Publicat în Buletin Documentar nr. 1/2003 al P.N.A./D.N.A.
LIBERTATEA PERSOANEI ÎN LUMINA DISPOZIŢIILOR CONSTITUŢIEI ŞI ALE CODULUI DE PROCEDURĂ PENALĂ
Gheorghe Şuhan
Libertatea persoanei se afirmă ca un drept fundamental al omului încă din cele mai vechi timpuri, odată cu primele manifestări scrise de libertate, constituind conţinutul esenţial al declaraţiilor, documentelor politico-juridice şi ale actelor vechii Rome şi al celor din timpul feudalismului, formând mai târziu conţinutul fundamental al tuturor "Bill of Rights" şi al "declaraţiei drepturilor" adoptate din secolul XVII şi până astăzi. În epoca contemporană, recunoaşterea libertăţii persoanei ca drept fundamental al omului se impune din ce în ce mai puternic, devenind un imperativ universal dictat de necesităţile de progres social. Ca urmare, atât pe plan internaţional, în Declaraţia universală a drepturilor omului adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. în 1948; în Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice, adoptat de aceeaşi Adunare Generală în 1966 şi în Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului, semnată la Roma în 1950 care constituie expresii ale legităţilor, structurilor şi proceselor sociale contemporane, ca şi pe plan naţional, în Constituţie sau în alte acte fundamentale ale statului, libertatea persoanei primeşte consacrare juridică, chiar dacă uneori recunoaşterea libertăţii ca drept fundamental rămâne sub forma unui simplu principiu de drept, nefiind asigurate şi garanţiile materiale şi juridice pentru realizarea lor efectivă.
O preocupare constantă pe drumul edificării statului de drept o constituie formularea cu mare acurateţe a dreptului şi libertăţilor omului, încât acestea să răspundă pe deplin standardelor internaţionale şi să fie create garanţii autentice pentru respectarea şi traducerea lor în viaţă.
Libertatea persoanei se afirmă ca un drept fundamental al omului, ca o componentă majoră a condiţiei umane, ca un imperativ dictat de necesitate, de progres a societăţii contemporane. Ea nu este nici o invenţie a juriştilor, nici un tezaur al filozofilor, ci rezultă dintr-o relaţie obiectivă; oamenii sunt aceia care îşi aleg mobilurile şi căile de acţiune dar nu independent de condiţiile în care trăiesc.
Omul trăieşte în societate, este membru al unei colectivităţi şi prin consecinţă întinderea drepturilor şi libertăţilor ce i se recunosc, precum şi măsura înfăptuirii lor în fapt, depind de condiţiile concrete economico-sociale, de sistemul politic specific societăţii în care ele se realizează. Departe de a fi o categorie abstractă, libertatea are un conţinut istoric concret, determinat de natura şi trăsăturile esenţiale ale contextului ei economic, social şi politic. Afirmarea şi recunoaşterea dreptului la protecţie se confundă, într-o lungă evoluţie, cu lupta dusă de omenire pentru dobândirea libertăţii individului.
Între primele sale prevederi, Constituţia României consacră garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale: dreptul la viaţă, libertatea individuală sub toate formele ei, a conştiinţei, de exprimare, de circulaţie, la informaţie, la asociere şi celelalte. Ea mai cuprinde precizarea foarte importantă şi anume că dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. Garanţia respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale o constituie o altă prevedere din Constituţie, potrivit căreia orice persoană se poate adresa Justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, nici o lege neputând îngrădi accesul liber la justiţie.
Principiul constituţional al legalităţii incriminării prevăzut de art.2 din Codul penal presupune că legea trebuie să prevadă fiecare faptă considerată infracţiune, pedepsele ce se aplică în cazul infracţiunilor şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte. Într-un cuvânt, legea trebuie să incrimineze infracţiunea şi să prevadă pedeapsa. Legat de principiul legalităţii incriminării, este acela al neretroactivităţii legii, în sensul că legea nouă nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni (art.11 din Codul penal).
