Publicat în Buletin Documentar nr. 3/2005 al P.N.A./D.N.A.
REGIMUL JURIDIC AL DECLARAŢIILOR PE CARE JUDECĂTORII, PROCURORII, MAGISTRAŢII-ASISTENŢI ŞI PERSONALUL AUXILIAR DE SPECIALITATE SUNT OBLIGAŢI SĂ LE DEA, POTRIVIT LEGII NR. 303/2004
Dorin Ciuncan
Aurelian Niculiţă
Legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor nr. 303/2004[1] instituie o serie de obligaţii în sarcina judecătorilor, procurorilor, magistraţilor-asistenţi şi personalului auxiliar de specialitate, prin care aceştia trebuie să dea declaraţii cu privire la următoarele aspecte:
Pe lângă aceste declaraţii, personalul amintit are şi obligaţia să prezinte, în condiţiile şi la termenele prevăzute de lege, declaraţia de avere şi declaraţia de interese.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, funcţiile de judecător, procuror, magistrat-asistent şi asistent judiciar sunt incompatibile cu orice alte funcţii publice sau private, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior, precum şi a celor de instruire din cadrul Institutului Naţional al Magistraturii şi al Şcolii Naţionale de Grefieri, în condiţiile legii.
Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să se abţină de la orice activitate legată de actul de justiţie în cazuri care presupun existenţa unui conflict între interesele lor şi interesul public de înfăptuire a justiţiei sau de apărare a intereselor generale ale societăţii, cu excepţia cazurilor în care conflictul de interese a fost adus la cunoştinţă, în scris, colegiului de conducere al instanţei sau conducătorului parchetului şi s-a considerat că existenţa conflictului de interese nu afectează îndeplinirea imparţială a atribuţiilor de serviciu.
În acest sens, potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, judecătorii, procurorii, magistraţii-asistenţi şi personalul auxiliar de specialitate sunt obligaţi să dea, anual, o declaraţie pe proprie răspundere în care să menţioneze dacă soţul, rudele sau afinii până la gradul al IV-lea, inclusiv, exercită o funcţie sau desfăşoară o activitate juridică ori activităţi de investigare sau cercetare penală, precum şi locul de muncă al acestora. Declaraţiile se înregistrează şi se depun la dosarul profesional.
Conform dispoziţiilor art. 61 alin. (1) judecătorii, procurorii, magistraţii-asistenţi, personalul de specialitate juridică asimilat magistraţilor şi personalul auxiliar de specialitate sunt obligaţi să facă o declaraţie autentică, pe propria răspundere potrivit legii penale, privind apartenenţa sau neapartenenţa ca agent sau colaborator al organelor de securitate, ca poliţie politică. Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii este autoritatea care verifică declaraţiile menţionate, iar rezultatele verificărilor se ataşează la dosarul profesional.
Conform prevederilor art. 62 alin. (1) din aceeaşi lege, judecătorii, procurorii, magistraţii-asistenţi, personalul de specialitate juridică asimilat acestora şi personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi parchetelor nu pot fi lucrători operativi, inclusiv acoperiţi, informatori sau colaboratori ai serviciilor de informaţii.
Persoanele prevăzute mai sus, în conformitate cu prevederile art. 62 alin. (2), completează, anual, o declaraţie autentică, pe proprie răspundere potrivit legii penale, din care să rezulte că nu sunt lucrători operativi, inclusiv acoperiţi, informatori sau colaboratori ai serviciilor de informaţii. Consiliul Suprem de Apărare a Ţării este autoritatea care verifică, din oficiu sau la sesizarea Consiliul Superior al Magistraturii ori a ministrului justiţiei, realitatea acestor declaraţii, iar încălcarea dispoziţiilor privind incompatibilitatea menţionată conduce la eliberarea din funcţia deţinută, inclusiv cea de judecător sau procuror.
Aspectele pe care le vom analiza în cele ce urmează sunt legate de natura juridică a declaraţiilor pe care judecătorii, procurorii, magistraţii-asistenţi şi personalul auxiliar de specialitate sunt obligaţi să le dea, potrivit prevederilor art. 6 alin. (3), art. 61 alin. (1) şi, respectiv, art. 62 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.
