Publicat în Buletin Documentar nr. 1/2003 al P.N.A./D.N.A.
SUBSTANŢIALITATEA NORMEI PENALE. REALITĂŢILE OBIECTIVE CARE INSPIRĂ PE LEGIUITOR LA ADOPTAREA NORMELOR DE INCRIMINARE
Vasile Drăghici
1. Legea penală se prezintă ca o entitate sistematizată, având o coeziune internă iar prevederile sale se corelează, se explică unele prin altele oferind imaginea unui act organizat, bine chibzuit, rezultat al unei preocupări de aşezare atentă şi raţională a dispoziţiilor normative. Aceasta permite nu numai clarificarea voinţei legiuitorului, când alte procedee de interpretare nu au fost suficiente, folosindu-se argumente desprinse din modul de sistematizare a normelor, dar conferă totodată şi claritate legii penale, evidenţiază unitatea internă a acesteia, uşurând simţitor înţelegerea conţinutului normei şi aplicarea ei în viaţă[1].
Dincolo de acest aspect formal-juridic, cu exigenţele sale, legea penală are şi un aspect substanţial, ea dă expresie anumitor cerinţe sociale, răspunde unor necesităţi ale membrilor societăţii[2]. Legiuitorul penal nu reglementează la întâmplare, ci pentru a satisface anumite imperative de ocrotire a valorilor sociale fundamentale necesare existenţei şi dezvoltării societăţii într-o etapă dată. Observând în realitatea obiectivă că unele fapte aduc atingere, adică vatămă ori pun în pericol aceste valori, şi că asemenea comportări nu ar putea fi combătute pe altă cale, legiuitorul descrie într-o normă de incriminare faptele neconvenabile într-o formă generalizată şi prevede sancţiunile legale adecvate, pentru a avea la dispoziţie un instrument de prevenire şi combatere a manifestărilor de acelaşi fel care s-ar repeta şi după intrarea în vigoare a normei de incriminare dacă trăsăturile acestora vor corespunde cu cele descrise în normă.
Legea penală, prin urmare, nu apare ex abrupto din capul legiuitorului, ci ea poartă amprenta exigenţelor sociale care apar într-o etapă istorică în viaţa unui grup social determinat, cerinţe care se polarizează în jurul unor valori sociale pe care legea penală trebuie să le protejeze. Aceste valori nu formează entităţi rigide, cristalizate ca figurile geometrice golite de orice suflu vital, ci ele trăiesc o viaţă proprie, apar, se transformă şi dispar cu mobilitatea vieţii sociale[3].
Inspirându-se din realitate şi din necesităţile sociale, legiuitorul penal va exprima, totodată, în conţinutul normei, principiile de politică penală ale statului în configuraţia din momentul adoptării normei, ca şi programul său politic sau social, expresie a situaţiei economice, a stării fenomenului infracţional, a gradului de civilizaţie a societăţii, a contradicţiilor interne şi externe etc. Această corelaţie a legii penale cu cerinţele societăţii n-ar putea fi realizată numai în momentul adoptării normei, ci trebuie să-şi găsească expresia pe tot parcursul cât norma este în vigoare; de aceea eventualele schimbări care ar putea surveni în condiţiile social economice şi, implicit, în programele de politică penală ale statului vor trebui să-şi găsească continuu reflectarea în legea penală. Legiuitorul diligent nu trebuie să lase ca pe calea interpretării să se ajungă la punerea de acord a conţinutului normei cu realităţile din momentul aplicării ei, ci trebuie să modifice însăşi legea penală în raport cu aceste noi realităţi[4].
Numai respectându-se continuu această corelaţie, norma penală dobândeşte caracter realist şi, prin aceasta, devine convingătoare şi eficientă, înlesnind nu numai cunoaşterea legii de către destinatarii normei, dar şi aplicarea ei în viaţă în condiţii corespunzătoare.
Realizarea corelaţiilor menţionate ale legii penale nu este uşor de realizat; dacă în privinţa corelaţiei interne o eventuală unanimitate este mai uşor de realizat deoarece evaluarea necesităţii care o impune şi a căilor de înfăptuire aparţine în principal specialiştilor, în privinţa corelaţiei externe, problema este mai complexă. Aceasta întrucât, pe de o parte, identificarea nevoilor sociale, politice, economice care ar trebui să-şi găsească reflectare în norma penală este adeseori dificil de realizat, fiind vorba de procese de durată care evoluează contradictoriu şi cu semnificaţii diferite; iar, pe de altă parte, perceperea acestor fenomene de către factorii politici pentru a se ajunge la perfecţionarea legii penale nu este uniformă, ci la fel de contradictorie ca însăşi procesele obiective.
