Publicat în Buletin Documentar nr. 1/2003 al P.N.A./D.N.A.

CONSIDERAŢII ASUPRA INFRACŢIUNILOR DE LUARE DE MITĂ ŞI DE DARE DE MITĂ

Nelu Ciobanu

procuror militar

În cadrul dispoziţiilor legale care au ca obiect combaterea corupţiei, infracţiunile de luare si dare de mită ocupă un loc central, fiind infracţiuni de corupţie în înţelesul strict al acestei noţiuni.

Diversitatea situaţiilor întâlnite în activitatea de urmărire penală şi în cursul judecăţii precum şi legislaţia fluidă în acest domeniu au generat o practică judiciară neunitară şi au stârnit controverse în doctrină cu privire la aspecte legate de cele două infracţiuni susmenţionate

În aceste condiţii, prezenta lucrare încearcă să aducă unele precizări şi să exprime opinii cu privire la câteva probleme punctuale de drept, cele mai multe apărute în cursul activităţii de urmărire penală şi judiciară efectuată în cadrul Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial.

Aceste aspecte sunt grupate în capitolul I al lucrării intitulate "Consideraţii teoretice", fiind grefate pe o expunere mai largă a problematicii fiecărei instituţii abordate, cu referiri la practica judiciară. în capitolul II al lucrării, intitulată "Aspecte practice" sunt expuse câteva probleme legate de acţiunea propriu-zisă de constatare a infracţiunilor flagrante de luare de mită si dare de mită, precum şi de activitatea concretă de urmărire penală a acestor infracţiuni.

Problemele înfăţişate nu constituie o descriere a procedurilor specifice ci privesc doar aspecte negative ale unor asemenea activităţi sau, dimpotrivă, unele tendinţe noi apărute în activitatea de urmărire penală, tendinţe care sperăm că vor îmbunătăţi calitatea acesteia.

CAPITOLUL I
CARACTERUL ATRIBUŢIILOR DE SERVICIU ALE SUBIECTULUI ACTIV AL INFRACŢIUNII
DE LUARE DE MITĂ

În cadrul dosarului penal nr. 479/P/2001 al Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a fost dispusă trimiterea în judecată, pentru mai multe infracţiuni de luare de mită, a doi subofiţeri de poliţie care nu aveau înscrise în fişa postului atribuţii privind constatarea unor infracţiuni sau cercetarea penală, considerându-se că, în temeiul prevederilor art. 25 din Legea nr. 26/1994, aceştia, fiind cadre de poliţie, aveau obligaţia generală de serviciu de a interveni şi de a pune capăt infracţiunilor de furt sau tăinuire la care au participat^[1].

Potrivit art. 25 din Legea nr. 26/1994 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, poliţistul este obligat să intervină şi în afara orelor de program, a atribuţiilor sale de serviciu şi a competenţei teritoriale, când ia cunoştinţă de o infracţiune flagrantă, precum şi pentru conservarea probelor, în cazul altor infracţiuni.

Din cuprinsul materialului de urmărire penală a rezultat că sumele de bani au fost primite, oferite sau date, nu atât pentru participaţia propriu-zisă a poliţiştilor la săvârşirea furturilor şi valorificarea ţiţeiului sustras, ci, mai ales, în considerarea calităţii de poliţist a acestora, cu toate avantajele care decurgeau din cumpărarea, contra unor sume de bani, a serviciilor unor funcţionari care, în mod practic, au ca principală atribuţie de serviciu, păstrarea ordinii şi a legalităţii.

De altfel, această soluţie a fost prefigurată de către practica judiciară (inclusiv de către cea anterioară legii susmenţionată) care a stabilit că poate fi subiect activ al infracţiunii de luare de mită poliţistul care se află în afara competenţei sale teritoriale^[2], în concediul de odihnă^[3] ori dacă fapta s-a petrecut într-o zi nelucrătoare^[4], sau chiar cel care avea atribuţii limitate privind actul care a făcut obiectul luării de mită^[5].

În practica recentă s-a mai stabilit că poliţistul, funcţionar în înţelesul legii penale, are îndatorirea de a acţiona în realizarea uneia dintre cele mai generale atribuţii ale Poliţiei Române, aceea de a desfăşura, potrivit competenţei stabilită prin lege, activităţi pentru constatarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală şi efectuarea cercetărilor în legătură cu aceste fapte (art. 15, al. 1, lit. g din Legea nr. 26/1994^[6].

În concluzie, considerăm că funcţionarul public care pretinde sau primeşte bani sau alte foloase, ori acceptă sau nu respinge promisiunea unor astfel de foloase, săvârşeşte infracţiunea de luare de mită, dacă acţiunile susmenţionate au loc în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini, de a întârzia sau de a face un act contrar îndatoririlor sale de serviciu, chiar dacă este vorba despre îndatoririle sale generale de serviciu, aşa cum acestea rezultă din actele normative (inclusiv cele administrative) care reglementează statutul funcţionarului respectiv sau organizarea şi funcţionarea instituţiei din care face parte.

CRITERIILE STABILIRII SFEREI NOŢIUNII DE
"FUNCŢIONAR CU ATRIBUŢII DE CONTROL"

Infracţiunea de luare de mită săvârşită de un funcţionar cu atribuţii de control are un are un subiect activ calificat care trebuie să îndeplinească cumulativ condiţiile de a fi funcţionar în înţelesul legii penale şi de a avea atribuţii de control.

Cu privire la înţelesul sintagmei "atribuţii de control" (care se regăseşte şi în art. 263 al. 2 din C.pen. şi în art. 227 din C.pr.pen., precum şi în recentele legi speciale privind corupţia) în literatura juridică au fost exprimate două puncte de vedere:

• a) prin "funcţionar cu atribuţii de control" se înţelege un funcţionar calificat astfel prin dispoziţiile legale în vigoare^[7];
• b) atribuţiile de control ale funcţionarului se determină în mod concret, pentru fiecare caz în parte, în funcţie de natura atribuţiilor de serviciu ale făptuitorului;^[8]

Prima opinie a fost exprimată într-un comentariu de speţă^[9] privind fapta săvârşită de către un funcţionar care avea calitatea de şef de tren la o staţie C.F.R. şi care a primit sume de bani de la mai mulţi călători care circulau cu trenul pentru a le permite călătoria fără bilet şi pentru a nu încheia vreun act de constatare.

