Publicat în Buletin Documentar nr. 2/2003 al P.N.A./D.N.A.
SURSELE DE CUNOAŞTERE A REALITĂŢILOR SOCIALE DE CĂTRE LEGIUITOR ÎN VEDEREA PERFECŢIONĂRII LEGISLAŢIEI PENALE
Vasile Drăghici
1. Legiuitorul, în opera de adoptare şi perfecţionare a cadrului de reglementare necesar ocrotirii valorilor sociale fundamentale utile existenţei şi dezvoltării societăţii, se foloseşte în cunoaşterea realităţilor sociale care stau la baza instituirii regulilor de conduită faţă de aceste valori, de numeroase şi variate surse. Aceste surse pot fi formale, în care se includ autorităţile judiciare, prefectura, Guvernul (avem în vedere mai cu seamă Ministerul Educaţiei Naţionale, Ministerul Sănătăţii şi Familiei, Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, Ministerul Justiţiei, Administraţia Publică Locală), unele instituţii şi servicii publice specializate, precum şi anumite organizaţii nonguvernamentale. Alte surse sunt informale cum ar fi avocatul poporului[1], presa şi cetăţenii. De asemenea, pot constitui surse pentru perfecţionarea legislaţiei penale şi anumite tratate şi convenţii internaţionale.
2. Dacă ne referim la unul din fenomenele grave ale criminalităţii şi anume "violenţa în familie", unde legiuitorul a trebuit să intervină prin modificări substanţiale în legislaţia penală vom observa că acesta a trebuit să ţină seama de Convenţiile şi Declaraţiile internaţionale în materia şi datele furnizate de diferite surse dintre cele enumerate mai sus.
Legislaţia internaţională referitoare la violenţa în familie cuprinde Declaraţia de la Beijing adoptată în cadrul Conferinţei mondiale asupra femeilor, septembrie 1995, Platforma de acţiune, care în Capitolul I prevede că "declaraţia de principiu îşi propune să rezume în cinci paragrafe situaţia femeilor lumii, precum şi încercările comunităţii mondiale de a soluţiona problemele specifice apărute datorită perpetuării acestei situaţii; Convenţia asupra drepturilor Copilului din 1989; Convenţia privind eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor (CEDAW), 16 decembrie 1979, la care România este parte începând din 1980; Declaraţia pentru eliminarea violenţei împotriva femeilor, adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite, la 23 februarie 1994[2].
Referitor la problematica prevenirii şi combaterii violenţei împotriva femeii, din care violenţa în familie este doar o componentă, este de menţionat că în Constituţia României se prevede la art. 11 şi 20 atât obligativitatea statului de a respecta întocmai obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte şi sunt ratificate în Parlament, cât şi prioritatea reglementărilor internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului asupra legilor interne, dacă între acestea există neconcordanţă.
Dintre autorităţile judiciare care se confruntă cel mai des cu problematica violenţei în familie pe primul loc se înscrie poliţia. La poliţie sunt sesizate cazurile de violenţă domestică. Serviciile poliţiei sunt apelate fie de victimă, fie de alţi membri ai familiei, fie de vecini, atunci când gravitatea incidentului elimină sau diminuează aspectul privat al violenţei domestice şi se constituie ca atac asupra bunăstării comunităţii.
Institutul Medico-legal, fiind abilitat să elibereze certificate cu valoare de probă în instanţă ia deseori contact cu victime sale violenţei domestice.
De asemenea, liniile telefonice directe deţin cele mai interesante date cu privire la violenţa în familie. La noi în ţară, în cadrul Centrului Pilot de Asistenţă şi Consiliere a Victimelor Violenţei Domestice, linia telefonică pentru victimele violenţei în familie funcţionează 24 de ore din 24.
Pe perioada anului 2000 Centrul Pilot a funcţionat cu un personal angajat compus din medic psihiatru, medic generalist, psiholog, economist, referenţi (care deservesc Centrul în program permanent).
Domeniul de activitate al Centrului este cel de asistenţă şi protecţie, acesta fiind tradus în fapt prin activitate de consiliere psihologică şi juridică, asistenţă medicală, consiliere telefonică tip hot-line, îndrumare spre serviciile medicale ale I.M.L., sesizarea poliţiei, a serviciilor speciale din primării.
în ceea ce priveşte activitatea de consiliere telefonică în perioada anului 2000 au existat un număr de 455 apeluri telefonice dintre care 214 persoane s-au prezentat la Centru. Apelurile vin, fie din partea unor persoane care, pentru moment au reuşit să iasă din focarul de violenţă şi sună pentru a se informa cum îşi poate rezolva situaţia, fie de la alte persoane care tocmai au fost agresate sau se află în pericol de a fi agresate. în aceste cazuri se sesizează în primul rând poliţia, de către referentul care a primit apelul telefonic, şi apoi are loc o discuţie (de multe ori cu victima cât şi cu agresorul) menită să calmeze pe cât posibil situaţia, pentru a evita continuarea conflictului.
Faptul că din 455 apeluri doar 214 persoane s-au prezentat la Centru, se datorează solicitărilor de găzduire care nu mai pot fi onorate de către centru din lipsă de spaţiu pentru adăpost, unele cazuri fiind totuşi rezolvate prin îndrumarea victimelor către diverse organizaţii neguvernamentale care oferă adăpost, însă numai cu îndeplinirea anumitor condiţii.
Există o serie de parametrii urmăriţi în studiul cazuisticii Centrului care sunt avuţi în vedere la prevenirea şi combaterea violenţei în familie de către instituţiile şi autorităţile abilitate cât şi de puterea legiuitoare în perfecţionarea cadrului legal în această materie. Aceşti parametrii se referă la vârsta victimelor şi a agresorilor, tipurile de cupluri constituite legal sau în concubinaj, statutul partenerilor din punct de vedere social, cultural, economic, prin studierea pregătirii şcolare şi profesionale şi a veniturilor de care dispun cei doi subiecţi ai violenţei în familie (victima şi agresorul). Parametrii importanţi sunt reprezentaţi de prezenţa copiilor în aceste cupluri şi, nu în ultimul rând, factorii care au cauzat fenomenul de violenţă domestică.