2. În faţa acestor necesităţi de corelare a legislaţiei penale cu ea însăşi, dar şi cu cerinţele din afara ei, s-a aflat şi legiuitorul penal român după evenimentele din decembrie 1989. În perioada imediat următoare s-a trecut la abrogarea unor norme de incriminare referitoare la trecerea frauduloasă a frontierei, avortul, refuzul înapoierii în ţară, defăimarea unei organizaţii etc. şi, totodată, s-a exprimat ideea de a proiecta o nouă legislaţie penală. Mai mult, s-a făcut chiar publicitate asupra acestei iniţiative în ţară şi străinătate, s-au alcătuit comisii de codificare, s-au stabilit unele principii, un program, ca apoi să intre în uitare. Această voinţă a legiuitorului timpului de a pune imediat de acord întreaga legislaţie penală cu transformările economice şi politice care s-au petrecut în societate, aşa cum de altfel a devenit realitatea, era imposibilă.
Este cunoscut faptul că întotdeauna codurile penale au reprezentat opere legislative de mare însemnătate istorică, nu numai pentru că au sintetizat, de fiecare dată, o îndelungată experienţă umană, dar şi pentru că au concentrat cele mai stabile şi profunde cerinţe sub aspect legal, moral, social şi politic ale unei societăţi determinate.
De asemenea, Codul penal nu exprimă numai un anumit nivel al tehnicii legislative ca şi performanţele atinse în sintetizarea şi consacrarea în formule cât mai expresive a cerinţelor sociale, ci mai ales relevă un anumit stadiu al gândirii filozofice, juridice şi politice într-o societate dată, exigenţele acesteia faţă de comportarea cetăţenilor, gradul de asimilare a unor anumite valori etice, sociale, politice, juridice, ca şi modul cum înţelege să le promoveze în textele codului penal.
Toţi aceşti factori care influenţează soluţiile legislative penale, rareori se află într-un echilibru care să dureze o lungă perioadă. De regulă, ei sunt extrem de mobili şi contradictorii, ceea ce îngreunează, în mod obiectiv şi hotărâtor, obţinerea unui curent de opinie unitar şi statornic asupra conţinutului unei soluţii de reglementare sau alteia.
Aşa se explică procesul complex şi de durată al elaborării unui nou Cod penal, eforturile mari şi perseverente din partea unui număr important de specialişti pe care le solicită elaborarea şi definitivarea unor asemenea monumente legislative. Noul Cod penal francez a avut nevoie de peste 20 de ani de activitate legislativă intensă până la adoptare, încercările de elaborare a unei noi legi penale germane durează de aproape 50 de ani şi nu s-au materializat decât în modificări succesive parţiale ale Codului penal german, în vigoare din 1871. De asemenea, strădaniile pentru crearea unei noi legislaţii penale italiene durează de peste 30 de ani şi încă nu s-au finalizat.
Potrivit noii Constituţii a României (art.72 lit.f) reglementările referitoare la infracţiuni, pedepse şi la regimul lor de executare fac obiectul numai al legilor organice care se adoptă de Parlament cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere (art.74 alin.1).
Parlamentul pentru a avea răgazul să elaboreze o operă de importanţa şi durata unui Cod penal ar trebui să beneficieze de anumite condiţii; unele obiective, dintre care cea mai importantă ar fi aceea de a nu fi aglomerat cu alte zeci de proiecte de legi urgente şi de maximă importanţă socială care să solicite, cu precădere, interesul şi disponibilităţile de timp şi efort fizic şi psihic al membrilor săi; în altele subiective şi anume că în sânul Parlamentului să existe o anumită majoritate statornică în măsură să formuleze o părere comună, dacă nu poate să exprime un consens asupra cerinţelor de bază etice, politice, sociale, care ar urma să fie puse la fundamentul reglementării penale. Un asemenea acord ar fi greu de obţinut de la un Parlament în care contradicţiile de concepţii şi de viziune politică, socială, etică sunt mari şi profunde, manifestându-se chiar dincolo de obligaţiile pe care deputatul sau senatorul le are faţă de partidul căruia îi aparţine.