Conform autorului, teza potrivit căreia atribuţiile de control ale funcţionarului se determină în mod concret, pentru fiecare caz în parte, este de natură să introducă criterii relative şi discutabile în stabilirea subiectului activ calificat al infracţiunii de luare de mită întru cât s-ar lăsa la latitudinea organelor judiciare stabilirea, în concret, a naturii atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului în cauză iar o asemenea modalitate de stabilire a atribuţiilor de control ar putea veni în contradicţie cu dispoziţiile legale care reglementează şi stabilesc expres atribuţiile de serviciu ale funcţionarului respectiv^[10].

Contrar acestei opinii, considerăm că eventualele atribuţii de control acordate unui funcţionar trebuie decelate prin parcurgerea a două paliere:

• a) examinarea atentă a actelor normative care reglementează activitatea în domeniul respectiv şi a celor referitoare la atribuţiile sale de serviciu (inclusiv a actelor administrative cu caracter normativ, a regulamentelor de ordine interioare şi altor dispoziţii ierarhice opozabile funcţionarului respectiv);
• b) studierea fişei postului, adică a documentului operaţional care include toate elementele, componentele sau variabilele care caracterizează postul respectiv, cu accentul pe relaţiile organizatorice, sarcinile cheie, autoritatea acordată şi limitele de competenţă^[11].

Această interpretare, care este departe de a fi relativă sau discreţionară, dă posibilitatea organelor de urmărire penală şi instanţelor de judecată ca, prin interpretarea actelor susmenţionate, să stabilească dacă în exercitarea atribuţiilor de serviciu avute în vedere la infracţiunea de luare de mită, funcţionarul respectiv avea sau nu atribuţii de control, indiferent de împrejurarea ca acestea sunt conferite de statutul său profesional, aşa cum este conturat prin actele normative din domeniul respectiv ori prin acte interne (fişa postului, regulamente de ordine interioară, etc.) sau prin acte de delegare de competenţă. De altfel, raţiunea legiuitorului a fost aceea de a sancţiona cu o pedeapsă mai mare pe acel funcţionar care, datorită atribuţiilor sale de serviciu, are aptitudinea de a dispune anumite măsuri, de a controla punerea lor în aplicare şi de a aplica sancţiuni pentru nerespectarea măsurilor dispuse.

În practica judiciară^[12] s-a statuat că exercitarea "atribuţiilor de control", în accepţiunea art. 254, al. 2, C.pr.pen., presupune examinarea sau analiza permanentă ori periodică a unei activităţi sau situaţii, în vederea urmăririi evoluţiei acesteia sau luării măsurilor de remediere iar nu simpla constatare, surprindere sau înregistrare a unei realităţi.

Pe de altă parte, este inacceptabilă teza conform căreia aprecierea judiciară a existenţei sau inexistenţei unor fapte sau împrejurări (instituţie care mai este întâlnită în domeniul dreptului penal) are la bază raţionamente relative şi discutabile care vin în contradicţie cu dispoziţiile legale în domeniu.

Dimpotrivă, cum am arătat, criteriile de apreciere sunt obiective, fiind întemeiate tocmai pe analiza dispoziţiilor legale care definesc statutul funcţionarului respectiv, precum şi a fişei postului, act care aprofundează responsabilităţile şi limitele de competenţa ale celui în cauză. Numai din analiza coroborată a conţinutului acestor acte rezultă, în mod expres sau tacit, dar univoc, existenţa atribuţiilor de control.

Mai menţionăm că, având în vedere prevederile art. 7, al. 2 din Legea nr. 78/200, sfera noţiunii de funcţionar cu atribuţii de control prezintă importanţă şi pentru faptul că infracţiunea de dare de mită săvârşită faţă de un asemenea funcţionar se sancţionează cu pedeapsa prevăzută la art. 255 din C.pr.pen., al cărei maxim se majorează cu 2 ani.

DACĂ DENUNŢĂTORUL MITUITOR POATE FI
PARTE CIVILĂ ÎN PROCESUL PENAL

Pornind de la faptul că în unele acte de inculpare, denunţătorul-mituitor, care a solicitat restituirea banilor sau foloaselor care au făcut obiectul infracţiunii, figurează ca parte civilă s-a pus întrebarea dacă această persoană poate fi parte civilă în procesul penal.

Conform prevederilor art. 14 şi 15 din C.pr.pen., acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, iar persoana care a suferit o vătămare prin infracţiune se poate constitui parte civilă în contra învinuitului, inculpatului sau a persoanei responsabilă civilmente.

Obiectul juridic special al infracţiunilor de luare de mită şi dare de mită constă în relaţiile sociale referitoare la buna desfăşurare a activităţii de serviciu, care presupun îndeplinirea cu probitate de către funcţionarii publici, precum şi de către ceilalţi funcţionari a îndatoririlor de serviciu^[13].

Cele două infracţiuni formale, în conţinutul cărora legiuitorul a prevăzut numai acţiunea sau inacţiunea, fără să mai fi cuprins şi urmarea produsă de săvârşirea ei, urmare care este prezumată prin simpla săvârşire a acţiunii, nefiind necesară dovada existenţei urmării.

Rezultatul constă în lezarea sau punerea în pericol a obiectului juridic al infracţiunilor sau, mai exact, într-o stare de pericol, deoarece, fără să se aducă o atingere efectivă obiectului ocrotirii penale se creează o stare de pericol pentru acesta^[14].

În cazul infracţiunilor examinate, rezultatul nu îmbracă forma unei urmări materiale, nici măcar în cazul primirii unei sume de bani sau a altui folos, ci rezultatul constă într-o stare de pericol determinată de săvârşirea oricăreia dintre acţiunile sau inacţiunile ce realizează elementul material al infracţiunilor.

Rezultatul este cert, existenţa sa rezultă ex re, iar orice altă interpretare ar implica o confuzie între elementul material al infracţiunii şi rezultatul acesteia^[15].

În literatura juridică s-a arătat, în mod corect, că atunci "când elementul material constă în primirea de mită care a fost pretinsă în scopul îndeplinirii unui act licit privitor la îndatoririle de serviciu, urmarea imediată constă şi în vătămarea patrimoniului adusă persoanei constrânse a da mită"^[16].

Când mituitorul dă mită din proprie iniţiativă, fără să i se fi pretins, nu se poate vorbi despre o pagubă în patrimoniul acesteia; dimpotrivă, când o persoană este constrânsă să dea mită, fapta acestuia nu cade sub incidenţa legii penale, iar prejudiciul material suferit este urmarea directă şi imediată a activităţii ilicite a funcţionarului incorect.