Ponderea de vârstă a victimelor este între 26-55 ani (79%) cu mai mare frecvenţă între 36-45 ani (41%). Aceste procente nu sunt un indicator de vârstă la care familiile devin, cu cea mai mare frecvenţă victime ale violenţei, ci vârsta la care acestea conştientizează că este momentul să acţioneze pentru a ieşi din situaţia în care persistă de mai mulţi ani. în acest context, este de menţionat că sunt rare cazurile în care victima se prezintă la Centru după primul act de violenţă din partea agresorului.
în ce priveşte nivelul de şcolarizare, se observă că cele mai multe victime au urmat şcoli medii (27%) şi submedii (38%) şi numai 9% au absolvit cursuri universitare. De asemenea, cele mai multe victime se încadrează în categoria muncitor calificat (40%) dar şi necalificat (25%) şi funcţionari (20%). Deşi există o mare pondere a victimelor aflate în categoria medie a profesiilor, există şi un procentaj de 9%, ce reprezintă persoane cu profesii din categoria superioară (medici, profesori, economişti, ingineri etc.).
Aceste date statistice[3] sunt un indicator al categoriilor sociale din care provine violenţa domestică, cu atât mai mult cu cât şi la agresori, pregătirea şcolară şi profesională se încadrează aproximativ în aceleaşi procente. Deşi fenomenul este deosebit de răspândit, cuprinzând de la cele mai de jos până la cele mai înalte medii sociale, se constată o pondere mai mare a cazurilor în categoriile sociale inferioare şi medii. Astfel, îşi spun cuvântul în aceste cazuri factorii: educaţie, cultură, acces la informaţie, situaţie financiară, medii de viaţă.
Violenţa în familie are loc atât în cuplurile constituite legal, cât şi cele constituite prin concubinaj. Statistica arată că majoritatea victimelor sunt persoane căsătorite (68%), 9% fiind persoane divorţate şi doar 4% aflate în divorţ. Victimele aflate în relaţii de concubinaj au o pondere de 16%. Faptul că fenomenul de violenţă în familie este mai răspândit în cadrul cuplurilor constituite legal se explică prin aceea că, în aceste condiţii, separarea victimei de agresor este condiţionată de o serie de demersuri pe care victima ori este pusă în imposibilitatea de a le face (dificultăţi financiare, dependenţa materială de agresor), ori nu le face din diverse prejudecăţi (jena faţă de cei din jur, prezenţa copiilor care trebuie întreţinuţi şi care au nevoie de un tată, speranţa într-o schimbare a comportamentului agresiv al soţului).
Un aspect cu o mare gravitate desprins din studierea statisticii este acela că în 84% din cazuri, în focarele de violenţă există copii, dintre care copii minori[4] se află în 65% din cazuri, iar în unele situaţii victime sunt vârstnice[5].
De asemenea, semnificative sunt rezultatele din studiul datelor statistice referitoare la veniturile celor doi parteneri de cuplu. Există o majoritate a victimelor cu venituri sub un milion lei (48%) dintre care 13% au venituri cuprinse între 300.000 şi 500.000 lei.
Din punct de vedere al factorilor agravanţi, majoritatea o deţine consumul excesiv de alcool (62%), ponderea fiind mai mare de atât, datorită faptului că un alt procent de 11% reprezintă cauze combinate (în care alcoolul este cel care se asociază cu alţi factori agravanţi). Restul de procente revin bolilor neuropsihice (8%), geloziei excesive (5%), relaţiilor extraconjugale (4%), condiţiilor precare de viaţă (lipsa locuinţei, şomajul, lipsa sau insuficienţa veniturilor) - 4%. Există şi un procent de 4% care declară că nu cunosc cauza agresiunilor la care sunt supuse.
în urma analizei cazurilor care au apelat la Centrul Pilot de asistenţă şi protecţie a victimelor violenţei în familie se pot concluziona următoarele:
Avându-se în vedere amploarea fenomenului violenţei în familie se întreprind o serie de măsuri de ordin economic, social, educativ, cultural, cât şi unele programe pentru prevenirea violenţei în familie în cadrul Inspectoratului General al Poliţiei.
De asemenea, au fost înfiinţate 53 de organizaţii neguvernamentale unde victimele violenţei în familie pot cere sprijin, şi Instituţii şi Servicii publice specializate pentru protecţia copilului (Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi Adopţie şi cele şase Direcţii pentru Protecţia Copilului în cadrul sectoarelor Municipiului Bucureşti, cât şi în fiecare judeţ).
Totodată amplificarea acestui fenomen, mai ales în perioada de tranziţie pe care o parcurgem a impus modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul penal. în acest sens a fost adoptată Legea nr. 197 din 2000 prin care s-a introdus printre circumstanţele agravante legale "săvârşirea infracţiunii prin violenţe asupra membrilor familiei", iar sistemul măsurilor de siguranţă a fost completat prin reglementarea în art. 1181 C.pen. a unei noi măsuri de siguranţă denumită "interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată". în art. 1491 C. pen. a fost definită expresia "membru de familie". S-au produs modificări şi completări la unele norme de incriminare din Codul penal, partea specială, cum sunt cele cuprinse în art. 180 şi 181 (lovirea sau alte violenţe şi vătămarea corporală) în care s-au prevăzut pedepse mai aspre dacă victima infracţiunii este un membru de familie; în art. 197 alin. 2 s-a instituit o împrejurare de agravare a violului când victima este membru al familiei; în art. 202 s-a stabilit o variantă agravată a infracţiunii de corupţie când fapta este comisă în cadrul familiei; unele infracţiuni contra familiei (abandonul de familie art. 305, relele tratamente aplicate minorului, art. 306), au fost sancţionate mai aspru, aceeaşi soluţie şi în cazul săvârşirii infracţiunii de punere în primejdie a unei persoane în neputinţă de a se îngriji (art. 314 C.pen.).
Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 197 din 2000 s-a putut observa o anumită diminuare a fenomenului violenţei în familie sau cel mult o stagnare a acestui fenomen. Cu toate acestea Legea de mai sus are unele lacune semnalate de autorităţile judiciare cât şi de Institutul pentru Cercetarea şi Prevenirea Criminalităţii din I.G.P.
Deşi datele culese în ultimii ani relevă un potenţial de agresivitate crescut în concubinaje faţă de familiile legal constituite, atât statisticile din ultimul an, cât şi Legea nr. 197/2000 nu fac referire directă la acestea, infracţiunile comise de concubin/concubină în cuplu fiind tratate (atât de statistică, dar şi de lege) ca o violenţă în afara familiei.
