Publicat în Buletin Documentar nr. 1-2/2006 al P.N.A./D.N.A.

DIMENSIUNEA FISCALĂ A CORUPŢIEI

dr. Dragoş Pătroi

Fenomenul corupţiei a fost considerat, întotdeauna, ca una dintre cele mai grave abateri comportamentale, care denaturează administrarea afacerilor publice către scopuri de ordin privat. Contradicţiile apărute ca urmare a dispariţiei vechilor structuri economice şi a schimbării formei de proprietate, ajustările structurale efectuate la nivelul global al economiei naţionale, existenţa surselor de circuite birocratice şi lipsa de transparenţă a administraţiei publice, apariţia şomajului însoţită de ineficienţa protecţiei sociale, polarizarea socială şi scăderea nivelului de trai a marii majorităţi a populaţiei, ambiguitatea legislativă, asimetria şi volatilitatea normativă, lipsa transparenţei instituţionale şi comportamentale într-o anumită zonă economică, reprezintă numai câteva din motivele care subminează încercarea de reformare a societăţii româneşti şi conduc la răsturnarea sistemului de valori tradiţionale; în ansamblu, acţiunea conjugată a tuturor acestor factori potenţează actele şi faptele de corupţie.
Procesul schimbărilor politice, sociale şi economice din ţara noastră, la care s-a adăugat ineficienţa unui control legitim, au favorizat criminalitatea, în special economică, orientată spre profit şi cu tendinţa structurării sub forma unui caracter organizat şi global, atacând avutul public, reorganizându-se şi multiplicându-se continuu, infracţiunile având o mare complexitate şi diversitate, având în vedere numărul celor implicaţi, metodele folosite, instituţiile vizate şi, nu în ultimul rând, al prejudiciilor cauzate societăţii. Indiferent că este vorba de ilegalităţi în domeniul gestionării avutului public, de fraudă fiscală sau contrabandă, toate aceste infracţiuni se regăsesc, de multe ori, şi în interacţiune cu fenomenul corupţiei.
Impactul corupţiei asupra dezvoltării economice şi sociale a unei societăţi este deosebit de nociv. În primul rând, fondurile având ca destinaţie păturile cele mai defavorizate ale populaţiei (respectiv pentru spitale, şcoli, infrastructură, etc.) sunt, de multe ori, canalizate spre buzunare private, prin intermediul aşa-numitelor comisioane, în baza unor relaţii de interese de tip clientelar. Această orientare face ca piaţa liberă să nu mai beneficieze de principiile care stau la baza funcţionalităţii sale, aceste structuri infracţionale „parazitând” practic economia oficială. În aceste circumstanţe, patronii oneşti fie dau faliment, fie sunt obligaţi la a da mită pentru a intra în sfera de interese, asigurându-şi astfel supravieţuirea în acest mediu economic viciat.
În cei peste 15 ani de continuă tranziţie ai societăţii româneşti, formele de manifestare ale corupţiei au cunoscut, preponderent, următoarele direcţii de acţiune:
- înfiinţarea de firme „căpuşă” care prosperă pe lângă întreprinderile de stat muribunde, prin „externalizarea” activităţilor profitabile către societăţile aparţinând anumitor grupuri de interese, cu largul concurs al directorilor sau administratorilor firmelor de stat, direct „interesaţi” în falimentarea întreprinderilor pe care le conduc şi ale căror interese ar trebui să le reprezinte. Nu lipsit de importanţa unei reflecţii pe această temă este şi faptul că unele firme de stat falimentare, după privatizare, devin „brusc” extrem de rentabile, după ce au fost eliminate metehnele unui management duplicitar. Dimensiunea fiscală a corupţiei se localizează, în acest caz, în înregistrarea unor cheltuieli supradimensionate (de cele mai multe ori chiar nereale), îngustarea astfel a bazei legale de impozitare a profitului şi, implicit, sustragerea impozitului pe profit aferent şi cuvenit bugetului general consolidat (faţă de condiţiile în care respectiva societate comercială ar fi desfăşurat o activitate în condiţiile pieţei). Esenţial în acest caz este faptul că operaţiunile şi tranzacţiile comerciale consemnate în respectivele documente