În condiţiile existenţei acestei cauze care înlătură caracterul penal al faptei, în temeiul prevederile art. 255 alin. 5 C.pen., este obligatoriu ca banii, valorile sau orice alte bunuri să fie restituite persoanei care le-a dat, adică mituitorului.

În concluzie, în situaţiile prezentate, admiterea acţiunii civile nu este posibilă, iar sumele de bani sau alte foloase care au făcut obiectul luării de mită sau dării de mită, se vor confisca, în temeiul prevederilor art. 254 alin. 3 C.pen. sau art. 255 alin. 4 C.pen., sau se vor restitui mituitorului dar nu pe calea unei acţiuni civile, ci în conformitate cu prevederile art.255 alin. 5 C.pen. în acest ultim caz, restituirea este obligatorie şi poate fi făcută atât în cursul urmăririi penale, cât şi al judecăţii, în măsura în care restituirea, în cursul procesului penal, a banilor sau a altor bunuri, care au făcut obiectul infracţiunilor (obiecte care constituie mijloace materiale de probă) nu ar putea stânjeni aflarea adevărului.

Fiind prevăzută de lege, restituirea trebuie dispusă, din oficiu, în toate cazurile, fără a fi nevoie de o cerere expresă în acest sens, din partea mituitorului.

Faţă de cele expuse, apreciem că nefiind o persoană vătămată prin infracţiune, denunţătorul-mituitor nu se poate constitui parte civilă în cauză, acesta urmând a avea, în faza de judecată, calitatea de martor, întrucât a denunţat autorităţii fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat pentru acea infracţiune.

Pe de altă parte, mituitorul poate solicita restituirea sumelor de bani sau bunurilor care au făcut obiectul mitei, iar instanţa de judecată este obligată ca, din oficiu, să dispună, în funcţie de datele cauzei, fie confiscarea sumelor de bani sau valorilor care au făcut obiectul mitei, fie restituirea acestora, dar nu pe calea unei acţiuni civile, ci în temeiul prevederilor legii penale.

 

DISTINCŢIA DINTRE FORMA CONTINUATĂ A INFRACŢIUNILOR ŞI CONCURSUL DE INFRACŢIUNI

 

În cursul urmăririi penale efectuate de către procurorii militari în dosare având ca obiect infracţiunile de luare şi dare de mită, au fost adoptate soluţii diferite privind încadrarea juridică a faptelor, în condiţiile în care , ulterior înţelegerii de a se da anumite sume de bani ca mită, pentru ca cel mituit să îndeplinească succesiv mai multe acte privitoare la funcţia pe care o exercită, mituitorul a plătit sumele de bani promise la diferite intervale de timp, pe măsura efectuării actelor respective.

Astfel, deşi tendinţa dominantă este ca aceste fapte să fie privite ca un concurs de infracţiuni, au existat cazuri când persoanele care au primit sumele de bani sau alte foloase au fost trimise în judecată pentru săvârşirea unei singure infracţiuni de luare de mită sau dare de mită, în condiţiile prevăzute de art. 41 alin. 2 din C.pen.

Nu îmbrăţişăm acest ultim punct de vedere şi considerăm că săvârşirea, la intervale de timp diferite, a două sau mai multe fapte prin care se concretizează conţinuturi alternative diferite ale infracţiunii de luare de mită, dă naştere unei unităţi naturale de infracţiuni, incompatibilă cu infracţiunea continuată^[17].

În condiţiile în care între acţiunile sau inacţiunile incriminate ca modalităţi distincte de săvârşire a aceleiaşi infracţiuni există o legătură naturală, adică săvârşirea uneia este urmarea firească a celeilalte, comiterea succesivă a acestor activităţi realizează o unitate naturală de infracţiune. Aşa se întâmplă şi în cazul infracţiunii de luare de mită, unde pretindea, acceptarea sau nerespingerea promisiunii unor sume de bani sau altor foloase nu reprezintă decât momente intermediare care îşi găsesc împlinirea în acţiunea finală de primire a sumelor de bani sau altor foloase^[18].

De altfel, practica instanţei supreme confirmă că, dacă ulterior înţelegerii de a se da anumite sume de bani ca mită, pentru ca cel mituit să îndeplinească, succesiv, mai multe acte privitoare la funcţia pe care o exercită, mituitorul a plătit, la diferite intervale de timp, sumele de bani promise, pe măsura efectuării acelor acte, nu se poate vorbi despre o infracţiune continuată de luare de mită^[19].

Spre exemplificare, într-un dosar penal^[20], a fost dispusă trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a unor cadre de poliţie, pentru comiterea, în condiţiile concursului real de infracţiuni, a mai multor infracţiuni de luare de mită. Dosarul respectiv a avut ca obiect furturi masive de ţiţei din parcuri petroliere şi conducte magistrale de transport, săvârşite cu complicitatea unor cadre de poliţie, care au asigurat paza grupurilor infracţionale în timpul sustragerilor sau, ulterior, pe durata transportului cantităţilor de ţiţei până la beneficiari.

Conform unor înţelegeri prealabile, în schimbul activităţii lor infracţionale, poliţiştii respectivi au primit, în repetate rânduri, de la autorii furturilor, diverse sume de bani.

Din analiza stării de fapt a rezultat că poliţiştilor implicaţi în furturi le-a lipsit reprezentarea, fie chiar şi generică, a actelor care urmau să fie comise ulterior înţelegerii, iar de fiecare dată, iniţiativa săvârşirii furturilor a aparţinut mituitorilor, care i-au contactat în acest sens pe cei mituiţi^[21]. De altfel, cele două părţi (inculpaţii care au promis, oferit sau au dat mită şi cadrele militare care au participat la săvârşirea furturilor de ţiţei) nu s-au înţeles asupra unei sume fixe de bani care să fie plătită ulterior, în rate, ci, persoanele mituite au fost plătite cu o anumită sumă pentru fiecare act în parte efectuat de către acestea, motiv pentru care considerăm corectă trimiterea în judecată a cadrelor militare respective, pentru săvârşirea mai multor infracţiuni de luare de mită, aflate în concurs real.

CONSTRÂNGEREA MITUITORULUI ÎN CAZUL INFRACŢIUNII DE DARE DE MITĂ - CONDIŢIILE
DE EXISTENŢĂ ŞI TEMEIUL JURIDIC AL SOLUŢIEI DISPUSE DE CĂTRE ORGANELE JUDICIARE

Potrivit art. 255, al. 2 din C.pr.pen., promisiunea, oferirea sau darea de bani sau alte foloase unui funcţionar sau altui salariat "nu constituie infracţiunea atunci când mituitorul a fost constrâns prin orice mijloace de către cel care a luat mită".