Art.21 din Constituţie permite oricărei persoane accesul liber la justiţie pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime. Textul constituţional implică o corectă delimitare dintre dreptul la acţiune în justiţie – care poate fi făcută de oricine – şi obligaţia de ocrotire de către autorităţile judecătoreşti care se referă numai la drepturile şi libertăţile legitime. Caracterul legitim sau nelegitim al petenţilor formulate în justiţie rezultă în urma judecării cauzei respective, acest lucru constatându-se prin hotărârea judecătorească.
Vorbind despre libertatea persoanei şi garanţiile ei constituţionale şi procesual-penale trebuie să abordăm nu sensul filozofic al naturii de libertate ci pe cel juridic al libertăţii ca valoare socială promovată, dezvoltată şi ocrotită de normele juridice. Aceasta pentru că personalitatea omului, în toate dimensiunile şi valenţele sale, îşi găseşte măsura afirmării sale în libertăţile pe care ordinea de drept i le asigură.
În contextul celor arătate mai sus, trebuie să menţionăm că, potrivit art.49 din Constituţia României, "Exerciţiul unor drepturi sau a unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea unei calamităţi naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav. În aliniatul 2 al aceluiaşi articol se menţionează "Restrângerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenţa dreptului sau a libertăţii".
Dacă până acum ne-am referit la modul cum este garantată libertatea persoanei prin înscrierea expresă în Constituţie sau în legea procesual-penală a unor dispoziţii, tot prin Constituţie (art.54) se prevede că "cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi".
Personalitatea umană se afirmă ca expresie sintetică a unor determinări multiple şi complexe, în sensul că, pe lângă determinarea biologică şi psihologică, esenţială este determinarea socială. Oamenii nu există ca individualităţi izolate, singulare, ci ca indivizi aflaţi într-o continuă conlucrare unii cu alţii pentru transformarea mediului social şi al lor înşişi. De aceea în om, ca personalitate, se oglindeşte iun întreg ansamblu de trăsături şi capacităţi psiho-fiziologice, culturale şi ştiinţifice, de calităţi morale şi estetice, de aptitudini etc. Omul este aşadar, purtătorul personalităţii iar aceasta se relevă ca o însuşire pe care tinde s-o dobândească într-o modalitate cât mai deplin posibilă. Societatea, la rândul său, îşi are garantată dezvoltarea sa rapidă numai prin manifestarea şi valorificarea deplină a aptitudinilor şi înclinaţiilor fiecăruia dintre membrii săi. Societatea constituie pentru fiecare membru al său mediul de dezvoltare, în sensul că fiecare cetăţean are un statut al său, în care înmănunchează ansamblul drepturilor şi îndatoririlor pe care societatea le acordă sau le pretinde de la fiecare. Numai astfel integrată în ansamblul relaţiilor sociale, personalitatea poate constitui o unitate armonioasă între calităţile proprii individului respectiv şi recunoaşterea acestora. Această legătură strânsă de interese între societate şi individ asigură echilibrul vieţii sociale şi progresul social şi individual care, din punct de vedere al individului, îşi află în "statutul" său adică în starea sa de libertate.
Referindu-ne în mod concret la garanţiile libertăţii individuale înscrise în Constituţia României, în primul rând trebuie să ne referim la dispoziţiile art.23, care reglementează libertatea individuală şi siguranţa persoanei, care are următorul cuprins:
1. Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile;
2. Perchiziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzută de lege;
3. Reţinerea nu poate depăşi 24 de ore;
4. Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durată de cel mult 30 de zile. Asupra legalităţii mandatului, arestatul se poate plânge judecătorului, care este obligat să se pronunţe prin hotărâre motivată. Prelungirea arestării se aprobă numai de instanţa de judecată;
5. Celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele reţinerii sau ale arestării, iar învinuirea în cel mai scurt termen, învinuirea se aduce la cunoştinţă numai în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu;
6. Eliberarea celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacă motivele acestor măsuri au dispărut;
7. Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune;
8. Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată;
9. Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii.
Din modul cum este conceput şi individualizat conţinutul art.23 din Constituţie, rezultă în mod clar importanţa acordată libertăţii individuale. În condiţiile desprinderii de un regim politic totalitar, norma constituţională referitoare la libertatea individuală şi siguranţa persoanei constituie una dintre cele mai expresive reglementări în domeniul drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Noţiunile de libertate individuală şi siguranţa persoanei, deşi nu formează o categorie juridică unică, vor fi folosite şi explicate împreună, deoarece sunt indivizibile şi esenţiale pentru fiinţa umană. Întrucât implică ocrotirea unor valori personale împotriva unor ingerinţe din exterior, acest drept fundamental este desemnat şi prin denumirea de inviolabilitatea persoanei.