Crearea acestor condiţii obiective şi subiective presupune o stare generală de stabilitate politică şi socială, un anumit cadru de linişte şi securitate pentru o reflecţie cât mai profundă asupra comandamentelor care trebuie să-şi găsească expresie în Codul penal. Numai într-o asemenea atmosferă ar fi posibilă, de altfel, şi recepţionarea fără prejudecată şi adversităţi excesive de către reprezentanţii cetăţenilor a datelor informative şi a documentelor care li s-ar prezenta asupra experienţei legislative din domeniul penal al altor ţări, precum şi asupra transformărilor produse în ţară cât şi pe plan mondial în gândirea juridică penală şi jurisprudenţă, ca o reflectare a mutaţiilor din mentalitatea cetăţenilor asupra uneia sau alteia dintre instituţiile penale care urmează să fie reglementate[5].
3. Nefiind cu putinţă adoptarea unei legislaţii penale noi după evenimentele din 1989, legiuitorul ar fi trebuit să identifice acele necesităţi de maximă urgenţă care reclamau modificarea legii penale şi să procedeze cu maximă celeritate la adoptarea lor. Nu avem suficiente temeiuri de a susţine că legiuitorul a trecut, mai ales după adoptarea Constituţiei din 1991 la a identifica acele necesităţi de maximă urgenţă care reclamau modificarea legii penale şi să procedeze cât mai curând posibil la modificarea lor. Într-adevăr, noua Constituţie a produs efecte imediate sub forma abrogării implicite a dispoziţiilor din legile anterioare care contravin acesteia. În acelaşi sens ar putea fi interpretate şi dispoziţiile care conferă Curţii Constituţionale dreptul de a hotărî asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea legilor. Aceste dispoziţii ar fi menite să soluţioneze eventualele neînţelegeri asupra abrogării implicite sau a rămânerii mai departe în vigoare a unora din prevederile legislaţiei penale anterioare şi măsura în care au făcut obiectul unei excepţii la neconstituţionalitate în faţa instanţelor judecătoreşti[6]. Aceste efecte imediate sunt însă limitate.
Noua Constituţie modifică automat numai acele dispoziţii penale care relevă o contradicţie făţişă, evidentă cu Constituţia şi care nu conduc la implicaţii legislative care ar impune intervenţia legiuitorului ordinar. În acest sens, credem că în mod corect s-a decis că sunt abrogate, implicit, dispoziţiile penale privind pedeapsa complementară a confiscării parţiale sau totale a averii, în temeiul art.41 (7) din Constituţie care prevăd că averea dobândită licit nu poate fi confiscată, caracterul licit al dobândirii fiind prezumat. La fel s-ar putea susţine că prevederile constituţionale după care extrădarea se hotărăşte de justiţie (art.19 (3)) este de aplicare imediată în raport cu prevederile Legii nr.4/1971 care admitea în anumite limite soluţionarea exclusivă la instanţă a cererii de extrădare, deoarece şi în acest caz dispoziţia constituţională nu implică un act normativ ordinar care să traducă voinţa constituantului.