Netratarea unora dintre cuplurile atipice ca familii este periculoasă, deoarece, aşa cum spunea Huxley "Faptele când nu se văd şi sunt ignorate continuă să existe", ori un fenomen tratat cu indiferenţă se poate acutiza în timp, cu atât mai mult cu cât numărul concubinajelor pe plan mondial, dar şi în ţara noastră, este în continuă creştere.
În plus, sunt excluse din sfera violenţei intrafamiliale şi cazurile în care soţii sunt separaţi, având locuinţe diferite şi negospodărind împreună, precum şi cazurile în care copiii adulţi fiind şi locuind separat de părinţi ajung să-i maltrateze pe aceştia. Această carenţă a Legii nr. 197 din 2000 a condus la existenţa unui număr artificial de mic al violenţelor în familie înregistrate în 2000 şi 2001: 3421 şi respectiv 3046. Astfel, ponderea violenţelor intrafamiliale în totalul infracţiunilor, în viziunea Institutului pentru Cercetarea şi Prevenirea Criminalităţii din I.G.P. depăşeşte cifra de 26,27% (în 2001) înregistrată[6].
Aşa cum am mai arătat, pe lângă agravarea pedepselor în cazul infracţiunilor comise între membrii de familie, legea introduce (art. 1181 C.pen.) o nouă măsură de siguranţă denumită "interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată". Această prevedere a legii, departe de a rezolva situaţia, transferă problema individuală societăţii. Izolarea victimă - agresor, chiar dacă temporar rezolvă starea conflictuală, aduce încă un om în stradă (în special bărbatul) care nu are posibilitatea (în condiţiile socio-economice actuale) achiziţionării unei locuinţe şi pe care îl obligă la găsirea unor noi forme de agresiune pentru a supravieţui: sparge uşa locuinţei şi vatămă din nou, dar grav soţia ori chiar o poate ucide sau tâlhăreşte sau vatămă alţi indivizi, în afara familiei.
De asemenea, art. 180 şi art. 181 C.pen., aşa cum au fost modificate prin Legea nr. 197 din 2000, prevăd că acţiunea penală în cazul în care lovirea sau alte violenţe ori vătămarea corporală au fost comise între persoane care sunt membrii ai aceleiaşi familii, acţiunea penală se pune în mişcare şi din oficiu. Codul penal păstrează însă prevederea de încetare a acţiunii penale la împăcarea părţilor aflate în conflict, ceea ce duce la reiterarea violenţelor, de multe ori mai puternice decât în trecut.
Pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie a fost incriminat, prin Legea 197 din 2000, violul comis în familie, dar ca un element circumstanţial al variantei agravante a acestei infracţiuni. Viaţa practică demonstrează că această faptă ajunge în faţa autorităţilor judiciare destul de rar, dar şi mai rar poate fi probată datorită persistenţei mentale a aşa-zisei obligaţii de supunere a femeii faţă de bărbat.
Credem că incriminarea violului în familie ca o variantă agravată a infracţiunii fără a face nici o distincţie după cum victima este soţ sau rudă apropiată care locuieşte sau gospodăreşte cu făptuitorul, este o exagerare a legiuitorului. Este greu de conceput că trebuie pedepsit mai grav soţul care violează soţia cu care a convieţuit şi a avut o viaţă sexuală normală o perioadă de 15-20 de ani, faţă de cazul în care fapta este săvârşită împotriva altei persoane.
Din consultarea unor legislaţii străine se reţine faptul că acestea, fie nu fac nici o deosebire la subiectul pasiv al infracţiunii; acesta putând fi şi soţul[7], sau violul conjugal constituie o cauză de atenuare a pedepsei[8].
Viaţa practică poate verifica în ce măsură întreprinderea unei activităţi ori instituirea unui cadru juridic pot fi eficiente pentru realizarea unor obiective. De aceea, toate datele, informaţiile, constatările, studiile efectuate până în prezent vor constitui, în materia violenţei în familie, puncte de sprijin în sesizarea iniţiatorului legislativ pentru perfecţionarea unui cadru normativ care să înlăture lacunele evidenţiate, cât şi în formularea unor programe în care autorităţile, instituţiile cât şi organizaţiile neguvernamentale să poată coopera pentru stăpânirea fenomenului violenţei în familie.
3. Dacă în cele exprimate mai sus am făcut referiri la sursele prin care legiuitorul receptează fenomenul criminalităţii într-un anumit domeniu, aproape în exclusivitate intern, cum este violenţa în familie, în vederea creării unui cadru juridic adecvat al incriminărilor, în cele ce urmează vom aborda alte domenii care sunt, în principal, legate de mai mulţi factori externi.
Astfel, în perspectiva aderării ţării noastre la Uniunea Europeană întrebarea care se pune ar fi aceea a modului în care sistemul actual de incriminări şi pedepse prevăzut în legea naţională va reuşi să corespundă şi exigenţelor mai concrete ale legislaţiei comunitare, şi, eventual în ce direcţie trebuie să acţioneze pentru perfecţionarea lui în raport cu aceste exigenţe[9].
Pentru a răspunde la această întrebare trebuie, mai întâi, să ştim care este obiectivul constituirii Comunităţii Europene. Luând în seamă Tratatul de la Roma, vom putea desprinde că obiectivul preponderent al Comunităţii Europene este economic, şi anume de a realiza o piaţă comună, o uniune economică şi monetară în vederea stimulării unei dezvoltări armonioase şi echilibrate a activităţilor economice, a creşterii lor durabile şi neinflaţioniste, realizării unui nivel înalt al ocupării forţei de muncă şi al protecţiei sociale, toate acestea în scopul creşterii nivelului de trai şi a calităţii vieţii, a coeziunii economice şi sociale, precum şi a solidarităţii statelor europene.
Având în vedere acest scop se poate trage concluzia că reglementările comunitare vizează, în special, o problematică economică care se referă la statornicirea de preţuri stabile, realizarea unor finanţe publice şi condiţii monetare sănătoase precum şi o balanţă de plăţi stabilă, şi că este obligatorie pentru statele membre.