Prin proclamarea acestui drept fundamental, Constituţia garantează cetăţenilor posibilitatea de a se bucura de libertate şi, totodată, asigură securitatea juridică a acestora în raporturile lor cu autorităţile publice. În contextul art.23, libertatea individuală priveşte dreptul persoanei de nu fi perchiziţionată, reţinută sau arestată, decât în cazurile şi cu procedura prevăzută de lege şi de a nu i se aplica o pedeapsă decât în condiţiile şi în temeiul legii, iar siguranţa persoanei exprimă un sistem de reguli ce vizează protecţia persoanei prin legalitatea măsurilor şi sancţiunilor ce pot fi dispuse. Nefiind un drept absolut, dreptul la libertate urmează a se realiza în coordonatele impuse de ordinea de drept. În cazul unei atitudini deviante, autorităţile publice sunt îndreptăţite să ia măsuri care afectează grav libertatea individuală: percheziţionarea, reţinerea, arestarea şi aplicarea unei pedepse.
Dintr-o examinare chiar sumară a dispoziţiilor art.23 din Constituţie se poate observa că majoritatea regulilor cuprinse nu sunt de domeniul Constituţiei şi al Codului de procedură penală. Acest aspect nu face decât să întărească importanţa care se acordă libertăţii persoanei ca drept fundamental prin oferirea de garanţii supreme.
Dispoziţiile art.23 din Constituţie reprezintă cadrul general al reglementărilor drepturilor persoanei la libertate, el stabilind în aliniatul 1 că "libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile". Observăm că legiuitorul foloseşte două noţiuni, şi anume libertatea individuală şi siguranţa persoanei. Acest lucru nu este întâmplător. Atunci când ne referim la libertatea individuală avem în vedere tot ce ţine de posibilitatea oferită şi garantată unei persoane sub toate aspectele – începând cu simpla stare de a fi liber – de a se manifesta conform voinţei proprii, de a nu depinde ne nimeni. Desigur, în acest context putem discuta de o multitudine de forme şi modalităţi prin care libertatea individuală se realizează. Practic, din acest punct de vedere, libertatea individuală ar fi şi foarte greu de definit – având în vedere formele în care se pot manifesta năzuinţele şi aspiraţiile unei persoane. Şi totuşi, acest lucru nu ar fi suficient fără instituirea unui sistem, al unor norme, reguli şi principii care să garanteze siguranţa persoanei. Rezultă deci că, pe de o parte, discutăm despre libertatea individuală ca posibilitatea oferită unei persoane de a acţiona, de a se comporta, de a aspira conform propriilor dorinţe şi mai vorbim apoi despre siguranţa persoanei – care vine să demonstreze că drepturile şi libertăţile recunoscute persoanei sunt apărate de orice ingerinţă şi sunt garantate. Dispoziţiile art.23 alin.1 din Constituţie reprezintă valoarea unor norme de principiu în materia exercitării drepturilor cetăţenilor, ele constituind cadrul legal al întregului sistem de garanţii cunoscute de dreptul nostru.
Literatura juridică face distincţie între libertatea ca atribut al persoanei umane şi libertatea ca drept fundamental al cetăţeanului. Sub primul aspect, libertatea are în vedere posibilitatea de mişcare a persoanei, ea însoţind toate manifestările sociale ale acesteia şi încorporându-se în natura de inviolabilitate a persoanei. Sub cel de al doilea aspect ea apare ca un complex de drepturi recunoscute şi asigurate prin articolele 29-37 (libertatea conştiinţei, libertatea de expresie, dreptul la informaţie, dreptul la ocrotirea sănătăţii, dreptul la vot, dreptul de a fi ales, libertatea întrunirilor, dreptul la asociere).
