Publicat în Buletin Documentar nr. 1/2007 al P.N.A./D.N.A.

ASPECTE DE ETICĂ PROFESIONALĂ
RELAŢIA PROCURORI - JUDECĂTORI - AVOCAŢI

Daniel Cojocaru

Relaţia procurori – judecători – avocaţi este o relaţie într-o perpetuă modificare care ar trebui să se fundamenteze pe dispoziţiile legale ce reglementează modul de organizare şi exercitare a celor trei profesii. Aceste dispoziţii legale includ atât normele constituţionale cât şi normele ordinare prevăzute de Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat. Din cadrul acestor dispoziţii legale nu trebuie omise cele prevăzute de Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor aprobat prin Hotărârea nr. 328 din 24 august 2005 a Consiliului Superior al Magistraturii cele prevăzute de Statutul profesiei de avocat publicat în Monitorul Oficial nr. 45 din 13 ianuarie 2005 precum şi dispoziţiile procedurale existente în Codul de procedură penală în Codul de procedură civilă privind incompatibilităţile magistraţilor. De asemenea, în contextul admiterii României în Uniunea Europeană şi al armonizării legislaţiei româneşti la cea europeană trebuie amintite în acest context de dispoziţiile existente în Recomandarea nr. (94)12 a Comitetului de Miniştri către statele membre ale Consiliului Europei cu privire la independenţa, eficienţa şi rolul judecătorilor, Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, Carta europeană privind statutul judecătorilor, Carta universală a judecătorului, Principiile fundamentale O.N.U. privind independenţa judecătorilor, Avizele nr. 1 şi 2 ale Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni şi Codul deontologic al Avocaţilor din Uniunea Europeană.
Potrivit art. 1 alin. (4) din Constituţia României, republicată „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale”.
În aplicarea acestui principiu fundamental al statului de drept, Constituţia României, republicată, reglementează la art. 124 principiul independenţei judecătorilor şi supunerii lor numai legii. Conform acestuia „Justiţia se înfăptuieşte în numele legii. Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi. Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”.
În privinţa procurorilor, Constituţia României, republicată, nu consfinţeşte acelaşi principiu, însă prevede că „Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei (art. 132 alin. 1).
Principiul independenţei judecătorilor şi supunerii lor numai legii este consacrat şi prin dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, conform căruia „Judecătorii sunt independenţi, se supun numai legii şi trebuie să fie imparţiali”.
Art. 3 alin. (1) din aceeaşi lege reglementează şi principiul independenţei procurorilor. Astfel, „procurorii numiţi de Preşedintele României se bucură de stabilitate şi sunt independenţi, în condiţiile legii”.
În acelaşi spirit Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, prevede la rândul său că „Justiţia se înfăptuieşte în numele legii, este unică, imparţială şi egală pentru toţi”.
Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor stabileşte standardele de conduită ale acestora, conforme cu onoarea şi demnitatea profesiei, respectarea normelor din cod constituind un criteriu pentru evaluarea eficienţei calităţii activităţii şi integrităţii judecătorilor şi procurorilor.
Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor conţine numeroase dispoziţii privind independenţa justiţiei, promovarea supremaţiei legii, imparţialitatea judecătorilor şi procurorilor, modul în care trebuie exercitate îndatoririle profesionale, reguli privind respectarea demnităţii şi onoarei profesiei de judecător şi procuror şi activităţile incompatibile calităţii de judecător sau procuror.
Analizând relaţia judecători-procurori prin raportare strictă la dispoziţiile normative nu se poate trece cu vederea diferenţa existentă privind statutul fiecărei categorii. Astfel este evident faptul că prin Constituţie s-a dorit crearea unui regim de egalitate prin includerea procurorilor şi judecătorilor în categoria de magistraţi. Numai că, acest regim este alterat de normele care dezvoltă acest principiu, deoarece dacă magistraţii judecători au un regim juridic într-adevăr independent, magistraţii procurori îşi exercită atribuţiile într-un sistem de subordonare ierarhică şi sub autoritatea ministrului justiţiei.
