Publicat în Buletin Documentar nr. 1-2/2006 al P.N.A./D.N.A.

CONSIDERAŢII ÎN LEGĂTURĂ CU INFRACŢIUNEA PREVĂZUTĂ DE ART. 10 LIT. C DIN LEGEA NR. 78/2000

dr. Teodor Teodosescu

Potrivit art. 3 lit. g) din Legea bancară nr. 58/1998¹, prin credit bancar se înţelege „orice angajament de plată a unei sume de bani în schimbul dreptului la rambursarea sumei plătite, precum şi la plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă sau orice prelungire a scadenţei unei datorii şi orice angajament de achiziţionare a unui titlu care încorporează o creanţă sau a altui drept la plata unei sume de bani”.
Locul şi importanţa creditului în relaţiile social-economice, sunt evidenţiate prin funcţiile sale:
- funcţia distributivă - constând în aceea că mobilizează resursele băneşti disponibile la un moment dat în economie, redistribuindu-le apoi prin acordarea de împrumuturi spre anumite ramuri, sectoare sau domenii de activitate, care au nevoie de mijloace financiare. Oferind întreprinzătorilor aceste disponibilităţi, creditul sporeşte puterea de acţiune productivă a capitalului, punând astfel în mişcare forţele economice latente şi contribuind în felul acesta la creşterea avuţiei reale a societăţii.
- funcţia de transfer a economiilor în investiţii - este aceea care realizează echilibrul macroeconomic, potrivit ecuaţiei conform căreia, economiile trebuie să fie egale cu investiţiile. Orice economisire a banilor, neurmată de investirea acestora, duce la dezechilibre ale vieţii economice.
- funcţia de emisiune monetară ­- tehnicile şi instrumentele de plată determinate de acţiune a creditului, duc la creşterea volumului şi valorii tranzacţiilor economice, generând reducerea cheltuielilor cu circulaţia monetară. A scăzut folosirea numerarului în economie şi creşterea în mari proporţii a monedei scripturale.
- funcţia de stabilitate a preţurilor - se asigură prin reglarea dimensiunilor cererii şi ofertei de mărfuri şi servicii, creditându-se atât consumul cât şi stocurile.
Creditul este extrem de util şi avantajos pentru o economie de piaţă, dar devine foarte primejdios când nu este utilizat potrivit principiilor sale şi conform cerinţelor echilibrului economico-financiar. Cel mai mare pericol îl constituie folosirea abuzivă a creditului - debitorul dispunând de bani ca de propria sa avere, sau fără discernământ, contrar destinaţiei pentru care s-a acordat împrumutul.
Folosirea arbitrară a creditului, poate stimula şi intensifica operaţiunile speculative, creşterea capitalului fictiv, care la rândul lor pot genera crashuri financiare, prăbuşirea în lanţ a sistemului bancar (vezi cazurile Dacia Felix, Bancorex, Banckoop, Columna, Banca Internaţională a Religiilor, Credit Bank, ­citate în lucrarea „Investigarea Criminalităţii Financiar-Bancare”²), cu consecinţe în plan economic şi social dintre cele mai grave şi dureroase³.
Mai grav, se conturbă relaţiile sociale care asigură protejarea creditului, atunci când se deturnează fondurile primite ca subvenţii de la stat sau Comunităţile Europene. În aceste situaţii, creditele băneşti se dau pentru realizarea unor programe care fac parte dintr-o strategie la scară naţională sau europeană (de exemplu dezvoltarea reţelei de drumuri, a turismului, a zonelor rurale, a infrastructurilor etc.). Deturnarea banilor periclitează întreaga strategie de dezvoltare într-un anumit sector.
Pentru a preveni şi combate astfel de fapte, prin art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare, s-a incriminat „utilizarea creditelor sau a subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate”, dacă fapta a fost săvârşită „în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri, sau alte foloase”, legea caracterizând-o ca infracţiune asimilată celor de corupţie.
Într-adevăr, obiectul juridic generic al infracţiunilor de corupţie este acelaşi ca al oricărei infracţiuni de serviciu, pe când la infracţiunea prevăzută de art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000, acesta îl constituie relaţiile sociale care asigură (promovează) normala desfăşurare a activităţilor economice, în conformitate cu reglementările legale în vigoare.
Obiectul juridic nemijlocit al infracţiunilor de corupţie îl constituie relaţiile sociale pentru formarea şi dezvoltarea cărora este absolut necesară o conduită corectă şi onestă a funcţionarului (aşa cum este definit de art. 147 Cod penal şi nominalizat în Legea nr. 78/2000), în timp ce obiectul juridic nemijlocit la infracţiunea prevăzută de art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000, îl formează relaţiile sociale care asigură normala desfăşurare a sistemului de creditare bancară. Prin incriminarea menţionată se urmăreşte îngrădirea operaţiilor de deturnare a creditului, care generează lezarea gravă a funcţiilor acestuia.
Obiectul material îl constituie creditul sau subvenţia, utilizate în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate. Infracţiunile de corupţie prevăzute de art. 254-257 Cod penal nu au obiect material (uneori, unii autori confundă obiectul material al infracţiunilor de corupţie, cu obiectul mitei, traficului de influenţă, etc.; cele două noţiuni sunt însă total diferite⁴).
Subiect activ al infracţiunii de care ne ocupăm poate fi una dintre persoanele prevăzute în art. 1 din Legea nr. 78/2000 şi care are atribuţiuni concrete de a dispune, în cadrul persoanei juridice în care are o funcţie sau o însărcinare, cu privire la utilizarea creditelor sau subvenţiilor, în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate.