Deşi tratatul de la Roma recunoaşte că reglementarea penală este un atribut suveran al statelor membre, totuşi prin consacrarea unor libertăţi care privesc persoana şi circulaţia mărfurilor, poate interzice implicit orice măsuri care ar avea ca efect restrângerea acestor libertăţi. Prin urmare, ori de câte ori libertăţile stabilite în legislaţia comunitară s-ar găsi în opoziţie cu unele interdicţii prevăzute de legea penală internă (de pildă în domeniul reglementării relaţiilor economice ori vamale, sau a comerţului de produse ori mărfuri) acestea din urmă vor trebui anulate, dându-se prioritate legislaţiei comunitare. în mod logic se pune problema de a şti pe ce se întemeiază această prioritate a legislaţiei comunitare.
În acest sens este de preferat examinarea experienţei legislative unor state membre ale Comunităţii Europene.
Confruntată cu asemenea situaţii Camera Criminală a Curţii de Casaţie franceze a stabilit principiul că legislaţia comunitară are prioritate în raport cu dreptul intern, invocând în sprijinul acestei concluzii art. 55 din Constituţia franceză, potrivit căreia tratatele au autoritate superioară normelor de drept intern. Soluţia priorităţii legislaţiei comunitare în raport cu cea internă a fost promovată şi de Curtea Constituţională italiană.
Mai mult chiar, în doctrina penală occidentală a devenit majoritară părerea după care ori de câte ori legislaţia comunitară ar permite ca o anumită activitate să se desfăşoare pe teritoriul ţărilor membre, deşi, prin ipoteză, pe teritoriul acestora sau a unora dintre acestea fapta respectivă ar fi nepermisă şi incriminată de lege, legea comunitară, în baza priorităţii ei asupra legii naţionale, va înlătura existenţa normei de incriminare prevăzută în legea naţională.
De asemenea, s-a admis că exercitarea unui drept necunoscut de legislaţia comunitară poate să constituie o cauză justificativă de natură să înlăture existenţa infracţiunii prevăzute de legea internă[10].
În perspectiva integrării ţării noastre în Uniunea Europeană, prioritatea actelor normative comunitare în raport cu cele ale legii penale interne, nu poate fi justificată (ca în legislaţia franceză), pe dispoziţiile art. 20 (2) din Constituţia României care rezervă beneficiul de a avea prioritate faţă de legile interne, numai tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte. Ca atare, textul menţionat din Constituţia României n-ar putea fi invocat şi pentru a asigura prioritate prevederilor altor tratate, cum este cel de la Roma, asupra reglementării interne. în această situaţie ar urma, fie să se extindă prioritatea în raport cu dreptul penal intern şi la alte tratate decât cele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, cum ar fi şi cel de la Roma, fie ca la adoptarea legii penale interne să se aibă în vedere prevederile din Tratat pe care să le cuprindă în legea naţională pentru a realiza o concordanţă între aceasta şi legislaţia comunitară.
Din studiul practicii legislative a unor state membre ale Comunităţii Europene se pot identifica şi alte implicaţii ale legislaţiei comunitare asupra celei penale naţionale. Astfel, unele incriminări interne pot fi introduse ca urmare a directivelor comunitare[11], alteori reglementările comunitare sunt considerate ca aplicabile în dreptul intern fără să fie necesară existenţa unei legi sau a unui decret anume pentru introducerea lor în legislaţia naţională. O atare aplicare se realizează, fie atribuindu-se prin legea internă o sancţiune penală reglementării comunitare, fie substituind reglementarea comunitară textului din legea penală internă care prevede o sancţiune penală[12].
În afară de o influenţă directă a legislaţiei comunitare asupra normei penale interne în literatura de specialitate se subliniază şi o posibilă influenţă indirectă pe care o exercită această legislaţie prin aceea că principiile comunitare pot să facă ineficiente normele penale naţionale acolo unde acestea din urmă devin incompatibile cu legislaţia comunitară. O asemenea influenţă s-a vădit, mai ales, în două direcţii, şi anume a libertăţii de concurenţă şi a libertăţii de exercitare a unei profesii. Sub primul aspect, reglementările comunitare sunt de natură să paralizeze orice măsură restrictivă cu caracter cantitativ la importul de produse, ca şi alte măsuri cu efect echivalent (asemenea măsuri încălcând libertatea de concurenţă).
Potrivit art. 36 din Tratatul de la Roma, statele membre pot să-şi prevadă reglementări restrictive, dacă acestea sunt justificate de raţiuni de moralitate publică, protecţia sănătăţii şi vieţii persoanelor ori a animalelor sau din necesitatea ocrotirii vegetaţiei, protecţia bunurilor din patrimoniul naţional, sau pentru protecţia proprietăţii industriale şi comerciale, cu condiţia ca asemenea restricţii să nu afecteze comerţul intra-comunitar.
Un alt aspect al influenţei indirecte a dreptului comunitar asupra celui intern se referă la dreptul de a exercita o anumită profesie susceptibilă de a afecta libera circulaţie a mărfurilor.
Este interesant de evidenţiat şi influenţa dreptului comunitar asupra sancţiunilor penale prevăzute în legea internă.
Sub acest aspect, în doctrina franceză se citează cazurile în care, ca urmare a deciziilor de principiu ale Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene, instanţa franceză a fost îndemnată să modifice modul de interpretare şi de aplicare a legii interne în domeniu, infracţiunilor vamale.
Potrivit Tratatului de la Roma, mărfurile provenite dintr-o ţară terţă după ce s-au achitat taxele vamale, sunt libere de a circula într-o ţară membră a Comunităţii, fiind asimilate mărfurile provenite chiar de la unul din statele membre.
Nu ar fi lipsit de interes să relevăm şi un alt domeniu în care legea penală se interferează cu legislaţia comunitară. Aşa, de pildă, Tratatul de la Roma prevăzând necesitatea unei largi cooperări a statelor membre în realizarea obiectivelor urmărite prin Tratat, stabileşte totodată şi regulile după care nici un stat membru nu este obligat să furnizeze altui stat informaţii a căror divulgare o consideră contrară intereselor esenţiale ale securităţii sale.
Aceasta nu înseamnă că obligaţiile de informare şi cooperare între statele membre ale Comunităţii Europene, nu vor afecta incriminarea faptei de a trăda prin transmiterea de secrete (art. 157 C.pen. român), dat fiind că această din urmă dispoziţie ocroteşte securitatea statului sub aspectele ei esenţiale, constituind o valoare socială pe care Tratatul de la Roma o lasă în grija exclusivă a autorităţilor naţionale.