Pentru ca fapta de dare de mită să nu constituie infracţiune, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:

• a) să existe o constrângere prin orice mijloace din partea persoanei care a luat mita, ceea ce presupune o gamă largă de modalităţi de exercitare a constrângerii^[22], esenţial fiind ca acţiunile celui mituit să fie univoce şi să aibă ca scop determinarea mituitorului de a săvârşi fapta;
• b) constrângerea exercitată trebuie să aibă un caracter real sau să aibă aparenţa realităţii, adică să fie aptă să înlăture sau să restrângă libertatea ori capacitatea de determinare a voinţei persoanei asupra căreia este exercitată, încât să o silească la o conduită impusă sau pretinsă de către infractor.

Este necesară, totuşi, păstrarea proporţiei între interesul sacrificat (eventualitatea tragerii ulterioare la răspundere pentru infracţiunea de dare de mită) şi cel salvat prin promisiunea, oferirea sau darea unei sume de bani.

De aceea, aprecierea interesului pe care mituitorul îl protejează (care poate fi şi patrimonial), trebuie raportată la persoana acestuia şi la modul său de percepere a acţiunilor persoanei care a exercitat constrângerea.

• c) constrângerea trebuie să fie anterioară astfel încât să poată determina promisiunea, oferirea sau darea sumelor de bani sau foloaselor care fac obiectul dării de mită;
• d) iniţiativa dării de mită să nu provină de la mituitor ci de la cel mituit; dispoziţiile art. 255 alin. 2 C.pen. nu sunt aplicabile în situaţia în care iniţiativa dării de mită a aparţinut mituitorului chiar dacă ulterior, funcţionarul care a primit mita a stăruit pe lângă cel dintâi să-i aducă bunurile oferite^[23].

Date fiind cele expuse, subscriem opiniei majorităţii autorilor, conform căreia constrângerea prevăzută de art. 255 al. 2 C.pen. nu se identifică cu constrângerea morală reglementată de art. 46 al. 2 din C.pr.pen., între acestea existând deosebiri cât priveşte mijloacele de realizare, valorile periclitate şi gradul de libertate a celui împotriva căruia este îndreptată constrângerea^[24].

Pe de altă parte, atunci când existenţa constrângerii este stabilită de către organele judiciare, fapta săvârşită nu constituie infracţiune, iar, pe cale de consecinţă, este înlăturată răspunderea penală a celui constrâns.

Dacă pe parcursul efectuării urmăririi penale se constată existenţa unei astfel de cauze, acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare ori nu mai poate fi exercitată, urmând a fi dispusă o soluţie de neurmărire penală.

Temeiul legal al unei asemenea soluţii este controversat în practica judiciară, existând opinia că ne aflăm în prezenţa unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei (art. 10, lit. e din C.pr.pen.).

Într-o altă opinie, soluţia are la bază prevederile art. 10, lit. d din C.pr.pen. - faptei îi lipseşte unul dintre elementele constitutive ale infracţiunii - deoarece lipseşte elementul subiectiv (intenţia de a promite, oferi sau de a da mită), datorată constrângerii exercitate asupra mituitorului.

O altă soluţie ar putea fi ipoteza că faptei îi lipseşte una din trăsăturile esenţiale ale infracţiunii (fapta mituitorului constrâns nu constituie o faptă prevăzută de către legea penală - art. 10, lit. b din C.pr.pen.).

Expresia "nu constituie infracţiune" este întrebuinţată de către legiuitor ori de câte ori este vorba despre o cauză care înlătură caracterul penal al faptei (regăsim o asemenea situaţie şi la infracţiunile prevăzute la art. 207 şi art. 304 din C.pen.).

Aşa fiind, apreciem că prevederile art. 255 al. 2 C.pr.pen., constituie o cauză specială şi cu o aplicare restrânsă la această infracţiune, de înlăturare a caracterului penal al faptei de dare de mită iar temeiul legal al soluţiei de urmărire penală îl vor constitui în această situaţie prevederile art. 10, lit. e din C.pr.pen.

CONSIDERAŢII ASUPRA CAUZEI DE IMPUNITATE PREVĂZUTĂ ÎN ART. 255 alin. 3 DIN CODUL PENAL

Conform prevederilor art. 255 al. 3 din C.pen., mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă autorităţii fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea infracţiune.

Acest text legal are un mare grad de generalitate, astfel că aplicarea sa de către organele judiciare a stârnit controverse, impunându-se efectuarea în continuare a unor precizări.

Denunţarea constă în sesizarea organelor de urmărire penală pe calea unui denunţ, care, conform prevederilor art. 223 C.pr.pen., constă în încunoştinţarea făcută unei organizaţii din cele prevăzute în art. 145 din C. Penal, de către o persoană sau de către o unitate, despre săvârşirea unei infracţiuni.

Aşadar, pentru a fi apărat de răspundere penală, mituitorul (care este totdeauna o persoană fizică), poate sesiza personal organele de urmărire penală pe calea unui denunţ scris sau oral (numit impropriu în practica curentă a organelor de cercetare penală, autodenunţ) ori poate încunoştinţa conducerea unităţii din care face parte cel mituit, iar acesta, la rândul său, va sesiza organele de urmărire penală, în temeiul obligaţiei stipulate de art. 227 din C.pr.pen.

Denunţul nu trebuie să corespundă unor anumite condiţii de formă dar, conform prevederilor art. 223 al. 2 C.pr.pen. trebuie să conţină aceleaşi date ca şi plângerea, ale cărei elemente de conţinut sunt enumerate în cuprinsul art. 222 din C.pr.pen.

Din interpretarea coroborată a celor două texte, rezultă că este necesar ca denunţul să cuprindă date privind persoana denunţătorului (numele, prenumele, calitatea şi domiciliul acesteia, fapta denunţată (descrierea faptei care formează obiectul sesizării), făptuitorul (indicarea persoanei mituite şi a celorlalţi participanţi la săvârşirea faptei, dacă sunt cunoscuţi), precum şi date privind mijloacele de probă.

Considerăm că răspunderea penală a mituitorului este înlăturată şi în situaţia în care denunţului formulat îi lipsesc unele elemente, de esenţa acestuia fiind intenţia neechivocă a denunţătorului de a sesiza autorităţii săvârşirea faptei de dare de mită.