Elementul material al laturii obiective se realizează prin acţiunea de utilizare a creditelor sau subvenţiilor unei persoane juridice, în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate (a utiliza, înseamnă a întrebuinţa⁵).
Deturnarea creditului sau a subvenţiei (a deturna, conform DEX, înseamnă a întrebuinţa fonduri băneşti pentru altă destinaţie decât cea legal prevăzută), are loc:
1. prin scoaterea ilicită a banilor din sfera patrimonială a deţinătorului legal şi apropierea (trecerea în stăpânire) efectivă a acestora la deturnător sau la altă persoană (fizică sau juridică) - deci o activitate de însuşire.
În cazul acestei infracţiuni, însuşirea totală sau parţială a fondului, constituie o convertire a deţinerii legale într-una ilegală (transfer în cont personal; ridicarea de numerar şi însuşirea acestuia; transfer în contul altei persoane care-i restituie suma întreagă sau parţială, reţinând un comision; transfer în contul altuia, care îi dă bunuri în echivalenţă, cu sau fără reţinerea unui comision; plata unor bunuri sau servicii cu sume exagerate, vânzătorul returnându-i diferenţa convenită, cu sau fără reţinerea de comision; plata unor servicii în interes personal; plata unor datorii în contracte în interes personal; mituirea unor funcţionari etc.).
2. prin traficare - folosirea temporară a banilor deturnaţi în activităţi speculative, din care se scontează obţinerea unor profituri, darea banilor cu împrumut, fie pentru obţinerea unor dobânzi în folosul său, fie chiar dintr-un gest filantropic, etc.
3. prin efectuarea altor cheltuieli decât cele pentru care au fost destinaţi banii din credit sau subvenţie, în interesul deţinătorului legal al creditului, (renunţă la afacerea creditată şi investeşte banii în alta, achiziţionează alte bunuri şi servicii, etc.).
Creditorul - bancă, stat, Comunităţile Europene etc. - înainte de a acorda creditul, întocmeşte „documentaţia de credit”, care stabileşte schema de rambursare, scopul pentru care se acordă, bonitatea beneficiarului etc., pentru a exista garanţia că se realizează ceea ce s-a scontat prin sumele acordate, se realizează programul de finanţare, se rambursează creditul etc. Nici un creditor nu are interesul să se irosească banii avansaţi.
Băncile trebuie să intervină ferm pentru a stopa utilizarea ilegală a creditelor acordate, spre a nu se ajunge la activităţi păguboase din partea beneficiarilor (de exemplu construirea „Ranch-ului Dallas şi Turnul Eiffel de către I.A. la Slobozia”⁶).
Urmarea imediată sau rezultatul acţiunii constă în aceea că banii proveniţi din credit sau subvenţie nu se mai află în patrimoniul beneficiarului, persoană juridică, ori se reflectă în cheltuielile patrimoniale ale beneficiarului, dar în ambele cazuri nu s-a realizat ceea ce s-a creditat ori subvenţionat, creând o stare de pericol în legătură cu funcţiile creditului în economia de piaţă, cu consecinţe grave pentru sistemul bancar şi în plan economic şi social.
Infracţiunea în discuţie este una de acţiune (comisivă), iar subiectul activ prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte producerea lui.
Mobilul sau scopul săvârşirii infracţiunii, acela al obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri, sau alte foloase necuvenite, constituie un element al laturii subiective.
Făptuitorul, deturnând creditul sau subvenţia, urmăreşte:
- să obţină pentru el bani ori bunuri prin însuşirea totală sau parţială a cuantumului creditului sau subvenţiei, prin traficarea banilor, scontând obţinerea unui profit, prin cumpărarea unor bunuri etc.
- să obţină pentru el sau pentru altul alte foloase necuvenite.
Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, explică cuvântul „folos” ca fiind un câştig moral sau material, avantaj, profit, folosinţă spre binele cuiva.
Prin expresia „alte foloase”, „se înţeleg orice fel de avantaje patrimoniale (de exemplu bunuri, comisioane, împrumuturi, premii, amânarea plăţii unei datorii, folosirea gratuită a unei locuinţe, prestaţiuni de servicii în mod gratuit, promovarea în serviciu), dar şi nepatrimoniale (acordarea unui titlu sau a unui grad, ori a altei distincţii onorifice)”⁷.
Noţiunea de „foloase, are o sferă largă, ea cuprinzând atât avantaje de ordin patrimonial, cât şi cele nepatrimoniale, avantaje care pot îmbrăca cele mai variate forme”⁸.
Faţă de cele evidenţiate mai sus, este cert că sintagma „alte foloase”, în accepţiunea art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000 înseamnă: deturnarea fondului pentru a fi folosit de o altă societate comercială, achiziţionarea unor bunuri pentru confortul autorului la locul de muncă, pentru a premia salariaţii, pentru a ajuta temporar un prieten sau o anumită persoană juridică, pentru a câştiga prietenia unui om influent, pentru a i se promova copilul la un examen etc.
Este foarte important de decelat mobilul sau scopul săvârşirii infracţiunii deoarece în raport de acesta se va face o justă individualizare a pedepsei.
Aşa cum prevede textul de lege analizat, autorul, prin fapta sa, are ca scop obţinerea de bani, bunuri sau alte foloase, atunci când deturnează creditul.
Conform DEX, a obţine, înseamnă a dobândi, a primi, a căpăta. Dobândirea, ca moment, intervine după deturnarea creditului ori a subvenţiei.
Aşa cum s-a arătat mai sus, îndestularea făptuitorului se produce prin însuşire, traficare, alte cheltuieli sau foloase, legate de credit.
Totul se leagă numai de credit, pentru că acesta formează obiectul ocrotirii juridice.

