002. Subliniem o dată în plus faptul că, în condiţiile concursului între legea de procedură penală având caracter de lege generală (Codul de procedură penală) şi Legea nr. 281/2003, care este, în materie, o lege specială, cea din urmă are prioritate şi este, totodată, de strictă interpretare şi de imediată aplicare, ceea ce exclude incidenţa prevederilor art. 40 din Codul de procedură penală. Ceea ce are relevanţă este stabilirea în concret, dispusă de Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 617/2003, a categoriilor de ofiţeri de poliţie care au calitatea de organ de cercetare penală a poliţiei judiciare. Menţionăm faptul că, în ceea ce priveşte temeiul de drept în baza căruia a fost emis Ordinul nr. 617/2003, acesta este prevăzut de art. 201 din Codul de procedură penală, text de lege care a fost preluat ulterior, integral, de alin. (3) al art. 2 din Legea nr. 364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare.

Concluzia este aceea că infracţiunile săvârşite de ofiţerii de poliţie se judecă potrivit competenţei materiale stabilite de dreptul comun, respectiv Codul de procedură penală, iar cele săvârşite de ofiţerii de poliţie judiciară se judecă potrivit competenţei stabilite de dispoziţiile art. 27 alin. (3) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, cu modificările şi completările ulterioare.

---

[1] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 24 iunie 2002.

[2] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003. Potrivit art. 11, prevederile Legii nr. 281/2003 au intrat în vigoare la data publicării, în ceea ce priveşte dispoziţiile privind arestarea preventivă şi percheziţia, şi la data de 1 ianuarie 2004, în ceea ce priveşte celelalte dispoziţii, inclusiv cele care reglementează competenţa după calitatea persoanei, a instanţelor, în cazul infracţiunilor săvârşite de ofiţerii de poliţie.