Inviolabilitatea constituie o categorie de drepturi fundamentale a cetăţenilor, al căror scop este protejarea persoanei sub toate aspectele sale, adică sub aspectul vieţii, al integrităţii corporale, al libertăţii fizice şi morale, al demnităţii, al traiului personal, al gândirii şi sentimentelor sale, atunci când le împărtăşeşte altor persoane şi nu doreşte să devină publice. Aşadar, prin inviolabilitatea persoanei trebuie înţeles dreptul acesteia de a nu se exercita asupra ei nici un fel de violenţă. Ca atare, inviolabilitatea persoanei nu se limitează doar la libertatea de mişcare, la libertatea fizică a acesteia, ci are o sferă mult mai largă, ea cuprinzând acele valori ale persoanei care se cer a fi apărate de acţiuni violente şi care, pe lângă libertatea fizică, mai cuprinde dreptul la viaţă, la integritatea corporală, demnitate etc.
Pentru dreptul la libertate sunt înscrise în Constituţia ţării noastre, în afară de garanţia juridică generală prevăzută în art.15 pct.1, care se referă la exercitarea tuturor drepturilor fundamentale şi garanţii speciale anume stabilite pentru dreptul persoanei la libertate, particularizate în raport cu specificul acestui drept. Cum însă dreptul la libertate are un conţinut complex, Constituţia prevede pentru fiecare din componentele sale garanţii proprii, adecvate şi individualizate în raport cu caracteristicile şi structura fiecăruia din aceste componente. Referitor însă la libertatea individuală şi siguranţa persoanei, constituţia statuează că acestea sunt inviolabile. Această dispoziţie, deşi reprezintă o normă constitutivă de garanţii ale realizării acestui drept, conţine în primul rând recunoaşterea inviolabilităţii persoanei ca drept fundamental al omului. Această dispoziţie din art.23 punctul 1 din Constituţie trebuie interpretată în lumina dispoziţiilor art.15 din Constituţie, care conţine implicit obligaţia statului de a institui un sistem de garanţii speciale de natură a asigura exercitarea efectivă a dreptului persoanei la inviolabilitatea sa. Unul dintre aspectele principale ale inviolabilităţii persoanei este cel privitor la libertatea fizică a acesteia în raport cu organele judiciare.
Activitatea procesual-penală iniţiată de organele judiciare în vederea tragerii la răspundere a persoanelor care au săvârşit infracţiuni (art.1, alin.1; art.9 alin.1 din Codul de procedură penală) se desfăşoară în legătură cu persoana învinuită de comiterea unei infracţiuni stabilită de legea penală. Din acest punct de vedere, dispoziţiile art.23 din Constituţie trebuie analizate în totalitate şi interpretate sistematic.
În acest sens, textul alin.2 al art.23 din Constituţie prevede expres că "perchiziţionarea, reţinerea sau arestarea sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzută de lege". Este un text de trimitere către celelalte alineate ale art.23 precum şi către reglementările din Codul de procedură penală. Astfel, percheziţia este reglementată în Codul de procedură penală în art.100-107 şi este concepută în două modalităţi: corporală şi domiciliară şi constă în cercetarea efectuată asupra unei persoane, a îmbrăcămintei unei persoane, sau la locuinţa acesteia, în scopul de a găsi şi ridica obiecte şi înscrisuri căutate de organele judiciare, când se tăgăduieşte existenţa sau deţinerea lor, precum şi în vederea descoperirii altor probe necesare soluţionării altei cauze penale. Percheziţia domiciliară este prevăzută în art.27 din Constituţie, care reglementează astfel inviolabilitatea domiciliului.
1. Domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul sau reşedinţa nici unei persoane fără învoirea acesteia.
2. De la prevederile alin.1, se poate deroga prin lege, în următoarele situaţii:
3. percheziţiile pot fi ordonate exclusiv de magistrat şi pot fi efectuate numai în formele prevăzute de lege;
4. percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, afară de cazul delictului flagrant.