Astfel, în practica judiciară s-a decis că apărarea de pedeapsă a mituitorului are loc nu numai în cazul când acesta a introdus un denunţ propriu-zis, în forma prescrisă de lege, ci şi atunci când, fiind cercetat pentru alte fapte, a dat declaraţie în faţa organului de urmărire penală, în care a adus la cunoştinţa acestui organ atât fapta sa de dare de mită, cât şi fapta funcţionarului care a primit mita^[25].

În cazul denunţului oral, acesta se consemnează într-un proces verbal de către organul în faţa căruia a fost făcut iar, în principiu, procesul verbal respectiv trebuie să conţină toate elementele specifice unui asemenea act şi unui denunţ scris.

În practica organelor de urmărire penală, întocmirea procesului verbal de consemnare a denunţului oral are loc atunci când denunţătorul nu ştie să scrie, când condiţiile nu-i permit scrierea unui denunţ (suferă de o boală, se află într-un loc de detenţie ori există o altă împrejurare care îl pune în imposibilitatea de a întocmi un denunţ scris) sau când organele de urmărire penală doresc ca, în acest mod să surprindă faptul că denunţătorul s-a prezentat din proprie iniţiativă şi s-a adresat direct organelor de urmărire penală.

Nu excludem, dată fiind dezvoltarea tehnicii şi caracterul de urgenţă al acţiunilor care trebuie întreprinse de către organele de urmărire într-o asemenea situaţie, ca denunţul să fie făcut autorităţii prin telefon sau printr-un alt mijloc de comunicare la distanţă. Considerăm că, într-un asemenea caz, organele de urmărire trebuie să trateze denunţul respectiv ca pe un denunţ oral al mituitorului, cu consecinţele legale sus menţionate. Astfel, apreciem că denunţătorul este apărat de răspundere penală, cu condiţia ca identitatea acestuia să fie stabilită în mod cert, prin mijloace de probă concludente.

Cât priveşte natura faptelor descrise în denunţ, în doctrină există două opinii diferite:

• a) pentru a fi apărat de pedeapsă, "mituitorul trebuie să denunţe, nu să se autodenunţe" ^[26], în sensul că acesta se poate referi şi la fapta de luare de mită, trecând sub tăcere participaţia sa.
• b) Pentru îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 255 al. 3, C.pen., este necesar ca fapta vizată prin denunţ să fie fapta proprie de dare de mită, fără a fi necesar ca mituitorul să denunţe şi fapta corelativă de luare de mită^[27].

Apreciem drept corectă ultima dintre cele două opinii, în sensul că pentru a fi apărat de răspundere penală nu este suficient ca mituitorul să denunţe fapta altor persoane ci, apărarea de pedeapsă este legată de denunţarea faptelor proprii în legătură cu infracţiunea de dare de mită, sens în care s-a pronunţat şi practica judiciară^[28].

Această interpretare rezultă din însuşi conţinutul art. 255 al. 3 C.pen., text care se referă la infracţiunea de dare de mită.

Este adevărat că, fiind vorba de infracţiuni corelative, din denunţul mituitorului făcut în legătură cu propria faptă rezultă, inevitabil, şi elemente privind fapta celui mituit.

Având în vedere opinia pe care o susţinem, considerăm, că denunţul mituitorului îşi produce efectele legale chiar dacă infracţiunea corelativă de luare de mită nu există întrucât promisiunea sau oferta dării de mită nu au fost acceptate de către cel mituit.

În literatura juridică s-a mai făcut precizarea că obiectul denunţului îl constituie faptul concret şi nu calificarea lui juridică^[29].

Fiind o denunţare a faptei proprii, cauza de impunitate produce efecte în in personam, nefiind aplicabilă celorlalţi participanţi (instigator, complice) la săvârşirea faptei de mită.

O altă controversă este aceea privind sfera noţiunii de autoritate căreia trebuie să-i fie adresat denunţul prevăzut în art. 255 al. 3 din C.pen.

Aşa cum am arătat şi în debutul acestui material, pentru motivele arătate, apreciem că în sfera noţiunii de autoritate, sunt incluse atât organele judiciare - competente sau necompetente să efectueze urmărirea penală pentru infracţiunea de dare de mită - cât şi organele cu atribuţii de conducere sau de control din organizaţia din care face parte cel mituit precum şi orice funcţionar sau alt salariat dacă infracţiunea s-a comis în legătură cu serviciul în cadrul căruia acesta îşi îndeplineşte sarcinile^[30].

O altă condiţie pentru ca impunitatea prevăzută de art. 255 al. 3 C.pen. să funcţioneze este aceea ca încunoştinţarea autorităţii despre fapta de dare de mită să fi avut loc mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea infracţiune.

Cu alte cuvinte, este necesar ca denunţul făcut de către mituitor organelor de urmărire penală sau încunoştinţarea unei alte autorităţi despre săvârşirea faptei să fie anterioare momentului în care organul de urmărire a fost sesizat pentru respectiva infracţiune (când cele două acte sunt făcute în aceeaşi zi, organele judiciare vor stabili, prin mijloace de probă, succesiunea în timp a acestora).

Cât priveşte "organul de urmărire" despre a cărui sesizare face vorbire textul, apreciem că această noţiune trebuie interpretată restrictiv, în sensul excluderii altor organe de urmărire sau de cercetare penală care nu sunt competente pentru efectuarea urmăririi penale a infracţiunii de dare de mită. Aşadar, pentru ca prevederile art. 255 al. 3, C.pen. să fie aplicabile, este necesar ca denunţarea să aibă loc înainte de sesizarea organelor parchetului, fiind vorba despre parchetul care are competenţa materială, personală şi teritorială să efectueze urmărirea penală pentru infracţiunea prevăzută de art. 255 C.pen.

Condiţia nu este îndeplinită în situaţia când organele de poliţie, acţionând în baza dispoziţiilor art. 213 C.pr.pen., constată săvârşirea infracţiunii flagrante de luare de mită, întrucât chiar dacă a recunoscut săvârşirea faptei în faţa organelor de poliţie, aceasta nu are semnificaţia unei denunţări^[31].

În literatura juridică este unanimă opinia conform căreia nerecunoaşterea săvârşirii faptei în timpul anchetei penale nu constituie o denunţare în sensul art. 255 al. 3 din C.pen., deoarece o interpretare contrară ar duce la concluzia că nu pot fi pedepsiţi decât mituitorii care nu au mărturisit comiterea infracţiunii^[32].

În practica judiciară s-a pus întrebarea: care este momentul în care organul de urmărire competentă se consideră a fi sesizat pentru infracţiunea de luare de mită?