În practică relaţiile procurori – judecători sunt guvernate de toate dispoziţiile legale enumerate. Pentru realizarea unei justiţii eficiente şi pentru respectarea deplină a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului în cadrul unui proces penal, Codul de procedură penală stabileşte anumite situaţii în care o persoană este incompatibilă să participe la judecarea unei cauze.
Astfel este incompatibil judecătorul care a pus în mişcare acţiunea penală sau a dispus trimiterea în judecată ori a pus concluzii în calitate de procuror la instanţa de judecată (art. 48 alin. 1 lit. a C. pr. pen.), judecătorul al cărui soţ, rudă sau afin, până la gradul al patrulea inclusiv, a efectuat acte de urmărire penală şi a supravegheat urmărirea penală (art. 48 alin. 1 lit. a C. pr. pen.). Judecătorul este de asemenea incompatibil de a participa la judecarea unei cauze în căile de atac, atunci când soţul, ruda sau afinul său până la gradul al patrulea inclusiv a participat, ca procuror, la judecarea aceleiaşi cauze (art. 48 alin. (2) C. pr. pen.).
Procurorul este incompatibil în situaţia în care a participat ca judecător la soluţionarea cauzei în prima instanţă (art. 49 alin. 3 C. pr. pen.).
Toate aceste norme procedurale sunt fireşti şi au ca scop o corectă desfăşurare a procesului penal. Însă deşi finalitatea acestor norme este evidentă nu putem să nu remarcăm o deficienţă a legii care are consecinţe practice.
Astfel, conform art. 51 alin. (1) Cod procedură penală în cazul în care persoana incompatibilă nu a făcut declaraţie de abţinere poate fi recuzată atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii, de oricare dintre părţi, de îndată ce partea a aflat despre existenţa cazului de incompatibilitate. Prin coroborarea acestei dispoziţii cu art. 23 şi 24 Cod procedură penală care definesc părţile din procesul penal este evident faptul că procurorul în calitate de participant la procesul penal nu ar putea să recuze în mod legal un judecător care nu a făcut declaraţie de abţinere.
Exemplificând, au existat situaţii în care judecătorul analizând legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive în cursul desfăşurării procesului penal, a arătat că mijloacele de probă administrate nu dovedesc săvârşirea infracţiunii de către inculpat. O astfel de formulare echivalentă cu ante-pronunţarea îl pune pe judecător într-o stare de incompatibilitate fiind incidente dispoziţiile art. 47 alin. (2) Cod procedură penală. Mai trebuie precizat ca judecătorul în cauză nu s-a abţinut de la judecarea dosarului, a continuat sa administreze mijloace de probă, iar, în final, a dispus condamnarea inculpatului la pedepse substanţiale.
Într-o altă situaţie în care se dispusese trimiterea în judecată a unui important om de afaceri şi patron al unei echipe de fotbal, judecătorul investit cu soluţionarea cauzei a efectuat acte de cercetare judecătorească deşi acesta în trecut fusese doctorand şi chiar îşi luase doctoratul având ca profesor pe avocatul care-l reprezenta pe inculpat. O astfel de situaţie s-ar putea încadra cu uşurinţă în dispoziţiile art. 48 lit. d) Cod procedură penală existând acele împrejurări din care să rezulte că acesta ar putea fi interesat în vreo formă în soluţionarea cauzei.
În ambele situaţii s-ar fi impus ca judecătorul să se abţină de la soluţionarea cauzei.
În practica judiciară nu au existat decât două situaţii în care procurorul a formulat cerere de recuzare a judecătorului. Prima astfel de cerere, la judecarea căreia a participat şeful ierarhic al procurorului, a fost respinsă de către preşedintele instanţei ca inadmisibilă. În schimb cea de-a doua astfel de cerere la judecarea căreia a participat însuşi procurorul care a solicitat recuzarea judecătorului a fost respinsă ca nefondată de preşedintele instanţei.
Interesant este faptul că ambele cereri au fost soluţionate de aceeaşi persoană în calitate de preşedinte al instanţei şi că în motivarea celei de-a doua cereri nu s-a mai considerat că o astfel de cerere ar fi inadmisibilă, motivându-se în considerente că procurorul este parte şi că poate formula o astfel de cerere.