justificative (şi utilizate ca bază de înregistrare în evidenţa financiar-contabilă) nu reflectă o stare de fapt reală. În conformitate cu prevederile art. 21 pct. A lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, constituie cheltuieli nedeductibile cheltuielile înregistrate în contabilitate care nu au la bază un document justificativ, aşa cum este descris în accepţiunea Legii contabilităţii nr. 82/1991, republicată, prin care să se facă dovada efectuării respectivelor operaţiuni. În acest sens, precizăm reglementările stipulate prin art. 6 alin. (1) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată: „orice operaţiune economico-financiară se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ”. Conform reglementărilor legale, rezultă ca normă imperativă cronologia întocmirii şi înregistrării documentelor la momentul desfăşurării operaţiunilor economice consemnate în acestea, în caz contrar acestea pierzând calitatea de document justificativ pentru înregistrarea în contabilitate. De asemenea, în accepţiunea pct. 44 din Hotărârea Guvernului nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, şi dat în aplicarea art. 21 pct. A lit. f) din Legea nr. 571/2003, se precizează că înregistrările în evidenţa contabilă se efectuează cronologic şi sistematic, pe baza înscrisurilor ce dobândesc calitatea de document justificativ şi care angajează răspunderea persoanelor care le-au întocmit, conform reglementărilor contabile în vigoare. Având în vedere cele prezentate, rezultă că facturile fiscale de aprovizionare înregistrate în evidenţa financiar - contabilă şi care nu reflectă operaţiuni economice reale, ci doar o simulare a acestora, nu întrunesc calitatea de document justificativ pentru înregistrarea în contabilitate şi deducerea cheltuielilor aferente, în vederea stabilirii profitului impozabil şi, implicit, a impozitului pe profit datorat în condiţiile legii. Mai mult chiar, noua Lege pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale nr. 241/2005 incriminează ca infracţiune de evaziune fiscală fapta de evidenţiere, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive (conform prevederilor art. 9 alin. 1 lit. c);
- spolierea bugetului de stat prin tolerarea de către autoritatea publică a neplăţii obligaţiilor fiscale datorate de unele firme şi prin rambursări ilegale de T.V.A., fapt care confirmă slăbiciunile unităţii sistemului fiscal. Recent, conform prevederilor art. 8 din Legea nr. 241/2005, rambursările ilegale de T.V.A. au fost asimilate, în mod expres, ca fapte de evaziune fiscală. Sumele băneşti deturnate în acest mod fraudulos din bugetul de stat conduc la distorsiuni ale funcţiilor statului şi chiar la subminarea economiei oficiale (în funcţie, evident, de amploarea fenomenului), contribuind la „bunăstarea” funcţionarilor publici care şi-au adus aportul la buna-funcţionare a acestui mecanism infracţional. Dimensiunea fiscală a corupţiei se grevează în mod direct la nivelul resurselor financiare publice, prin returnarea (nelegală!) de importante sume băneşti de la bugetul general consolidat în conturile unor firme private, ca urmare a dimensionării nereale a obligaţiilor fiscale (în speţă, taxa pe valoarea adăugată);
- achiziţiile publice trucate, care se referă la încredinţarea spre executare a unor lucrări finanţate din banul public către diverşi antreprenori generali, pe baza relaţiilor de interese şi la preţuri supraevaluate. Repartizarea lucrărilor în cauză s-a efectuat, de cele mai multe ori, prin metoda încredinţării directe sau a selecţiei de oferte, fapt posibil prin „splitarea” valorii contractului de achiziţie publică (astfel încât valoarea contractată este doar aparent inferioară valorii reale a bunurilor sau serviciilor solicitate şi, în final, achiziţionate), fapt care contravine prevederilor legale din domeniul achiziţiilor publice (respectiv Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2001, cu modificările şi completările ulterioare). În unele din astfel de