De asemenea, merită să semnalăm şi prevederile Tratatului de la Roma, astfel cum au fost completate şi dezvoltate prin Tratatul de la Maastricht (7 februarie 1992). în titlul IV al Tratatului privind Uniunea Europeană există multiple reglementări legate de cooperarea în domeniile justiţiei şi afacerilor interne care fac trimitere, în mod direct, la normele de drept penal. Aşa, de pildă, dispoziţiile menţionate prevăd existenţa unor domenii de interes comun, printre care cele privind reglementarea trecerii frontierelor exterioare ale statelor membre, lupta contra toxicomaniei, a fraudei pe scară internaţională şi a altor crime grave internaţionale, subliniind necesitatea unei cooperări internaţionale mai intense, în aceste domenii, a organelor de poliţie, mai ales în vederea prevenirii şi combaterii terorismului, a traficului de organe şi a altor forme grave ale criminalităţii internaţionale.
Aceste dispoziţii reiau o serie de idei cuprinse deja în Convenţia de aplicare a Acordului de la Schengen (art. 39) din 19 iunie 1990 prin care se stabilea, pentru prima dată, modul de cooperare a organelor de poliţie şi sfera acestei colaborări în vederea descoperirii şi sancţionării faptelor care aduc atingere comunităţii internaţionale (omor, falsificare de monedă, şantaj, răpire, luare de ostateci, trafic de stupefiante, de fiinţe umane, transport ilicit de deşeuri toxice şi periculoase).
4. De asemenea, nu putem omite evidenţierea şi a altor probleme majore cu care se confruntă Uniunea Europeană cum este aceea a fraudelor care se comit în dauna bugetului Uniunii[13].
S-a ajuns la concluzia că prin lărgirea pieţei comune (a realizării libertăţii de circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor) se creează condiţii favorabile şi pentru săvârşirea de fraude, de încălcări ale legislaţiei comunitare.
Într-o astfel de situaţie se pune în mod firesc problema de a stabili principalele obstacole care împiedică o acţiune represivă eficientă împotriva acestor fraude şi alte încălcări ale legislaţiei comunitare.
După părerea experţilor Uniunii Europene, lupta împotriva acestei forme de criminalitate este împiedicată, pe de o parte, de lipsa continuităţii acţiunii represive (competenţa autorităţilor represive este limitată în esenţă la frontierele naţionale), iar pe de altă parte, de diferenţele care există între reglementările represive din diferite state (reglementări referitoare la definirea infracţiunii, la răspunderea penală, la pedepse, la regulile de procedură, de probaţiune etc.[14]).
Soluţia de a acorda unele competenţe dreptului comunitar în materie penală în privinţa acestor fraude financiare şi a altor încălcări, nu poate fi acceptată pentru că s-ar încălca Tratatele fundamentale ale Uniunii Europene, care lasă în competenţa statelor membre atribuţiile de reglementare penală şi, totodată, s-ar ajunge la crearea unui drept penal supranaţional ce n-ar fi în măsură să garanteze respectarea principiilor fundamentale ale dreptului penal (cum ar fi principiul legalităţii incriminărilor şi a pedepsei, principiul vinovăţiei, al individualizării sancţiunii penale şi altele), deoarece dreptul comunitar ar fi o emanaţie a unor organe administrative şi nu al Parlamentului European.
Pentru depăşirea acestor obstacole s-au depus până acum eforturi în trei direcţii şi anume: asimilarea, adică adoptarea unui tratament penal al faptelor care aduc atingere bugetului Uniunii, similar celui folosit în legea internă pentru sancţionarea faptelor care aduc atingere intereselor financiare naţionale; intensificarea cooperării statelor în vederea desfăşurării unor acţiuni eficiente de combatere a fenomenului menţionat şi, în sfârşit, armonizarea legislaţiilor naţionale, adică apropierea lor prin înlăturarea diferenţelor mai importante şi crearea unui cadru juridic, dacă nu identic, cel puţin cu diferenţieri mai reduse, menit să asigure represiunea corespunzătoare a agresiunilor la adresa bugetului Uniunii Europene.
Până în prezent aceste eforturi nu au dat rezultatele scontate şi de aceea există tendinţa de orientare spre o nouă soluţie care ar fi unificarea dispoziţiilor represive ale statelor membre ale Uniunii Europene, cel puţin în direcţia ocrotirii intereselor ei financiare, dacă nu şi în alte direcţii.
Un prim pas dar foarte important în direcţia acestei unificări îl constituie elaborarea de către experţii Uniunii Europene a unui corp de reguli (Corpus Juris) cu caracter penal, care ar urma să fie aprobate de Parlamentul European şi să se aplice în toate statele membre ale Uniunii.
În viziunea autorului acestui corp de reguli, el nu constituie nici un cod penal european, nici un cod de procedură penală, ci un fascicul de reguli penale menite să asigure, în spaţiul judiciar unificat al ţărilor membre ale Uniunii Europene, o represiune mai justă, mai simplă şi mai eficientă a faptelor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii.
Aceste reguli au în vedere tradiţiile legislative ale ţărilor membre, principiile fundamentale de drept unanim recunoscute, dar şi principiile desprinse din practica Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţiei a Comunităţilor Europene.
Corpus Juris cuprinde 35 de reguli repartizate, tradiţional, în regulile de drept penal substanţial şi reguli de procedură penală.
În cadrul dispoziţiilor de drept penal material, Corpus Juris propune incriminarea următoarelor fapte: fraudă la bugetul comunitar, care ar consta din prezentarea în faţa autorităţilor competente de declaraţii incomplete, inexacte sau bazate pe documente false cu scopul de a obţine un ajutor sau o subvenţie, ori pentru lichidarea unor datorii fiscale, acţiuni de natură să prejudicieze bugetul comunităţii, transmiterea ilicită de contracte, adică înţelegerea ocultă asupra ofertelor cu concurenţă în cadrul unei proceduri de adjudecare sau ameninţare, înşelarea concurenţilor ori înţelegerea cu funcţionarul însărcinat cu adjudecarea; corupţia care poate fi comisă atât de un funcţionar european (persoană care are statut de funcţionar al Comunităţilor Europene) cât şi de funcţionarul naţional; abuzul în funcţie a funcţionarului comunitar, aceasta constă fie în acordarea unei subvenţii sau ajutor, scutiri de obligaţii în favoarea unei persoane care nu are în mod evident drept la aceasta, fie prin intervenţia directă sau indirectă pentru acordarea de subvenţii, ajutoare sau scutiri de obligaţii unor întreprinderi sau în legătură cu operaţiuni în care are un interes personal; abuzul de încredere comis de funcţionarul comunitar în funcţia lui de gestionar a fondurilor provenite din bugetul comunitar; divulgarea secretelor funcţiei de către funcţionarul comunitar, dacă informaţia a fost cunoscută în exercitarea sau în virtutea activităţii profesionale; faptele de spălare a banilor, precum şi acelea de tăinuire şi, în sfârşit, asocierea de infractori în detrimentul bugetului comunitar, prin aceasta înţelegând fapta a două sau mai multe persoane de a se asocia având o organizare adecvată în vederea realizării uneia sau a mai multora dintre infracţiunile denumite mai sus.