Trecând peste motivările şi soluţiile contradictorii, de lege ferenda se impune a se reglementa şi această ipoteză prin modificarea textului procedural în sensul de a permite procurorului, în calitate de participant la procesul penal cu atribuţii importante în realizarea actului de justiţie, de a formula o astfel de cerere de recuzare.
Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor conţine norme prin care îi obligă pe magistraţi să se abţină de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în funcţie şi în societate. În desfăşurarea atribuţiilor judecătorii şi procurorii nu îşi pot exprima părerea cu privire la probitatea profesională şi morală a colegilor lor.
În acest sens, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, prin hotărârea din 08 septembrie 2005, a recunoscut existenţa unei situaţii de încălcare a acestor dispoziţii prevăzute de Codul deontologic.
Concret, Consiliul Superior al Magistraturii a fost sesizat în legătură cu anumite „memorii” publicate în presă şi redate pe principalele posturi de radio şi televiziune prin care un procuror a arătat că în interiorul sistemului judiciar există foarte multă corupţie, incompetenţă, iresponsabilitate şi indolenţă. Au existat afirmaţii în legătură cu conducătorii de instanţe şi parchete şi cu apartenenţa unora dintre magistraţi la structurile fostei Securităţi. Se mai arăta că la acel moment exista un Preşedinte şi un Guvern care doresc cu adevărat o reformă a sistemului juridic român, şi crearea unei justiţii sănătoase, depolitizată, necoruptă, responsabilă şi competentă.
În cuprinsul memoriului nu se menţionează nume de magistraţi care s-ar afla în situaţiile respective, afirmaţiile având caracter general şi abstract.
Memoriul procurorului exprimă, în esenţă, o idee acceptată la nivelul întregii societăţi, aceea că sistemul judiciar trebuie însănătoşit şi reformat, însă această atitudine este criticabilă din perspectiva conţinutului unora dintre aceste afirmaţii, precum şi a modului în care au fost făcute.
Afirmaţiile nu au caracter jignitor pentru faptul că nu se referă la persoane concrete – judecători sau procurori -, însă ele afectează imaginea justiţiei, pe care o acuză, în parte, de incompetenţă, corupţie, iresponsabilitate, politizare.
Aceste afirmaţii cu caracter general sunt de natură a afecta demnitatea instituţiei şi a persoanelor care sunt chemate să înfăptuiască actul de justiţie, iar în raport de funcţia pe care o exercită, procurorul cunoştea că trebuie să se abţină de la orice comportament, act sau manifestare de natură să altereze încrederea în imparţialitatea şi independenţa magistraţilor, să se abţină de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea sa în funcţie şi în societate,să apere prestigiul autorităţii judecătoreşti şi să întărească încrederea în integritatea şi imparţialitatea sa printr-un comportament adecvat în relaţiile cu întregul corp social, să nu îşi exprime părerea cu privire la probitatea profesională şi morală a colegilor săi.
Codul deontologic prevede că magistraţii îşi pot exprima totuşi părerea cu privire la probitatea profesională şi morală a colegilor numai atunci când aceasta afectează imaginea justiţiei. Numai că afirmaţiile făcute nu se refereau la persoane concrete şi deşi puteau fi adevărate, nu erau dovedite.
Din punct de vedere profesional, procurorul cunoştea faptul că are obligaţia să concretizeze orice afirmaţie şi să o argumenteze cu date care să creeze convingerea că este adevărată, astfel încât să rezulte că scopul pentru care a fost făcută a fost apărarea imaginii justiţiei. Însă, faţă de modul în care declaraţiile au fost făcute, cât şi faţă de conţinutul lor, nu se poate spune că acestea au ajutat la îmbunătăţirea imaginii justiţiei, dimpotrivă au afectat-o şi mai tare.
Rămânând în cadrul dispoziţiilor care stabilesc independenţa, imparţialitatea magistraţilor şi obligaţiile acestora de a apăra drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor se impune a se exemplifica şi o altă situaţie.