În ceea ce priveşte definirea termenului de "declaraţie", vom pleca de la înţelesul acesteia în procedura penală, dar ne vom delimita, aşa cum va rezulta şi în cele ce urmează, de natura juridică a declaraţiei prevăzută în procedura penală, care se constituie într-un drept al învinuitului sau al inculpatului[2]. Astfel, considerând faptul că declaraţiile prevăzute în Legea nr. 303/2004 reprezintă corelativul dreptului legiuitorului de a impune personalului autorităţilor judecătoreşti o anumită conduită, putem spune că declaraţia reprezintă un act juridic, o manifestare unilaterală de voinţă, transpusă în formă scrisă, autentică sau sub semnătură privată, prin care o persoană, denumită declarant, descrie o situaţie juridică existentă ca atare. Definiţia dată nu este una care să clarifice în totalitate aspectele legate de natura juridică a declaraţiilor prevăzute în Legea nr. 303/2004, dar se impune pentru stabilirea elementelor componente şi a sancţiunilor ce pot interveni în cazul nedepunerii declaraţiei, pe de o parte, precum şi în cazul neveridicităţii celor afirmate în declaraţia respectivă, pe de altă parte.
O clasificare exhaustivă a declaraţiilor prevăzute în Legea nr. 303/2004 presupune stabilirea criteriilor după care aceasta se poate realiza, respectiv în funcţie de sancţiunea ce asigură respectarea obligaţiei corelativă declaraţiei impuse de lege şi în funcţie de forma declaraţiei.
Astfel, în funcţie de sancţiunea ce asigură respectarea obligaţiei corelativă declaraţiei impuse de lege, distingem între:
Este de menţionat faptul că legea nu prevede nici o sancţiune expresă pentru nedepunerea la termen a declaraţiilor prevăzute în Legea nr. 303/2004, deşi art. VII din Legea nr. 247/2005 prevede că judecătorii, procurorii, magistraţii-asistenţi, personalul de specialitate juridică asimilat magistraţilor şi personalul auxiliar de specialitate depun declaraţiile prevăzute la art. 6 alin. (3) sau, după caz, art. 61 şi art. 62 din Legea nr. 303/2004, în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a acestei legi. În schimb, dispoziţiile art. 97 lit. a) din Legea nr. 303/2004 prevede că constituie abateri disciplinare, încălcarea prevederilor legale referitoare doar la declaraţiile de avere, declaraţiile de interese, incompatibilităţi şi interdicţii privind judecătorii şi procurorii, iar sancţiunea disciplinară, potrivit art. 98 din aceeaşi lege, poate merge până la excluderea din magistratură.
Aşa cum am afirmat mai sus, depunerea declaraţiilor prevăzute de Legea nr. 303/2004 este o obligaţie legală. Ceea ce diferenţiază acest obiect este sancţiunea aplicabilă nerespectării obligaţiei.
Astfel, declaraţia prevăzută în art. 6 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 are ca obiect afirmaţia dacă soţul, rudele sau afinii până la gradul al IV-lea, inclusiv, exercită o funcţie sau desfăşoară o activitate juridică ori activităţi de investigare sau cercetare penală. Această afirmaţie este una pur declarativă, fără consecinţe juridice în ceea ce priveşte faptul că una sau mai multe rude exercită o funcţie sau desfăşoară o activitate juridică ori activităţi de investigare sau cercetare penală.
Declaraţia prevăzută în art. 61 alin. (1) are ca obiect afirmaţia privind apartenenţa sau neapartenenţa declarantului, ca agent sau colaborator al organelor de securitate, ca poliţie politică.
Declaraţia prevăzută în art. 62 alin. (2) are ca obiect afirmaţia dacă declarantul este sau nu lucrător operativ, inclusiv acoperit, informator sau colaborator al serviciilor de informaţii.
Cu privire la sancţiuni, putem afirma că acestea sunt de două tipuri: cele care intervin în cazul nedepunerii declaraţiei în termenul şi condiţiile prevăzute de lege şi cele care intervin în cazul în care obiectul declaraţiei nu este conform cu realitatea.