Sub aspectul sancţiunilor, grupul de experţi ai Uniunii Europene care au redactat Corpus Juris, propun ca pedepse principale: privaţiunea de libertate până la un milion de ecu, amendă care ar putea fi majorată până la de 5 ori, confiscarea instrumentelor, a produsului şi a profitului rezultat din infracţiune, publicarea hotărârii de condamnare; iar ca pedeapsă complementară: excluderea de la subvenţiile viitoare pentru o durată de cel mult 5 ani (în cazul comiterii infracţiunii de fraudă în bugetul comunitar), excluderea de la tranzacţii viitoare pentru o durată de cel mult 5 ani, interzicerea funcţiei publice comunitare şi naţionale pe o durată de cel mult 5 ani.
Acest sistem de sancţiuni sugerat de autorii documentului european coincide numai în parte cu prevederile legii penale române. Codul penal român cunoaşte numai pedeapsa privativă de libertate şi amenda ca pedepse principale. De asemenea, legea penală română prevede confiscarea specială, însă ca măsură de siguranţă, şi nu ca pedeapsă principală; numai interzicerea funcţiei sau profesiei este prevăzută de Codul penal român ca pedeapsă complementară, întocmai ca şi documentul european.
Legea penală română nu cuprinde însă în sistemul său de sancţiuni publicarea hotărârii de condamnare, excluderea de la subvenţiile viitoare, excluderea de la tranzacţiile viitoare şi nici sancţionare a persoanelor juridice sub nici o formă.
Comparând Corpus Juris cu legea penală română, referitor la poziţia subiectivă a făptuitorului, vom observa că în ambele legi intenţia constituie forma de vinovăţie pentru toate infracţiunile iar culpa numai în cazul fraudei comunitare, iar eroarea de fapt înlătură caracterul penal al faptei.
Autorii lui Corpus Juris au introdus în documentul european soluţia modernă privitoare la eroarea de drept, în sensul că aceasta când este inevitabilă, exclude răspunderea penală, iar dacă este evitabilă constituie o circumstanţă atenuantă[15]. O astfel de soluţie este în contradicţie cu prevederile art. 51 alin. final C.pen., care consacră soluţia contrară, şi anume lipsa totală de relevanţă a erorii de drept penal. Acest text stabileşte principiul că necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale nu înlătură caracterul penal al faptei.
Răspunderea penală pentru săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile menţionate în documentul european revine, în viziunea autorilor acestuia, oricărei persoane care a săvârşit nemijlocit fapta ori a contribuit la comiterea acesteia în calitate de instigator sau complice, ca şi în dreptul penal român.
În concepţia actului normativ european răspunderea penală revine şi conducătorilor de întreprinderi în cazul în care o infracţiune din cele menţionate a fost comisă în contul întreprinderii de către o persoană supusă autorităţii sale. Sunt pasibile de răspundere penală şi grupurile având personalitate juridică, ca şi cele care au calitatea de subiect de drept, privind titularii unui patrimoniu autonom, dacă infracţiunea a fost săvârşită în contul grupului de către un organ, un reprezentant sau de orice altă persoană acţionând în numele său ori având putere de decizie, de drept sau de fapt. Răspunderea penală a grupului nu o exclude pe aceea a persoanelor fizice, autori, instigatori sau complici.
Legea penală română nu prevede posibilitatea tragerii la răspundere penală a conducătorilor de întreprinderi, decât dacă aceştia săvârşesc fapte care constituie o formă de participaţie (autor, coautor, instigator, complice). De asemenea, legea penală română nu prevede posibilitatea sancţionării persoanei juridice ca atare, ci numai a persoanelor juridice care acţionează în numele şi în contul acesteia, chiar dacă doctrina mai nouă ar fi favorabilă primei soluţii[16].
Corpus Juris consacră asemănător legii penale române, principiul proporţionalităţii pedepselor, prevăzând ca pedepsele aplicabile infracţiunilor menţionate trebuie să fie pronunţate în funcţie de gravitatea faptei, a vinovăţiei autorului şi de gradul contribuţiei sale la săvârşirea infracţiunii. Vor fi avute în vedere diferite circumstanţe ca: viaţa anterioară a făptuitorului, eventuala recidivă, personalitatea făptuitorului şi, mai ales, eforturile depuse de acesta pentru repararea pagubelor cauzate.
Analiza comparativă a propunerilor de legiferare cuprinse în Corpus Juris şi a reglementărilor din legislaţia penală română confirmă concluziile experţilor Uniunii Europene, după care o protecţie penală eficientă a intereselor financiare ale Uniunii Europene n-ar putea fi asigurată decât prin elaborarea unor reguli penale care să se aplice unitar în spaţiul juridic comunitar, evitându-se diferenţierile mari dintre legislaţiile naţionale, motiv de permanente controverse şi inechităţi în desfăşurarea regresiunii penale faptelor care aduc atingere bugetului comunitar.
5. Un alt domeniu la care ne vom referi în continuare este cel al criminalităţii informatice.
Se ştie că dezvoltarea tehnologiei a dus, pe de o parte, la creşterea beneficiilor pentru toţi, dar pe de altă parte, şi la creşterea pericolelor şi spaimelor.
Într-adevăr, prin Internet, informaţia se poate obţine fără mari eforturi financiare. Internet-ul este un instrument susceptibil să fie folosit atât pentru cercetări academice, comunicaţii de diverse tipuri, dar şi pentru traficanţii de droguri, pentru terorişti, pentru pervertiţii sexuali şi pedofili. Din acest considerent în Europa se încearcă crearea unui cadru legal adecvat realităţilor sociale care să reglementeze situaţii foarte diferite şi fără afectarea libertăţilor individuale.