Astfel, în urma finalizării actelor de urmărire penală, procurorul considerând că a adunat suficiente mijloace de probă care să dovedească săvârşirea unor infracţiuni de o gravitate importantă a dispus reţinerea unui număr de inculpaţi efectuând totodată actele procedurale pentru sesizarea instanţei cu un referat prin care solicita emiterea unor mandate de arestare. În acest timp, înainte de sesizarea instanţei, a fost organizată o conferinţă de presă în care a făcut afirmaţii privind reţinerea unui număr important de persoane, pe care le-a individualizat, membri ai unor clanuri interlope, care săvârşiseră mai multe infracţiuni ce implicau violenţa, într-o perioadă mai îndelungată de timp pe raza teritorială a Capitalei şi a judeţelor învecinate. În conferinţa de presă s-au făcut referiri şi la mijloacele de probă care dovedeau săvârşirea infracţiunilor.
O astfel de atitudine este evident criticabilă, deoarece poate fi de natură a aduce atingere principiilor independenţei şi imparţialităţii justiţiei. Totodată o astfel de declaraţie dată în faţa presei, cu privire la o cauză care urmează a fi soluţionată, însă înainte de luarea unei hotărâri de către completul de judecată ar putea constitui şi o nerespectare a prezumţiei de nevinovăţie, a dreptului la imagine al fiecărei persoane, cu atât mai mult cu cât cauza se afla încă în faza de efectuare a actelor penale, în urma administrării tuturor mijloacelor de probă atât în favoarea cât şi în defavoarea inculpaţilor, putându-se adopta soluţii diverse.
Problema independenţei şi imparţialităţii magistratului poate fi analizată şi în situaţia în care un judecător sau procuror ar trebui să soluţioneze o cauză penală în care inculpatul este un fost coleg de facultate. O astfel de situaţie, chiar dacă implică o analiză a apropierii dintre cele două persoane ar putea fi încadrată în dispoziţiile art. 48 lit. d) C. pr. pen., existând aparenţa unei lipse de imparţialitate.
Un alt exemplu priveşte ipoteza în care conducătorul unei instanţe sau parchet îi sugerează unui judecător sau procuror ce soluţie să dea într-o anumită cauză. Într-o astfel de ipoteză se pot formula critici atât în legătură cu atitudinea conducătorului care dă dovadă de o conduită inacceptabilă, în totală contradicţie cu dispoziţiile legale ce reglementează desfăşurarea activităţii, cât şi în legătură cu atitudinea judecătorului sau procurorului care ar putea fi acuzat de incompetenţă, nivel scăzut de profesionalism încălcând grav şi el principiul independenţei.
Introducând în relaţia judecător, procuror şi o altă persoană care vine în contact în permanenţă cu aceştia, respectiv avocatul se cuvine a fi făcute câteva precizări privind normele legale care îi guvernează activitatea.
Legea nr. 51/1995, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 231/2000 şi respectiv nr. 255/2004 conţine dispoziţii referitoare la organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.
Se arată astfel că în exercitarea profesiei avocatul este independent şi se supune numai legii, statutului profesiei şi codului deontologic, că acesta asistă şi reprezintă o persoană în faţa instanţelor judecătoreşti şi a organelor de urmărire penală.
În Statutul profesiei de avocat se arată că în raport cu instanţele judecătoreşti cu Ministerul Public, avocatul este dator să aibă un comportament demn, civilizat şi loial (art. 11).
De asemenea, în articolele 39 – 43 este prevăzută interdicţia avocaţilor – foşti judecători sau procurori de a nu pune concluzii şi de a nu acorda asistenţă juridică la instanţele sau parchetele unde au funcţionat timp de doi ani de la încetarea funcţiei respective.
În Codul deontologic al avocaţilor din Uniunea Europeană se arată că într-o societate întemeiată pe respect faţă de justiţie, avocatul îndeplineşte un rol important, fiind indispensabil justiţiei şi justiţiabililor (art. 1 pct. 3).