Astfel, în cazul tuturor celor trei declaraţii, nedepunerea acestora în termenul prevăzut de lege, respectiv 60 de zile de la intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, poate constitui abatere disciplinară, potrivit art. 97 lit. a) din Legea nr. 303/2004, şi poate atrage una din sancţiunile prevăzute în art. 98 din Legea nr. 303/2004, existând întotdeauna posibilitatea dovedirii bunei – credinţe, prin răsturnarea sarcinii probei – magistratul fiind obligat, dacă s-a început o procedură administrativă împotriva sa, să justifice întârzierea.
Dacă obiectul declaraţiei prevăzute în art. 6 alin. (3) nu este conform cu realitatea, singura sancţiune aplicabilă, şi numai dacă se dovedeşte o abatere disciplinară, este una din sancţiunile disciplinare prevăzute în art. 98 din Legea nr. 303/2004.
Dacă obiectul declaraţiei prevăzute în art. 61 alin. (1) nu este conform cu realitatea, pe lângă posibila sancţionare disciplinară, judecătorii sau procurorii care participă la concurs sau examen pentru o funcţie de conducere, precum şi cei propuşi pentru o asemenea funcţie, sunt obligaţi să declare că nu au făcut parte din serviciile de informaţii înainte de 1990 şi nici nu au colaborat cu acele servicii, sancţiunea fiind imposibilitatea participării la concurs ori examen, potrivit art. 48 alin. (11), respectiv potrivit art. 481 alin. (11) din Legea nr. 303/2004.
Dacă obiectul declaraţiei prevăzute în art. 62 alin. (2) nu este conform cu realitatea, aceasta conduce la eliberarea din funcţia deţinută, inclusiv cea de judecător sau procuror, potrivit aceluiaşi text de lege.
În ceea ce priveşte forma declaraţiilor, putem distinge între declaraţii sub semnătură privată, aşa cum este cea prevăzută în art. 6 alin. (3), şi declaraţii în formă autentică, prevăzute în art. 61 alin. (1) şi art. 62 alin. (2). În ceea ce priveşte forma autentică a declaraţiilor, menţionăm că, potrivit dispoziţiilor art. 44 din Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, cu modificările şi completările ulterioare, înscrisurile pentru care legea prevede forma autentică vor fi redactate numai de notari publici, de avocatul părţilor interesate sau de consilierul juridic ori reprezentantul legal al persoanei juridice, după caz.
În ceea ce priveşte neveridicitatea afirmaţiilor care fac obiectul celor trei declaraţii, se ridică întrebarea dacă aceasta conduce la infracţiunea de fals în declaraţii, aşa cum este reglementat în art. 292 din Codul penal. Luând în considerare faptul că numai declararea în vederea producerii de consecinţe juridice poate constitui elementul material al infracţiunii de fals în declaraţii, considerăm că numai atunci când se urmăreşte participarea la examen sau concurs pentru ocuparea unei funcţii de conducere, iar judecătorul ori procurorul respectiv declară că nu a făcut parte din serviciile de informaţii înainte de 1990 şi nici nu au colaborat cu acele servicii, fapt ce nu corespunde realităţii, atunci, pe lângă sancţiunea imposibilităţii participării la concurs ori examen, potrivit art. 48 alin. (11), respectiv potrivit art. 481 alin. (11) din Legea nr. 303/2004, persoana respectivă poate fi urmărită penal pentru fals în declaraţii, potrivit art. 292 din Codul penal. O situaţie similară este şi în cazul declaraţiei prevăzute în art. 62 alin. (2), care, dacă nu este conformă cu realitatea, conduce nu doar la eliberarea din funcţia deţinută, inclusiv cea de judecător sau procuror, dar şi atrage răspunderea penală, potrivit aceluiaşi art. 292 din Codul penal.
[1] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 29 iunie 2004, modificată prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005.
[2] I. Neagu, Drept procesual penal. Tratat. Ed. Global Lex, 2002, p. 348.