În acest sens Comitetul Miniştrilor Statelor Membre a adoptat (la 13 septembrie 1989) Recomandarea nr.89 asupra criminalităţii informatice, considerând că se impune să se dea un răspuns prompt, adecvat şi rapid la noua sfidare a criminalităţii informatice; cum aceasta are adesea un caracter transfrontalier, apare necesitatea armonizării legislaţiilor şi practicilor în materie, precum şi creşterea cooperării juridice internaţionale; ca urmare, s-a recomandat guvernelor statelor membre, precum şi celor care doresc să devină membre, să ţină seama, cu ocazia revizuirii legislaţiei sau cu prilejul pregătirii uneia noi, de raportul asupra criminalităţii informatice elaborat de Comitetul european pentru problemele criminale şi, în particular, de principiile directoare pentru legislaţia naţională şi să raporteze Secretariatului General al Consiliului Europei orice evoluţie a legislaţiei lor, a practicii, şi a experimentelor în materie de colaborare juridică internaţională referitoare la criminalitatea informatică.
Problema criminalităţii informatice a fost pusă în discuţie şi cu prilejul celui de al XV-lea Congres al Asociaţiei Internaţionale de Drept Penal care a avut loc în septembrie 1994 la Rio de Janeiro, la care a participat şi o delegaţie română de la Curtea Supremă de Justiţie. Secţiunea a II-a a Congresului, a dezbătut tema "Infracţiuni săvârşite prin computer" din care reţinem unele concluzii mai relevante[17]. Astfel, s-a apreciat că dezvoltarea tehnicii informaticii a făcut să apară necesitatea ocrotirii valorilor sociale tradiţionale împotriva atacurilor ilicite comise prin intermediul calculatorului, susceptibile să producă mari pagube economice. Totodată, a apărut necesitatea ocrotirii sistemelor informatice însăşi şi a datelor conţinute în aceste sisteme.
În măsura în care dreptul tradiţional este insuficient, devine necesară modificarea legilor existente sau crearea de noi categorii de infracţiuni dacă alte măsuri se dovedesc ineficiente (principiul subsidiarităţii răspunderii penale).
Se sugerează să se acorde atenţie mobilităţii ce există în acest domeniu şi ca unele definiţii din lista Consiliului Europei să fie examinate şi în lumina progresului tehnicii informaticii. S-ar putea, de asemenea, completa lista cu faptele susceptibile de incriminare[18], cum ar fi traficul de cuvinte de trecere obişnuite ilegal, elaborarea şi difuzarea de programe virus sau altele similare care pot fi sau nu destinate să penetreze într-un program informatic, tulburând buna funcţionare a programelor şi a sistemelor informatice.
Efectuarea urmăririi în acest domeniu infracţional presupune un personal corespunzător, se va avea în vedere posibilitatea cooperării cu victima, cu martorii direcţi şi cu alţi utilizatori ai tehnologiei de informaţie, în afară de persoana suspectă., precum şi posibilitatea interceptării comunicaţiilor în cadrul său între sistemele de ordinatoare, pentru clarificarea problemelor urmăririi penale.
Este o realitate faptul că România nu poate rămâne departe de sistemul informatic şi trebuie să se adapteze noii ere informaţionale; deşi, în ultimul deceniu, s-au făcut unele eforturi în ceea ce priveşte dotarea cu noile elemente caracteristice societăţii informatizate, suntem încă departe de a atinge un grad de progres la nivel comparabil sau compatibil cu ţările dezvoltate. Cu toate acestea în ultimii ani au fost descoperiţi hackeri români care au bulversat reţeaua Internet fără a putea fi sancţionaţi, deşi au fost descoperiţi, pentru că nu există un cadru legal informaţional.
În prezent, există o reglementare cu totul insuficientă în ceea ce priveşte programele pentru calculator[19]. Aceasta este şi explicaţia pentru care România a intrat în atenţia comunităţii internaţionale şi somată să-şi completeze normativul juridic penal[20]. Pentru aceasta, către Parlamentul României a fost înaintată, la data de 1 februarie 2002 propunerea legislativă privind modificarea şi completarea Codului penal în domeniul infracţiunilor în ciberspaţiu.
În expunerea de motive se arată, printre altele, că cirberspaţiul poate fi folosit pentru scopuri legale, dar şi pentru a comite infracţiuni, unele din infracţiuni putând aduce prejudicii foarte mari proprietarilor sau concesionarilor de sisteme de computere sau, în cazul cel mai grav producând acte de terorism. Se apreciază că majoritatea marilor fraude produse în ultimii 12 ani în sistemul bancar românesc au avut la bază ciberinfracţiuni. Lipsa legislaţiei în acest domeniu a permis tărăgănarea investigaţiilor, găsirea şi pedepsirea imediată a vinovaţilor.
Infracţiunile în ciberspaţiu sunt comise: împotriva confidenţialităţii, integrităţii şi disponibilităţilor datelor de computer şi a sistemelor de computere; pentru utilizarea ilegală a sistemelor de computere în scopul comiterii unor infracţiuni tradiţionale; pentru răspândirea pornografiei cu minori în sisteme de computere.
Caracterul infracţiunilor în ciberspaţiu poate fi global, depăşind graniţele unei ţări. Adoptarea unei legi în asemenea domeniu constituie o condiţie esenţială pentru ca România să semneze şi ratifice Convenţia asupra ciberinfracţiunilor (Convention on Cybercrime, adoptată la 8 noiembrie 2001), aliniind astfel legislaţia naţională la legislaţia Uniunii Europene şi a Statelor Unite ale Americii. Prin urmare, legea odată adoptată contribuie la armonizarea legislaţiei româneşti cu legislaţia internaţională, susţinând efortul de integrare a României în structurile euroatlantice.
[1] Avocatul poporului are ca rol fundamental apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. în acest scop, din oficiu sau la cererea persoanei lezate în drepturile sau libertăţile lor constată sau verifică faptele de încălcare a drepturilor şi libertăţilor, sesizează autorităţile competente în vederea restabilirii legalităţii şi a reparării prejudiciilor cauzate. Autorităţile publice sunt obligate să asigure Avocatului Poporului sprijinul necesar în exercitarea atribuţiilor sale.