Din modul cum este redactat textul desprindem următoarele idei:
Faţă de modul cum sunt reglementate percheziţia domiciliului şi percheziţia corporală în Codul de procedură penală (art.100-106), se poate observa lesne că există diferenţe faţă de reglementarea din art.27 din Constituţie. Astfel, referindu-se la percheziţie, la art.100 din Codul de procedură penală se prevede "când persoana căreia i s-a cerut să predea vreun act sau vreun înscris din cele arătate în art.98 tăgăduieşte existenţa sau deţinerea acestora, precum şi ori de câte ori, pentru descoperirea şi strângerea probelor este necesar, organele de urmărire penală sau instanţa de judecată poate dispune efectuarea unei percheziţii", evident că referirea generică la "organul de urmărire penală" sau "instanţa de judecată" folosite de legiuitor în Codul de procedură penală (intrat în vigoare la 1.01.1969) este depăşită. Având în vedere că, în caz de conflict între legea ordinară şi Constituţie primează Constituţia, până la punerea de acord prevederile trebuie respectate.
Garantarea inviolabilităţii persoanei în procesul penal, care este ridicată la rangul de principiu constituţional, este prevăzută şi în cazul dispoziţiilor din Codul de procedură penală cu valoare de principiu în desfăşurarea procesului penal, ca regulă de bază a acestuia: art.5 din Codul de procedură penală, intitulat chiar "Garantarea libertăţii" prevede astfel că, în cadrul procesului penal, nici o persoană nu poate fi reţinută sau arestată decât în cazurile prevăzute de lege.
Garanţii în ce priveşte inviolabilitatea persoanei găsim şi în Codul penal. Astfel, titlul II, capitolul II, intitulat "Infracţiuni contra libertăţii persoanei", (art.189-196) sunt sancţionate astfel: lipsirea de libertate în mod ilegal, sclavia, supunerea la muncă forţată sau obligatorie, violarea de domiciliu, ameninţarea, şantajul, violarea secretului corespondenţei şi divulgarea secretului profesional.
În acelaşi context credem că şi infracţiunile cuprinse în capitolul trei al titlului doi - intitulat "infracţiuni privitoare la viaţa sexuală?" – art.197-203 - au în vedere apărarea libertăţii persoanelor (violul, actul sexual cu o minoră, seducţia, relaţiile sexuale între persoanele de acelaşi sex săvârşite în public - aşa cum a fost modificat art.200 - perversiunea sexuală, corupţia sexuală şi incestul.)
Capitolul IV din titlul II (art.205-206) intitulat "Infracţiuni contra demnităţii" are desigur, menirea de a garanta demnitatea persoanei.
Activitatea desfăşurată de organele judiciare pentru efectuarea urmăririi penale, impune uneori luarea unor măsuri de restrângere a unor drepturi fundamentale ale învinuitului sau inculpatului şi anume a libertăţii acestuia sau a dreptului său de proprietate. Pentru ca aceste măsuri să nu se ia în mod abuziv, adică fără justificare sau în mod disproporţionat, legea a instituit ca o garanţie rolul decisiv al magistratului - al judecătorului sau al procurorului – la luarea sau menţinerea lor. Pe de altă parte, în cazul în care luarea măsurii privative de libertate este de natură să cauzeze un prejudiciu grav persoanelor dependente de cel împotriva căruia s-a luat această măsură, legea a prevăzut, de asemenea, obligaţia organelor judiciare de a înştiinţa autoritatea competentă în vederea luării măsurilor de ocrotire necesare. Codul de procedură penală consacră măsurilor procesuale un titlu întreg, al IV-lea, structurat în două capitole: capitolul I - " Măsurile preventive" şi capitolul II- "Alte măsuri procesuale", în care se stabilesc condiţiile şi procedura luării următoarelor măsuri:
Întrucât fiecare din măsurile preventive urmează a fi tratate pe larg în cadrul unor capitole următoare, nu vom intra în detalii.
Reluând cu privire la garanţiile referitoare la libertatea individuală a persoanei, este necesar să menţionăm şi aici caracterul de excepţie pe care îl au măsurile procesuale preventive privitoare la libertatea persoanei, regula de bază fiind participarea persoanei în procesul penal în stare de libertate, acestea impunându-se a fi folosite numai ca măsuri excepţionale, la care nu trebuie să se recurgă decât în caz de necesitate, astfel după cum reiese şi din dispoziţiile art.137 din Codul de procedură penală care prevede, printre menţiunile pe care trebuie să le cuprindă actul prin care se ia măsura preventivă, şi temeiurile concrete care au determinat luarea măsurii. Aceasta constituie, desigur, la rândul ei, o puternică garanţie procesuală pentru libertatea persoanei.