Au fost formulate mai multe opinii:

• a) mituitorul beneficiază de impunitate şi atunci când denunţul a avut loc în timpul cât se efectuau actele premergătoare începerii urmăririi penale, potrivit art. 224 C.pr.pen. sau cât se efectuau acte de constatare conform art. 214 şi art. 215 din C.pr.pen., aceste două tipuri de acte procedurale fiind anterioare sesizării organelor judiciare^[33];
• b) cauza de impunitate operează dacă denunţul a avut loc în perioada în care se efectuau acte de constatare dar nu şi în perioada actelor premergătoare.

În susţinerea celei de-a doua opinii, pe care o considerăm corectă, s-a arătat că sesizarea organului de urmărire penală precede efectuarea actelor premergătoare, iar actul de sesizare este cel care declanşează activitatea judiciară în faza urmăririi penale^[34].

Cât priveşte actele de constatare menţionate mai sus, având în vedere precizările făcute în legătură cu sintagma "organ de urmărire", apreciem că prevederile art. 255 al. 3 C.pen. sunt funcţionale dacă denunţarea a fost făcută în perioada întocmirii unor acte de constatare de către organele de cercetare prevăzute în art. 214 C.pr.pen. sau de către comandaţii de nave şi aeronave ori de către subofiţerii trupelor de grăniceri (art. 215 C.pr.pen.).

Pentru justificarea existenţei acestei cauze de nepedepsire, în literatura de specialitate s-au exprimat următoarele opinii:

• a) este o măsură de prevenire a săvârşirii infracţiunii de luare de mită prin crearea, pentru cel tentat să ia mită, a temerii că va fi denunţat^[35];
• b) este o modalitate de a nu împiedica descoperirea infracţiunii de luare de mită, deoarece dacă mituitorul al fi şi acesta pedepsit, n-ar îndrăzni să denunţe funcţionarul incorect care, în felul acesta s-ar afla la adăpost de răspunderea penală pentru fapta săvârşită^[36];
• c) denunţarea faptei arată că mituitorul regretă fapta şi nu prezintă, sub raportul persoanei sale, un pericol social accentuat^[37];
• d) acest caz special de impunitate este menit să înlesnească şi să accelereze represiunea, prin prompta descoperire a faptelor de luare de mită şi identificarea persoanelor care au primit mită^[38];

În principiu, fiecare dintre aceste opinii este corectă, cu menţiunea că, din punctul nostru de vedere, raţiunile principale ale legiuitorului au fost cele legate de prevenirea, descoperirea şi sancţionarea funcţionarilor care se fac vinovaţi de luare de mită, măsuri care sunt posibile tocmai datorită faptului că această infracţiune este corelativă cu cea de dare de mită iar între mituitor şi funcţionarul corupt se stabileşte o legătură ocultă, pe care cauza de impunitate o subminează chiar din interior, facilitând aducerea ei la cunoştinţa organelor judiciare.

În sfârşit, într-o altă părere, pe care, datorită motivelor arătate, nu o împărtăşim, denunţarea faptei de către mituitor ar trebui să constituie doar o cauză de reducere a pedepsei, iar nu o cauză de nepedepsire^[39].

Denunţarea faptei în condiţiile art. 255 al. 3 din C.pen., constituie un caz special de împiedicare a exercitării acţiunii penale într-o situaţie restrânsă şi cu valabilitate doar pentru infracţiunea de dare de mită.

Temeiul legal al soluţiei de neurmărire penală într-o asemenea situaţie este art. 10 lit. f din C.pr.pen., care în teza finală arată că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare sau exercitată când lipseşte o altă condiţie necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, aceasta fiind o formulare care include cazurile speciale de tipul celui dezbătut^[40].

Apreciem că, în situaţia concursului dintre prevederile art. 255 al.2 şi al. 3 din C.pen. (când mituitorul a fost constrâns de către cel care a luat mita după care a denunţat fapta autorităţii în termenul prevăzut de lege) preeminenţă are cauza care înlătură caracterul penal al faptei prevăzută în art. 255 al. 2 din C.pen.

Soluţia se impune având în vedere ordinea legală de prioritate stabilită de către legiuitor în cuprinsul art. 10 din C.pr.pen., urmând ca soluţia să se întemeieze pe prevederile lit. e din articolul arătat.

În final, trebuie făcută şi precizarea că, prin art. 19 din Ordonanţa de Urgenţă nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie a fost introdusă o cauză legală de atenuare a pedepsei, în sensul că persoana care a comis una din infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, iar în timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni, beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.

CONFISCAREA SPECIALĂ ÎN CAZUL INFRACŢIUNILOR
DE LUARE DE MITĂ ŞI DARE DE MITĂ

Potrivit prevederilor art. 254 al. 3 C.pr.pen., "banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul luării de mită se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani".

În baza art. 255 al. 4, care face trimitere la textul sus menţionat, banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul luării de mită se confiscă "chiar dacă oferta nu a fost urmată de acceptare".

În legătură cu această confiscare specială au existat numeroase controverse în literatura de specialitate, precum şi soluţii neunitare în practica judiciară.

În aceste condiţii, vom încerca să facem o succintă trecere în revistă a acestor probleme, făcând, în fiecare situaţie, trimiteri la practica judiciară în domeniu.

Un prim subiect de controversă l-a constituit natura juridică a confiscării în cazul luării şi dării de mită, conturându-se următoarele opinii:

• a) confiscarea constituie o pedeapsă complimentară^[41];>
• b) confiscarea este o pedeapsă accesorie^[42] producându-şi efectele de plin drept, o dată cu aplicarea pedepsei principale;
• c) în cazul luării de mită şi dării de mită, confiscarea are natura juridică a confiscării speciale prevăzută în art. 118 din C.pen.^[43].

Această ultimă opinie este împărtăşită în prezent de către majoritatea autorilor, care explică această prevedere expresă şi specială a confiscării prin aceea că legiuitorul a dorit să-i sublinieze caracterul obligatoriu iar, pe de altă parte, pentru a reglementa situaţia, neprevăzută în art. 118 C.pen. - în care banii ori celelalte foloase ce au făcut obiectul mitei nu se mai găsesc^[44].

Nu împărtăşim motivarea privind conferirea caracterului obligatoriu al acestei măsuri de siguranţă specială deoarece şi confiscarea specială prevăzută de art. 118 din C.pr.pen., are un asemenea caracter, în sensul că se aplică în toate cazurile.