cazuri, bunurile achiziţionate de autoritatea publică contractantă nu sunt corespunzătoare calitativ şi nu sunt însoţite de certificate de calitate sau origine care să garanteze funcţionarea acestora la parametrii tehnici corespunzători. Această modalitate de acţiune va genera un supraprofit în firmele respective (faţă de condiţiile normale ale pieţei) care ulterior se distribuie, prin intermediul comisioanelor, către buzunarele private ale persoanelor care au înlesnit această stare de lucru. De cele mai multe ori însă, firmele care colectează profitul sunt societăţi comerciale situate în aval de autoritatea contractantă (şi, de regulă, nu la prima verigă) şi care, ulterior, dobândesc un pronunţat caracter de tip „fantomă”, tocmai pentru a se sustrage achitării obligaţiilor fiscale generate de derularea tranzacţiilor comerciale în cauză. În fapt, aceste societăţi comerciale nici nu participă efectiv la derularea tranzacţiei, ele fiind utilizate doar pentru a se interpune în circuitul scriptic al documentelor, cu scopul de a crea o aparenţă de legalitate întregului lanţ infracţional. După ce acumulează datorii fiscale uriaşe (care, evident, nu vor fi achitate niciodată, aceste firme fiind cunoscute şi sub denumire de „firme bidon” sau „firme paravan”), asociaţii sau administratorii acestora „se volatilizează”, fiind foarte greu de identificat ulterior, pentru tragerea lor la răspundere şi acoperirea prejudiciilor cauzate bugetului general consolidat;
- privatizările frauduloase, legislaţia fiind permisivă şi „orientată” pentru a apăra interesele celor care deţin puterea, cu posibilitatea de a nu li se cere socoteală. Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, prevede la art. 5 faptul că „acţiunile se pot vinde la preţul de piaţă rezultat din raportul dintre cerere şi ofertă, chiar dacă acest preţ este inferior preţului de ofertă stabilit de instituţia publică implicată care este singura autoritate competentă să decidă asupra oportunităţii încheierii contractului de vânzare - cumpărare. Instanţele judecătoreşti nu se pot pronunţa asupra încheierii tranzacţiei, ci doar a legalităţii ei.” Cu toate că legea menţionată mai sus a cunoscut numeroase modificări şi completări ulterioare (OUG nr. 208/2002, OUG nr. 8/2003, HG nr. 1233/2003, Legea nr. 540/2003, Legea nr. 556/2003, OG nr. 36/2004, OUG nr. 26/2005), prevederile iniţiale ale art. 5 alin. (l) din Legea nr. 137/2002 au rămas (în esenţa lor) neschimbate. Teoria din economia politică spune că preţul care se ia în discuţie la vânzarea societăţilor nu contează, deoarece autorităţile trebuie să înţeleagă profitabilitatea, respectiv retehnologizarea, menţinerea personalului, posibilitatea de penetrare a pieţii prin intermediul unei mărci de prestigiu. Care este realitatea în cazul unor privatizări „de succes”? Retehnologizarea, despre care se vorbeşte în teorie, nu poate fi pusă în discuţie, în cele mai multe cazuri. Foarte multe firme cumpărate sunt demontate, vândute la fier vechi, personalul este disponibilizat, iar penetrarea pieţii nu se poate efectua cu produse realizate de aceşti investitori, mai degrabă „ţepari strategici”. Scopul acestor „investitori” nu este decât profitul imediat. Cei care folosesc aceste metode sunt dispuşi uşor să dea mită pentru a-şi realiza scopurile, dar firmele străine mari, pentru că încearcă să investească legal, au mai puţine şanse de a reuşi. În esenţă, prin acest mecanism, a fost încurajat capitalismul parazitar, în detrimentul marii privatizări, care ar fi putut antrena multiple efecte benefice pentru România. De multe ori, activele societăţilor comerciale recent privatizate au fost înstrăinate la preţuri subevaluate (ţinta predilectă a noilor proprietari fiind terenurile aferente) consemnate în documentele justificative (facturi fiscale), diferenţa fiind achitată în numerar, „la purtător”; sumele ilicite astfel obţinute au fost utilizate, de multe ori, pentru alte „tunuri” în domeniu. Efectul fiscal al corupţiei, cauza unor privatizări frauduloase, este ­cu atât mai pregnant cu cât, anterior privatizării, datoriile istorice ale acestora sunt „şterse”, tocmai pentru a le spori atractivitatea în rândul „investitorilor strategici” despre care vorbeam anterior;