Activitatea procesual-penală desfăşurată de organele judiciare în vederea tragerii la răspundere a persoanelor care au săvârşit infracţiuni (art.1 alin 1; art.9 alin 1 din Codul de procedură penală) se desfăşoară în legătură cu persoana învinuită de comiterea unei infracţiuni incriminate de legea penală. Condamnarea persoanei învinuite de comiterea unei infracţiuni implică executarea pedepsei pronunţate prin privarea sa de libertate ori diminuarea întinderii patrimoniului său. În această situaţie, restrângerea libertăţii fizice a persoanei îşi are suportul în actul de jurisdicţie pronunţat în cauza dată. Se pune însă pe drept cuvânt întrebarea: dacă în cursul procesului penal este posibil a se proceda la o restrângere a libertăţii fizice a persoanei, şi, atunci, care ar fi suportul acesteia. Legislaţiile procesual penale moderne au dat un răspuns pozitiv la această întrebare. În acelaşi sens s-au pronunţat şi iluştri jurişti români. Astfel Traian Pop arată "privarea de libertate a persoanei învinuite de comiterea unei infracţiuni în chiar cursul procesului penal este o măsură acceptată nu cu inima uşoară, ci de nevoie, de toate legiuirile de procedură penală."
Interesantă şi plină de adevăr ni se pare opinia exprimată de ilustrul jurist şi profesor I. Tanoviceanu care arată "De acord cu toată lumea că infractorii trebuie trataţi omeneşte, dar nu putem admite ca această omenie poate merge până acolo încât să lăsăm pentru cetăţenii oneşti, presărate la tot pasul zecile şi sutele de răufăcători, gata oricând de a comite noi fărădelegi. La ce bun toate libertăţile cetăţeneşti dacă, în numele acestora, cetăţeanul onest nu mai poate avea nici o siguranţă, fiind lăsat cot la cot cu toţi infractorii.
Bunul simţ spune oricărui om cuminte că, atunci când un rău se arată vestitor de alte rele, trebuie să se ia măsuri de apărare pentru a preîntâmpina nenorocirea, chiar dacă aceste măsuri pot fi dureroase şi costisitoare. Acelaşi bun simţ, nu trebuie oare să servească ca îndrumător societăţii în lupta contra criminalităţii? Oare societatea, vestită fiind prin comiterea unei infracţiuni grave de perversitatea unui individ nu poate ca să se apere imediat, izolând provizoriu pe individul periculos până la judecarea şi pronunţarea izolării definitive? Mai poate fi vorba de libertatea individuală a unui om, atunci când ordinea juridică, ce este însăşi chezăşia respectului libertăţilor, a fost violată printr-un grav fapt penal? Orice argumente în sens contrar nu pot fi decât fraze goale şi ieftine. Legea penală, sancţionând abateri care lezează nu numai interese particulare, ci şi ordinea publică, oricine violează această lege să ştie că în afară de pedeapsa pe care o va primi, riscă să se vadă privat de libertăţile pe care legea le acordă celor respectuoşi faţă de lege. Infractorii să ştie, şi este bine să le-o repete legea, că pentru ei regula nu mai este libertatea, ci izolarea şi că, dimpotrivă, libertatea este pentru ei excepţie, iar nu regulă." Iată că, deşi aceste afirmaţii au fost făcute la începutul secolului XX, deci cu peste 85 de ani în urmă, îşi păstrează valabilitatea şi astăzi.