În relaţiile cu magistraţii acelaşi Cod stabileşte că avocatul trebuie să respecte, în orice circumstanţă, caracterul contradictoriu al procesului. În această situaţie, el nu poate, de exemplu, să contacteze un judecător, cu privire la o cauză, fără a-l informa în prealabil pe avocatul părţii adverse.
De asemenea, el nu poate să transmită unui magistrat, documente fără ca acestea să fi fost comunicate, în timp util, avocatului părţii adverse.
Avocatului îi este impusă obligaţia de a da dovadă de respect şi loialitate faţă de magistrat, neavând voie nici un moment să furnizeze acestuia, cu bună ştiinţă, o informaţie falsă sau de natură a-l induce în eroare.
Codul de procedură penală prevede şi anumite situaţii de incompatibilitate pentru judecător sau procuror în ipoteza în care ar exista împrejurări din care să rezulte că ar fi interesat sub orice formă (art. 48 alin. 1 lit. d C. pr. pen.), când este soţ, rudă sau afin, până la gradul al patrulea inclusiv cu avocatul unei părţi (art. 48 alin. 1 lit. f C. pr. pen.), când a primit liberalităţi de la avocatul unei părţi (art. 48 alin. 1 lit. i C. pr. pen.).
Chiar dacă normele citate sunt destul de clare, în practică se întâlnesc numeroase situaţii în care atitudinile reprezentanţilor celor trei categorii ar putea fi considerate veritabile abateri.
Astfel, în desfăşurarea proceselor penale nu pot trece neremarcate situaţiile în care se formulează în mod sistematic cereri de amânare a cauzelor motivându-se necesitatea studierii dosarelor (mai mult sau mai puţin complicate) sau imposibilitatea de prezentare în faţa organului judiciar din cauza unor boli sau ca urmare a îndeplinirii unei alte obligaţii de prezentare în faţa unui alt organ judiciar. Această atitudine constituie nu numai o încălcare a art. 216 din Statutul profesiei de avocat prin care avocatul este obligat să se prezinte în faţa organelor judiciare, dar şi a dispoziţiilor art. 171 alin. (4¹) C. pr. pen., care îl obligă pe avocat de a-şi asigura substituirea în cazul imposibilităţii de prezentare.
De asemenea, critici referitoare la modul mai puţin deontologic de exercitare a profesiei se pot face în situaţia în care apărătorul unei persoane formulează în mod neîntemeiat cereri de recuzare a completului de judecată sau a întregii instanţe care aveau drept finalitate împiedicarea instanţei de a judeca temeinicia şi legalitatea unei măsuri preventive, ridicarea unor excepţii de neconstituţionalitate care nu pot avea nici o finalitate în cauza dedusă judecăţii, invocarea unor excepţii şi chestiuni prealabile care nu au legătură cu obiectul judecăţii, exercitarea unor căi de atac împotriva unor soluţii date de judecător care nu sunt supuse unui astfel de control judiciar (de exemplu: formularea unui recurs împotriva încheierii pronunţate de judecător în baza art. 140³ şi 141 C. pr. pen. prin care respinge, în timpul urmăririi penale sau în cursul judecăţii, cererea de revocare, înlocuire sau încetare de drept a măsurii preventive).
Sistemul judiciar românesc a cunoscut recent o situaţie nelegală, aflată în contradicţie cu normele deontologice care reglementează realizarea acestei profesii. Astfel, sub pretextul inactivităţii anumitor organe judiciare şi a reprezentanţilor puterii executive, organele de conducere din cadrul avocaţilor au iniţiat un protest finalizat cu neacordarea asistenţei juridice persoanelor care aveau dreptul la un astfel de serviciu de importanţă publică. Aşa cum era firesc şi cum se putea prefigura cu uşurinţă o astfel de mişcare de protest a avut şi consecinţe negative în sensul imposibilităţii de arestare sau punerii în libertate a unor persoane acuzate de săvârşirea unor infracţiuni de gravitate ridicată.