În alte situaţii însă, aplicarea imediată a dispoziţiilor constituţionale, aşa cum s-a subliniat în doctrina penală, ar fi discutabilă[7]. De exemplu, potrivit Constituţiei[8], legea dispune numai pentru viitor cu excepţia legii penale mai favorabile. Oare aceasta înseamnă că alte legi penale decât cea mai favorabilă nu pot retroactiva? Aceasta ar implica negarea aplicării retroactive a legii penale ulterioare interpretative chiar dacă este mai gravă. La fel, s-ar nega caracterul retroactiv al normelor penale care privind măsuri educative sau măsuri de siguranţă (art.12 alin.2 Cod penal). În legătură cu aceste din urmă dispoziţii legiuitorul ordinar va trebui, în viitor, să facă o distincţie între măsurile educative sau de siguranţă care au caracter mai grav (de pildă, dacă prevăd măsuri privative de libertate) şi supune regulii constituţionale a neretroactivităţii şi măsurile care sunt mai favorabile celui judecat, ipoteză în care ar opera excepţia constituţională de retroactivitate[9]. Până la o asemenea reevaluare a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, retroactivitatea acestora nu poate fi contestată chiar dacă nu ar reprezenta o soluţie mai blândă decât legea anterioară, art.12 alin.2 Cod penal, nefăcând nici o deosebire sub acest aspect. În aceeaşi ordine de idei s-ar putea susţine că şi prevederile art.41 (8) din Constituţie privind caracterul confiscabil, ca măsură de siguranţă a unor bunuri n-ar putea fi aplicabile nemijlocit, fără a fi puse de acord, printr-o lege ordinară cu actualele prevederi din Codul penal (art.118) care prevăd şi alte ipoteze, pe deplin justificate, de confiscarea specială, ca de exemplu, a lucrurilor care au fost produse prin fapta prevăzută de legea penală ori a lucrurilor deţinute contra dispoziţiei legale. S-ar putea ridica problema dacă instanţele de judecată ar fi îndreptăţite să nu aplice dispoziţiile art.118 lit.a şi e din Codul penal, pe motive că ar fi neconstituţionale, nefiind menţionată în Constituţie, ori dacă această excepţie ar fi judecată de Curtea Constituţională ar putea aceasta să declare prevederile menţionate, pe acelaşi motiv, ca neconstituţionale? Soluţia nu ar putea fi decât negativă pentru că din modul de exprimare al legiuitorului în dispoziţiile art.118 lit.a şi e, rezultă neîndoielnic că aceste categorii de lucruri nu pot fi considerate ca dobândite licit.
4. La adoptarea de norme penale ori la modificarea sau completarea unor dispoziţii cu caracter penal, legiuitorul penal român trebuie să ţină seama de noi realităţi care se impun a fi reflectate în conţinutul acestora.
O primă serie de realităţi ar fi cele legate de evoluţia gândirii juridice şi a practicii judiciare. În perioada care a trecut de la prima codificare democratică (Codul penal de la 1936), ca şi de la adoptarea Codului penal în vigoare, au apărut în doctrina penală ca şi în legislaţiile altor ţări soluţii noi de reglementare penală, rezultat al evoluţiei gândirii juridice şi al generalizării experienţei practicii judiciare. Aceste idei, soluţii trebuie analizate de legiuitorul nostru şi valorificate, adoptate, corelate cu specificul naţiunii noastre, cu tradiţiile penale române[10].
Se pot avea în vedere concepţiile noi cu privire la conţinutul incriminării sau referitoare la vinovăţie ca reproş şi nu ca proces public, la tentativă, la eroarea de drept penal, la scopul pedepsei, la pedepsele substitutive închisorii, la răspunderea penală a persoanei juridice, şi altele asupra cărora există semnale concludente în doctrina penală română.
O a doua serie de realităţi sunt cele legate de necesitatea reevaluării unora dintre soluţiile actuale de reglementare, în măsura în care soluţiile legii penale anterioare apar mai viabile, mai fundamentate ştiinţific şi mai conforme cu experienţa altor legislaţii.
Se poate avea în vedere revenirea la sistemul cauzelor justificative care înlătură caracterul ilicit al faptei prevăzute de legea penală şi operează în România (legitima apărare, starea de necesitate justificativă, consimţământul victimei, ordinul legii şi comanda autorităţii) pe care legea penală în vigoare le-a abandonat fără a analiza toate implicaţiile teoretice şi practice ale acestei poziţii. De asemenea, se poate avea în vedere revenirea la teoria caracterului imediat şi renunţarea la instituţia participaţiei improprii, reglementare complicată şi singulară în raport cu alte legislaţii moderne, adoptată mai mult pentru a verifica o anumită teză teoretică decât de a ţine seama de experienţa obişnuită a oamenilor.
De asemenea, există şi alte necesităţi care impun reforma penală dar care vizează procesele externe, adică acele necesităţi determinate de schimbările profunde petrecute în condiţiile existente pe plan intern şi internaţional ale ţării noastre.