Deosebirea dintre expresiile folosite de legiuitor pentru a desemna obiectul mitei ("bani sau alte foloase") şi obiectul confiscării ("bani, valori sau orice alte bunuri") se explică prin aceea că obiectul mitei poate fi şi de natură nepatrimonială (avantaje nepatrimoniale sau neevaluabile în bani), caz în care nu poate fi supus confiscării, aceasta fiind o măsură care are caracter pur patrimonial.

Valorile şi bunurile sunt supuse confiscării indiferent dacă acestea se află la condamnat sau la o altă persoană, inclusiv la persoana de la care cel mituit le-a primit anterior, măsura fiind opozabilă erga omnes.

Când valorile şi bunurile nu se mai găsesc, condamnatul (persoana condamnată printr-o hotărâre judecătorească definitivă) este obligat la plata echivalentului lor în bani, această situaţie referindu-se la cazurile când identificarea şi preluarea lor nu mai sunt posibile în mod efectiv (deţinătorul lor nu poate fi identificat, bunurile au fost distruse sau consumate sau bunul a fost dobândit de un terţ de bună credinţă, preluarea acestuia nefiind permisă de către prevederile art. 1909 C. Civil).

În ipoteza când cel mituit a restituit bunurile mituitorului iar acesta nu a fost trimis în judecată pentru dare de mită, dar nici nu poate pretinde, în temeiul prevederilor art. 255 al. 5 C.pen., restituirea acestora, mituitorul va fi introdus în cauză, ca deţinător al bunurilor, în vederea confiscării acestora sau obligării sale la plata contravalorii lor^[45].

Când banii au fost găsiţi de către organele de urmărire penală, aceştia nu mai pot fi confiscaţi de la cel care i-a primit ca mită^[46] această soluţie fiind valabilă şi în cazul bunurilor care s-au restituit mituitorului, caz în care condamnatul nu poate fi obligat la plata valorii lor^[47].

În situaţia când banii sau bunurile supuse confiscării provin din sustrageri din avutul public, acestea nu se confiscă, ci trebuie restituite unităţii păgubite^[48].

Totuşi, au existat cazuri în practica judiciară, când valorile sau bunurile care au fost date ca mită au provenit din săvârşirea altor infracţiuni (situaţie întâlnită des în cadrul grupurilor constituite în condiţiile criminalităţii organizate care au ca formă de manifestare şi săvârşirea unor infracţiuni de corupţie). în astfel de situaţii, chiar dacă potrivit prevederilor art. 255 al. 5 din C.pen., banii sau bunurile trebuiau restituite mituitorului, acestea vor fi confiscate, în temeiul prevederilor art. 118 din C.pen., care completează dispoziţiile privind confiscarea legată de infracţiunile de corupţie.

Când infracţiunea de luare de mită a fost săvârşită în participaţie, obligaţia de a plăti echivalentul în bani al bunurilor sau valorilor primite ca mită, atunci când nu se mai găsesc, nu este o obligaţie solidară (precum cea prevăzută în art. 1003 Cod Civil). Instanţa va trebui să stabilească pentru fiecare participant ce bunuri şi ce valori i-au revenit şi să-l oblige separat, la plata echivalentului în bani al acestora, în măsura în care bunurile nu se mai pot confisca în natură şi în limita beneficiului realizat personal de către fiecare participant^[49].

Confiscarea sau obligarea la plata echivalentului în bani nu pot interveni în situaţia când luarea de mită se realizează în varianta normativă a pretinderii neurmată de acceptare. Când pretinderea nu a fost urmată de acceptarea obiectului mitei precum şi atunci când infracţiunea a fost săvârşită prin acceptarea sau nerespingerea promisiunii de a da mită, apreciem, contrar opiniei unor autori^[50], că valorile sau bunurile respective nu sunt supuse confiscării, sens în care este orientată şi practica judiciară^[51].

În cazul dării de mită, confiscarea specială operează numai atunci când infracţiunea se comite prin oferirea sau darea de bani sau bunuri, nu şi atunci când aceasta se săvârşeşte prin promisiunea unor asemenea foloase^[52].

Atunci când o sumă de bani sau un bun intră de două sau mai multe ori în sfera de incidenţă a confiscării speciale, acestea vor fi confiscate o singură dată^[53]. Spre exemplificare, atunci când o parte din sumele de bani provenite din sustragerea unor cantităţi de ţiţei au fost folosite pentru mituirea unor poliţişti, sumele date drept mită vor fi confiscate o singură dată şi numai în măsura în care nu servesc la despăgubirea unităţii prejudiciate.

În practică s-a mai decis că împrejurarea că funcţionarul a cheltuit pentru nevoile unităţii unele din sumele primite ca mită, nu-l exonerează pe acesta de plata lor, aceste fiind supuse în totalitate confiscării speciale^[54].

De asemenea, când bunurile se confiscă de la funcţionarul care le-a primit, nu mai poate opera încă o confiscare a contravalorii aceloraşi bunuri de la mituitor.

În alineatul ultim al art. 255 C.pen., legiuitorul a prevăzut două excepţii de la obligativitatea confiscării, în sensul că banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat în cazul când mituitorul a fost constrâns prin orice mijloace de către cel care a luat mita şi în cazul când mituitorul a denunţat autorităţii fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea infracţiune.

Referitor la o situaţie des întâlnită în activitatea parchetelor, practica judiciară a decis că în situaţia când persoana căreia i s-a cerut mită de către un funcţionar a denunţat fapta autorităţilor competente iar acestea au constatat infracţiunile flagrante de luare de mită şi dare de mită, suma de bani sau bunul ce fac obiectul mitei nu sunt supuse confiscării ci se restituie denunţătorului mituit^[55].

În practica fostei instanţe supreme a existat o atenuare a acestei reguli, în sensul că bunurile nu se restituie mituitorului apărat de pedeapsă când se constată că acesta le-a oferit sau le-a dat funcţionarului, a aşteptat să beneficieze de atitudinea lui incorectă, obţinând anumite avantaje, apoi l-a denunţat pentru a reintra în posesia bunurilor respective^[56].

Deşi acest punct de vedere este încă susţinut de către unii autori^[57], considerăm că acesta este greşit, deoarece adaugă la lege şi contravine caracterului de măsură de siguranţă al confiscării speciale precum şi naturii măsurii de restituire a bunurilor.

Cât priveşte privarea mituitorului de avantajele şi beneficiile obţinute ca urmare a conduitei sale inechitabile, aceasta se poate obţine prin intermediul restabilirii situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii.