Că lucrurile stau aşa este demonstrat şi de faptul că art. 18² din Legea nr. 78/2000, incriminează „schimbarea, fără respectarea prevederilor legale, a destinaţiei fondurilor obţinute din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate de acestea, ori în numele lor”.
Iată deci că acest text de lege este aproape similar celui al art. 10 lit. c), iar simpla deturnare a banilor, constituie infracţiune, fără a mai exista cerinţa ca fapta să fie săvârşită „în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite”.
Mai arătăm că, dacă se demonstrează că s-au utilizat creditele sau subvenţiile în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate, spre a obţine pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase, infracţiunea s-a consumat chiar dacă autorul sau altă persoană în favoarea căreia a lucrat nu a apucat să-şi apropie banii, bunurile sau alte foloase.
Organele judiciare trebuie să demonstreze numai că scopul deturnării a fost cel arătat mai sus.
Se poate enunţa ipoteza că subiectul activ pretinde, primeşte bani ori alte foloase care nu i se cuvin, sau acceptă ori nu respinge promisiunea unor astfel de foloase, pentru a utiliza creditele sau subvenţiile în alte scopuri decât cele pentru care au fost destinate, lucru care se şi realizează.
În această situaţie, se pune întrebarea dacă cel în cauză a săvârşit infracţiunea prevăzută de art. 254 Cod penal sau infracţiunea prevăzută de art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000.
În practică este greu de crezut că se poate întâmpla aşa ceva. Totuşi, putem presupune că nu este exclus ca un reprezentant al concurenţei să mituiască un administrator pentru a deturna creditul societăţii la care lucrează, în vederea ruinării adversarului.

În ipoteza enunţată mai sus, ne aflăm în situaţia unei fapte complexe, de dare şi luare de mită, „în care faptul ilicit se naşte dintr-un raport bilateral, intervenit între subiecţii activi”⁹. Mituitorul încearcă să corupă aici funcţionarul ce are putere de dispoziţie cu privire la utilizarea creditului, în vederea îndeplinii unui act ilegal - deturnarea.
În ipoteza dată, cel ce deturnează creditul ori subvenţia este stimulat cu bani şi alte foloase să încalce atribuţiunile de serviciu, pe când la infracţiunea prev. de art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000 , autorul deturnează fondurile, pentru ca ulterior să obţină pentru sine sau pentru altul, bani, bunuri ori alte foloase.
Nu este exclus ca autorul infracţiunii prev. de art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000, să fie instigat de o altă persoană la săvârşirea acesteia, sau să aibă complici. Aceştia au calităţile menţionate, nu pe aceea de mituitori - ca autori ai infracţiunii prev. de art. 255 Cod Penal.

---

¹ Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 121 din 23 martie 1998
² Costică Voicu, Georgeta Ştefania Ungureanu, Adriana Camelia Voicu, Investigarea Criminalităţii Financiar-­Bancare, Ed. Polipres, 2003, p. 131 şi urm.
³ A se vedea Dan-Drosu Şaguna, Drept Financiar şi Fiscal, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1994, p. 118-120.
⁴ A se vedea în acest sens şi Vasile Dobrinoiu, Corupţia în dreptul penal român, Editura Atlas-Lex, Bucureşti, 1995, p. 70.
⁵ Dicţionarul Explicativ al Limbii Române (DEX), Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996
⁶ Exemplificare din Costică Voicu ş.a., op. cit. , p. 25.
⁷ A se vedea Vintilă Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. IV, Partea specială, Editura Academiei, 1972, p. 133.
⁸ Teodor Vasiliu ş.a., Codul penal comentat şi adnotat - Partea specială, vol. II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977, p. 89.
⁹ Vintilă Dongoroz, Drept penal, Bucureşti, 1939, p. 477. În acelaşi sens a se vedea şi Doru Pavel, Probleme ale participaţiei penale, în „R.R.D.” nr. 4/1978, p. 34.