În categoria acestor necesităţi se includ următoarele:
a) Cele legate de tranziţia la economia de piaţă şi de organizarea întregii societăţii pe baza principiilor statului de drept şi a instituţiilor democratice corespunzătoare. Aceste schimbări în structura societăţii vor impune nu numai adoptarea de reglementări penale noi în legătură cu liberalizarea activităţii economice, cu apărarea relaţiilor de proprietate, cu statornicirea unor noi relaţii între stat şi cetăţean, dar şi reformularea unora dintre cele existente spre a deveni mai eficiente în raport cu noile transformări economice şi sociale. Aceste schimbări fiind însoţite inevitabil şi de o anumită relaxare a moravurilor, de o eliberare a individului de sub tutela excesivă a statului, se vor impune măsuri noi de apărare a societăţii contra creşterii numărului de încălcări ca şi contra diversificării acestor încălcări; mai cu seamă, cele care se referă la formele noi de criminalitate, cum ar fi crima organizată, drogurile, omorurile la cerere, folosirea în scopuri criminale a calculatoarelor şi altele, spre a evita ca cetăţenii disperaţi să recurgă la forme de apărare individuală sau colectivă din proprie iniţiativă.
b). Alte cerinţe externe de reformă ale legislaţiei penale decurg din prevederile noii Constituţii. Nu avem în vedere numai enumerarea explicită a valorilor sociale care trebuie să fie în atenţia legiuitorului, ci acele dispoziţii concrete ale legii noastre fundamentale de natură să influenţeze reglementarea penală.
Introducerea în legea penală a acelor dispoziţii care să reflecte cerinţele noii Constituţii va presupune nu numai o amplă analiză a fiecărei prevederi constituţionale, dar şi o însuşire a spiritului Constituţiei, a economiei întregii legi fundamentale. Sub acest aspect se poate sesiza că noua Constituţie orientează reglementările penale aspre o maximă ocrotire a individului în raport cu interesele statului, şi aceasta ca o expresie a alinierii ţării noastre la cerinţele internaţionale.
c). În sfârşit, legea penală trebuie să aibă în vedere angajamentele internaţionale ale României, a aderării ţării noastre la acte internaţionale de mare însemnătate (de exemplu, Convenţia Europeană a drepturilor omului) cu presupusele implicaţii asupra reglementării penale. Dacă în multe privinţe chiar legea penală în vigoare satisface cerinţele Convenţiei Europene, există şi domenii în care vor trebui introduse unele completări sau amendamente în lumina exigenţelor acestui important act internaţional. Avem în vedere, mai cu seamă, completarea legii penale cu dispoziţii noi privind ocrotirea dreptului la apărarea dreptului la viaţă intimă, familială şi privată a persoanei, la apărarea dreptului la viaţă şi la integritate fizică, la ocrotirea libertăţii de conştiinţă şi a celei de exprimare şi altele.
Exigenţele internaţionale vor trebui luate în seamă şi în lumina eforturilor de unificare europeană a legislaţiei penale, de apropiere a conţinutului reglementărilor naţionale penale şi a facilitării cooperării internaţionale în lupta contra infracţiunilor.
[1] G. Antoniu, Reforma penală la primul pas (1), "R.D.P." nr.4/1996, p.9.
[2] V. Dongoroz, Drept penal (reeditarea ediţiei din 1939), Bucureşti, 2000, p.153; 160-162.
[3] Giuseppe Betiol, Diritto penale, Parte generale stava echizione CEDAM, Palonta, 1973, p.95.
[4] V. Dongoroz, Drept penal (reeditarea ediţiei din 1939) op.cit., p.90-92.
[5] G. Antoniu, Reflecţii asupra viitoarei reforme penale, "R.D.P." nr.4/1995, p.29.
[6] Giuseppe Betial op.cit., p.41. Autorul arată că doctrina italiană majoritară cât şi jurisprudenţa promovează soluţia abrogării imediate a dispoziţiilor contrare Constituţiei.
[7] G. Antoniu, Reforma penală şi Constituţia, "R.D.P." nr.1/1996, p.19.
[8] În art.15 (2) din Constituţia României se prevede: "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile".
[9] Sub acest aspect, în doctrina penală s-a sugerat modificarea prevederilor art.12 alin.2 Cod penal, introducându-se rezerva că vor avea caracter retroactiv numai acele dispoziţii care prevăd măsuri de siguranţă sau educative care nu prezintă restrângeri grave ale libertăţii persoanei (a se vedea V. Dobrinoiu, I. Pascu Constituţia şi legea penală, "R.D.P." nr.2/1995, p.60.
[10] G. Antoniu, Reflecţii asupra viitoarei reforme penale, "R.D.P." nr.4/1995, p.32