[2] Declaraţia asupra Eliminării violenţei împotriva femeilor, are printre alte merite, şi pe acela de a da o definiţie precisă pentru sintagma "Violenţa împotriva femeilor" şi anume: "Orice act de violenţă bazată pe deosebirea de sex prin care rezultă sau este posibil să rezulte pentru femei traumatisme sau suferinţe fizice, sexuale sau psihologice, inclusiv ameninţările cu astfel de acte, constrângerea sau lipsirea de libertate săvârşite fie în viaţa publică, fie în viaţa privată". Articolul 2 al acestei Declaraţii aduce precizări privind sfera de cuprindere a violenţei împotriva femeilor, distingând, într-o manieră nelimitativă, trei direcţii principale: a). violenţa fizică, sexuală şi psihologică în familie, care include bătaia, abuzul sexual asupra copiilor de sex feminin, violenţă legată de zestre, viol marital, mutilarea genitală şi alte practici ce lezează femeile, violenţa nonmaritală şi violenţa legată de exploatare; b). violenţa fizică, sexuală şi psihologică manifestată în societate; c). violenţa fizică, sexuală şi psihologică perpetuă sau tolerată, ignorată deliberat de către stat.
[3] Păuniţă Turcu, Violenţa în familie, Departamentul pentru informare parlamentară, Bucureşti, 2001, p. 37-39.
[4] Potrivit Institutului pentru Cercetarea şi Prevenirea Criminalităţii - I.P.G. - dacă ne referim la minori - victime ale violenţei în familie, fenomenul se prezintă astfel: 1998 s-au înregistrat 1987 de cazuri, în 1999 s-au înregistrat 2131 de cazuri, iar în 2000 s-au înregistrat 2075 de cazuri.
Referitor la infracţiunile de natură sexuală cu victime minori, produse în familie, situaţia 1998-2000, potrivit aceluiaşi Institut, se prezintă astfel: în 1998 s-au înregistrat 378 infracţiuni; în 1999 s-au înregistrat 618 infracţiuni, iar în 2000 s-au înregistrat 582 de infracţiuni.
[5] O formă aparte de violenţă în cadrul familiei o constituie cea îndreptată împotriva vârstnicilor, constând în neglijarea, abuzul sau maltratarea din partea propriilor copii sau a rudelor apropiate.
[6] Analiza şi prevenirea violenţelor în familie, Bucureşti, 2002, p. 16.
[7] Noul Cod penal francez adoptat în septembrie 1993 incriminează violul în art. 222-223, inclusiv pe cel conjugal, dar la varianta tip a infracţiunii. La varianta agravată cuprinde împrejurarea "Când este săvârşit de un ascendent legitim, natural sau adoptiv, sau de către oricare persoană având autoritate asupra victimei".
[8] Violul în interiorul cuplului, în Anglia, este sancţionat de judecător de la începutul anilor 1990, dar tribunalele s-au ocupat mai puţin de asemenea cazuri. Durata mariajului poate constitui o cauză de atenuare a pedepsei. Astfel, în 1999, un bărbat care îşi violase soţia a fost condamnat la o pedeapsă cu închisoare de numai 2 ani, pe motiv că au fost căsătoriţi 17 ani.
[9] G.Antoniu, Legislaţia comunitară şi legea penală, în "R.D.P." nr. 2/2000, p. 10.
[10] G.Ştefan, G.Levasseur, G.Burlac, Droit penal general, Dolloz, Paris, 1995, p. 190-192; autorii subliniază că dispoziţiile Tratatului de la Roma se aplică direct în ordinea juridică internă franceză. Legislaţia comunitară este obligatorie şi are prioritate faţă de normele penale preexistente iar aplicarea legii penale interne poate fi parolizată de norma comunitară.
[11] Mireille Dalmas Marty, Droit penale des affaires, p. 37.
[12] În acest sens, în literatura de specialitate franceză se citează decizia din 22 octombrie 1970 a Curţii de Conturi care a făcut aplicarea reglementării comunitare nr. 24 în locul dispoziţiilor interne.
[13] Aşa cum rezultă din referatele anuale al Comisiei Parlamentului European şi rapoartele anuale ale Curţii de Conturi ale Uniunii Europene, numai în anul 1985, din cele peste 12.000 de cazuri investigate, s-au constatat pagube mai mari de 62 milioane ecu la încasări şi 59 de milioane ecu la cheltuieli, fără ca numărul total al fraudelor, care set mai mare, să poată fi evaluat integral.
[14] Corpus Juris, cuprinzând dispoziţii penale privind protecţia intereselor financiare ale Uniunii Europene, sub redacţia lui Mireille Dalmas Marty, Editura Carl Haymanns, Kohn, Berlin, Bonn, Munchen, 1998, p. 104.
[15] G.Antoniu, Eroarea de drept penal, în "R.D.P." nr. 1/1994, p. 5-7.
[16] G.Antoniu, Răspunderea penală a persoanei juridice, în "R.D.P." nr. 1/1996, p. 9 şi următoarele; C.Bulai, Manual de drept penal, Editura All, Bucureşti, 1997, p. 203-204.
[17] Cel de-al XV-lea Congres al Asociaţiei Internaţionale de Drept Penal, cronică semnată de dr. Leonida Pastor, în "R.D.P." nr. 2/1994, p. 184-189.
[18] în Rezoluţia nr. 9 adoptată de Consiliul Europei la 13 septembrie 1989 se enumeră principalele conduite care ar trebui sau ar face obiectul sancţiunii penale. Lista minimală a acestora cuprinde fapte ca: frauda informatică, falsul în informatică, faptele care aduc prejudicii datelor sau programelor informatice, sabotorul informatic, accesul neautorizat şi interceptarea neautorizată, reproducerea neautorizată de programe informatice protejate, reproducerea neautorizată a unei topografii, alterarea datelor sau programelor informatice, spionajul informatic, utilizarea neautorizată a unui ordinator, utilizarea neautorizată a unui program informatic protejat.
[19] Legea dreptului de autor şi a drepturilor conexe (publicată în M.Of. din 26 iunie 1996), care prevede, în capitolul IX, Protecţia programelor pentru calculator, unele reglementări fiind considerate insuficiente.
[20] Ioana Vasiu, Tehnologia informatică şi dreptul penal, în "R.D.P." nr. 3/1997, p. 98.