Referitor la această mişcare de protest, corpul magistraţilor a reacţionat în mod neunitar, existând situaţii de sprijinire a acesteia sau din contră de neînţelegere a atitudinii avocaţilor ajungându-se chiar la amendarea avocaţilor care nu au acordat asistenţa la care erau obligaţi.
Din perspectiva principiilor care guvernează actul de justiţie, magistraţii consideră că se poate aduce atingere activităţii acestora de către avocaţii care au în acelaşi timp şi statutul de parlamentar.
Pentru a evita o astfel de ingerinţă în activitatea judiciară a fost reglementată interdicţia impusă avocaţilor-parlamentari de a pleda sau a oferi asistenţă la judecătorii şi tribunale, precum şi într-o categorie strict definită de cauze (art. 82¹ din Legea nr. 161/2003). Această posibilă ingerinţă a fost rezolvată într-un mod parţial deoarece avocaţii-parlamentari pot pleda în instanţe sau asista în cursul urmăririi penale. De lege ferenda, această problemă ar putea fi soluţionată prin reglementarea interdicţiei totale pentru avocaţii-parlamentari de a mai asista sau pleda pe durata mandatului. O astfel de interdicţie nu ar putea constitui o ingerinţă gravă în exercitarea dreptului la practică a unei meserii liberale atâta timp cât pe perioada mandatului parlamentar ocupă o funcţie de autoritate.
Natura relaţiilor interpersonale dintre magistraţi şi avocaţi poate în anumite cazuri să constituie o încălcare a normelor deontologice sau că creeze o aparenţă de imparţialitate.
De exemplu, în ipoteza în care un magistrat participă la o petrecere dată de un avocat, care este rudă cu magistratul şi care apără o persoană într-o cauză repartizată acelui magistrat se pot face diverse comentarii privind atitudinea pe care magistratul ar fi deontologic să o adopte.
Astfel, se poate afirma că magistratul poate merge la acea petrecere dacă urmează a se abţine în cauza ce i-a fost repartizată existând într-o astfel de cauză presupunerea că ar putea fi lipsit de imparţialitate. Există şi o opinie contrară susţinută de faptul că simplul fapt că magistratul a fost la petrecere nu ar trebui să constituie motiv de abţinere – magistratul rămânând rudă cu avocatul, fie că a venit sau nu la petrecere, şi că ar trebui să formuleze cerere de abţinere numai în cazul în care ar exista şi alţi factori importanţi care i-ar putea influenţa decizia.
O altă situaţie se referă la ipoteza în care un preşedinte de instanţă sau conducător de parchet a fost invitat să participe la lansarea unei cărţi, eveniment ce are loc la sediul unui partid politic. Autorul lucrării juridice este un avocat care a absolvit aceeaşi facultate de drept ca şi magistratul şi care are cauze înregistrate la organul judiciar unde îşi desfăşoară activitatea magistratul. Participând la lansarea cărţii magistratul primeşte de la avocat un exemplar al lucrării cu autograf.
Dacă în privinţa primirii cărţii nu s-ar putea formula comentarii care să releve o încălcare a normelor deontologice, în schimb onorarea invitaţiei făcută de avocat, având în vedere locul unde are loc lansarea cărţii poate fi considerată ca fiind o încălcare a Codului deontologic.
Din cele expuse rezultă că relaţia judecător – procuror - avocat chiar dacă implică şi relaţii de natură personală nu trebuie să afecteze independenţa sau imparţialitatea ori să creeze suspiciuni cu privire la acestea.
Magistraţii implicaţi în realizarea actului de justiţie trebuie să judece lucrurile şi să acţioneze independent, bizuindu-se pe puterile proprii, nelăsându-se influenţaţi în luarea deciziilor de alte persoane. De asemenea, în realizarea atribuţiilor funcţionale magistraţii trebuie să fie apţi a face aprecieri juste, obiective fără a fi părtinitori, în acest fel asigurându-se egalitatea de tratament a părţilor.
Aplicarea corectă şi nepărtinitoare a legii reprezintă esenţa conceptului de magistratură, ca activitate judiciară, desfăşurată de judecători în scopul înfăptuirii justiţiei şi de procurori, în scopul apărării intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.