Desigur, a priva pe cineva de libertate, numai în urma unei bănuieli mai mult sau mai puţin întemeiate şi, deci, înainte de a fi judecat, găsit vinovat şi condamnat, este contrar principiului constituţional asupra libertăţii individuale şi principiului de drept penal, că nu poţi pedepsi pe cineva înainte de a-l judeca şi găsi vinovat. Şi totuşi, justiţia nu poate rămâne pasivă în faţa sfidării pe care i-o aruncă inculpatul sau prin încercările sale de a compromite aflarea adevărului şi incidenţa legilor penale, sau în faţa periculozităţii continue şi iminente pe care o prezintă inculpatul prin personalitatea sa, sau prin ameninţările sau noile sale infracţiuni, ci justiţia trebuie să ia, prompt şi energic, măsurile de a preveni sau înlătura aceste neajunsuri şi a asigura desfăşurarea în bune condiţii, neinfluenţată şi cu operativitatea adecvată a procesului penal. Pentru a da justiţiei posibilitatea reală de a fi în rolul ei, faţă de astfel de situaţii, este posibil să nu fie altă alegere, decât recurgerea la măsura radicală, aceea a detenţiei preventive. Numai aşa justiţia poate avea pe învinuit sau inculpat la dispoziţia sa, îi poate anticipa şi apoi dejuca planurile de a se sustrage răspunderii penale, de a influenţa, falsifica sau distruge probele, de a comite noi infracţiuni şi de a fi un permanent pericol grav pentru ordinea publică, pentru societate.
Desigur că, în realizarea dezideratelor menţionate mai sus, legiuitorul a pus la dispoziţia organelor de urmărire penală sau, după caz, instanţei de judecată, mijloacele procesuale necesare cu privire la limitarea libertăţii persoanei. Stabilind acest cadru, s-a avut în vedere şi asigurarea unor garanţii sigure şi puternice, referitoare la înlăturarea arbitrariului şi a oricăror abuzuri.
Referitor la acest aspect, dispoziţiile art.136 Codul de procedură penală, atunci când fixează categoriile măsurilor preventive - reţinerea, obligarea de a nu părăsi localitatea şi arestarea preventivă - precizează că asemenea măsuri vor putea fi luate numai în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu închisoare. De altfel, fiecare din articolele care reglementează măsurile preventive (art.136 -160) pe lângă faptul că fixează cadrul, stabilesc în ce condiţii organele competente etc., care pot lua măsurile preventive - constituie în acelaşi timp garanţii în ce priveşte asigurarea libertăţii persoanei. Menţionăm în acest sens: rigoarea cu privire la cuprinsul actului prin care se ia măsura preventivă (art.137), aducerea la cunoştinţă a motivelor luării măsurilor preventive şi învinuirii (art.137, alin.1), limitarea strictă a posibilităţii de a dispune arestarea preventivă (art.148). Legarea emiterii mandatului de arestare de calitatea de magistrat (procuror) în faza de urmărire penală şi judecător în faza de judecată; obligarea înlocuirii sau revocării mandatelor preventive (art.139), încetarea de drept a măsurilor preventive (art.140). Posibilitatea atacării actului prin care s-a dispus luarea măsurilor preventive (art.140, alin.1) de către procuror sau de către instanţă (art.141). Condiţionarea luării măsurii preventive de existenţa unor probe sau indicii temeinice că învinuitul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală (art.143). Limitarea în timp la maximum 24 de ore a măsurii reţinerii (art.144), la 4 zile a duratei arestării învinuitului (art.146, alin.1) şi la 30 de zile a duratei arestării inculpatului (art.148, alin1). Obligativitatea ascultării inculpatului de către procuror în faza de urmărire penală sau de judecător în faza de cercetare judecătorească în situaţia luării măsurii arestării preventive a inculpatului (art.150). Stabilirea riguroasă a datelor ce trebuie să le conţină mandatul de arestare (art.159). Stabilirea condiţiilor în care se poate dispune prelungirea duratei arestării (art.155)
Pe lângă aceste garanţii procesuale mai menţionăm şi faptul că, potrivit Legii nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească, procurorii cât şi judecătorii au obligaţia de a verifica la locurile de deţinere şi reţinere a legalităţii şi temeiniciei măsurilor preventive şi condiţiile de executare a acestora. De asemeni, în Codul penal au fost incriminate încălcările privind libertatea persoanei (arestarea nelegală, art.266), supunerea la rele tratamente – art.267; represiunea nedreaptă – art.268). În sfârşit, tot ca o garanţie putem învedera şi faptul că, potrivit art.504 din Codul de procedură penală "orice persoană care a fost condamnată definitiv, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârşit fapta imputată ori că acea faptă nu există, are dreptul la repararea pagubei şi persoana împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă, iar ulterior, pentru motivele arătate mai sus, a fost scoasă de sub urmărire sau a fost achitată.