- deturnarea fondurilor europene asigurate prin programele de tip Phare, cu finanţare nerambursabilă. În această situaţie, utilizarea fondurilor europene se justifică doar la nivel scriptic, prin înregistrarea în evidenţa financiar-contabilă a unor documente care nu reflectă realitatea în fapt a tranzacţiilor şi operaţiunilor economice consemnate în acestea. Acest fapt este posibil, de cele mai multe ori, şi prin complicitatea (tacită sau interesată) a celor cu atribuţii de verificare privind acordarea şi utilizarea acestor fonduri. De altfel, Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, care modifică şi completează Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, incriminează ca infracţiune fapta de schimbare a destinaţiei fondurilor obţinute din bugetul general al Comunităţii Europene;
- devalizări de bănci, prin acordarea preferenţială a creditelor, pe baze clientelare (de multe ori de genul clientelismului politic), cu încălcarea principiilor şi normelor de creditare. Practica a demonstrat posibilitatea dovedirii vinovăţiei administratorului de credite, pentru neurmărirea destinaţiei acestora, în special la nivelul debitorilor care aveau relaţii de grup (fiind asociaţi, administratori sau având participaţii-interese identificate la un grup de firme, beneficiare de credite). În mod cert, creşterea eficienţei managementului riscurilor bancare reprezintă un factor de prevenire şi protecţie împotriva fenomenelor de fraudă şi corupţie din activitatea de creditare bancară; pe de altă parte, controlul bancar intern are un rol esenţial în gestionarea corespunzătoare a riscului în activitatea de creditare. Grupurile de interese din domeniul crimei organizate a afacerilor, ­beneficiarele creditelor neperformante, au identificat în sectorul bancar, de-a lungul timpului, una din ţintele predilecte a activităţii lor infracţionale. Nu putem însă să nu constatăm (cel puţin din punct de vedere statistic) că, pe măsură ce sectorul bancar a fost supus unui proces de privatizare real şi eficient, fenomenul creditărilor ilegale sau preferenţiale (şi, implicit, al fraudelor asociate cu fenomene de corupţie) s-a restrâns simţitor.
În încheiere, doresc să precizez că Nicolae Hoanţă a prezentat un paralelism¹ între evaziunea fiscală şi corupţie, punctând atât asemănările şi deosebirile dintre cele două fenomene (ambele cu un efect devastator privind „starea de sănătate” a unei societăţi, în ansamblul ei). Principalele considerente care se desprind din această analiză se referă la:
- evaziunea fiscală poate fi un act unilateral, în timp ce corupţia presupune, întotdeauna, cel puţin două părţi (de regulă, în care una din părţi este un factor de decizie din sectorul public);
- evaziunea fiscală nu presupune, în mod automat, recurgerea ulterioară la fapte de corupţie, în timp ce finanţarea faptelor şi actelor de corupţie este asigurată, cu precădere, din resurse băneşti sustrase de la impozitare;
- evaziunea fiscală se manifestă, cu predilecţie, în sectorul subteran al economiei (fiind parte integrantă a acestuia), pe când corupţia găseşte „teren fertil” în economia de suprafaţă, în lumea aşa-numitelor „gulere albe” (deşi acest fapt nu exclude ca intenţia şi forţele care recurg la corupere să vină, în principal, din economia subterană);
- în timp ce corupţia urmăreşte, de multe ori, accesul la resurse publice pentru creşterea câştigului personal (prin coruperea persoanelor care gestionează aceste resurse), evaziunea fiscală poate fi asimilată ca un act prin care se doreşte protejarea de „poftele” statului a câştigurilor realizate (evident, pe fond, tot un fenomen nelegal, în cele mai multe situaţii).

---

¹ Nicolae Hoanţă, Economie şi finanţe publice, Editura Polirom, laşi, 2000, p. 281-282