La întrebarea dacă restituirea banilor, valorilor şi a celorlalte bunuri trebuie dispusă din oficiu sau la cererea mituitorului, s-au dat răspunsuri diferite.

S-a avansat ideea că restituirea are loc numai dacă persoana respectivă o solicită, în caz contrar, banii, valorile sau celelalte bunuri se vor confisca^[58].

Într-o altă opinie^[59], fiind prevăzută de lege, restituirea trebuie dispusă din oficiu, fără a fi nevoie de o cerere expresă în acest sens din partea mituitorului.

Susţinem această ultimă opinie, cu amendamentul că dacă mituitorul, din diverse motive, refuză primirea banilor, valorilor sau a altor bunuri, acestea vor fi supuse confiscării, neputând, din raţiuni lesne de înţeles să fie restituite celui care le-a primit drept mită.

În final, precizăm că într-o perioadă relativ recentă au fost adoptate mai multe acte normative privind combaterea corupţiei, care conţin şi dispoziţii privitoare la confiscarea specială.

Astfel, art. 19 din Legea nr. 78/2000 stipulează că banii, valorile sau orice alte bunuri care au fost date pentru a determina săvârşirea infracţiunii sau pentru a răsplăti pe infractor ori cele dobândite prin săvârşirea infracţiunii, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia, se confiscă, iar dacă bunurile nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani. Această normă legală este în fapt, creată prin combinarea prevederilor art. 118 lit. c C.pen., motiv pentru care nu aduce elemente de noutate, având o utilitate practică minimă.

Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre art. 20 al aceleaşi legi, care instituie, în cazul săvârşirii uneia dintre infracţiunile prevăzute în capitolul III al legii (inclusiv pentru luarea de mită şi darea de mită) obligativitatea luării măsurilor asiguratorii.

Potrivit prevederilor art. 163 al. 5 din C.pen. măsurile asiguratorii se pot lua la cererea părţii civile sau din oficiu, fiind facultative, cu excepţia cazurilor când prin infracţiune s-a produs o pagubă avutului uneia din unităţile prevăzute de art. 145 din C.pen. şi când persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitatea de exerciţiu restrânsă (art. 163 alin. 6 C.pen.)

Derogarea instituită prin prevederile art. 20 din Legea nr. 78/2000 constă în caracterul obligatoriu al luării măsurilor asiguratorii, astfel încât să sporească posibilităţile reparării pagubei produsă prin infracţiune.

Reglementări privind confiscarea specială au fost impuse şi prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie. Art. 22 al ordonanţei face trimitere la dispoziţiile comune privind confiscarea specială (art. 118 din C.pen.) şi luarea măsurilor asiguratorii (art. 163 din C.pen.).

Prin derogare de la prevederile art. 164 din C.pen., măsurile asiguratorii dispuse se aduc la îndeplinirea de îndată de persoanele anume desemnate din cadrul Parchetul Naţional Anticorupţie.

Potrivit art. 22 al. 2 din ordonanţa dacă bunurile care fac obiectul infracţiunilor de competenţa Parchetului Naţional Anticorupţie, nu se găsesc, se confiscă echivalentul lor în bani sau bunurile dobândite în locul acestora.

Această prevedere legală o repetă, în prima parte, pe cea din art. 254 al. 3 C.pen. şi consacră pe plan legislativ o orientare a practicii judiciare^[60], atunci când face vorbire despre confiscarea bunurilor dobândite în locul celor care fac obiectul infracţiunilor de corupţie, asimilate sau în legătură cu acestea.

URMĂRIREA ŞI JUDECAREA INFRACŢIUNILOR FLAGRANTE PREVĂZUTE ÎN LEGEA NR. 78/2002 PRIVIND PREVENIREA, DESCOPERIREA ŞI SANCŢIONAREA
FAPTELOR DE CORUPŢIE

Printre măsurile de politică penală dispuse, în ultimul deceniu, pentru prevenirea şi combaterea corupţiei s-a numărat adaptarea mai multor legi penale speciale care conţin şi reglementări privind urmărirea şi judecarea infracţiunilor flagrante, unele derogatorii de la cele prevăzute în Codul de procedură penală.

Având în vedere acest concurs de legi se impune analiza conţinutului acestor legi şi clarificarea unor aspecte legate de succesiunea în timp a acestora şi consecinţele asupra instituţiei pusă în discuţie.

Urmărirea şi judecarea unor infracţiuni flagrante constituie o procedură specială, cu caracter de urgenţă, sediul materiei fiind în art. 465 - art. 479 din C.proc.pen. Pentru aplicarea acestei proceduri este necesară întrunirea cumulativă a unor condiţii legate de starea de flagranţă (art. 465 C.proc.pen.), pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea respectivă şi locul săvârşirii acesteia (art. 466 C.proc.pen.).

Potrivit art.1 din Legea nr. 83/1992 privind procedura urgentă de urmărire şi judecare pentru unele infracţiuni de corupţie^[61], infracţiunile prevăzute în art. 254, 255, 256, 257 din C.pen., dacă sunt flagrante, se urmăresc şi se judecă potrivit art. 465 şi 467-479 din C.proc.pen.

Prin această prevedere s-a instituit o derogare de la normele procedural penale comune, în sensul că pentru a le fi aplicată procedura specială prevăzută de Legea nr. 83/1992, infracţiunile trebuie să îndeplinească doar două condiţii: să fie infracţiuni de corupţie dintre cele indicate în art. 1 din lege (art. 254 - art.257 din C.proc.pen.) şi să fie flagrante, în înţelesul art. 465 din C.proc.pen.

întrunirea condiţiilor prevăzute de art. 466 C.proc.pen. (pedeapsa prevăzută de lege şi locul săvârşirii) nu mai este necesară, aplicarea acestui text legal fiind exclusă expres prin art. 1 din Legea nr. 83/1992, care a lărgit sfera aplicării procedurii urgente şi la infracţiunile de corupţie susmenţionate.

Fără a mai intra în detalii, amintim doar că art. 2 din această lege prevede o procedură rapidă, diferită de cea comună şi pentru infracţiunile de corupţie care nu au fost săvârşite în stare de flagranţă, prevăzându-se termene în care urmărirea penală să fie finalizată şi care încep să curgă de la data sesizării organului de urmărire penală.

Conform prevederilor art. 21 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie^[62], infracţiunile prevăzute în lege ca infracţiuni de corupţie (din care fac parte şi infracţiunile de luare de mită şi dare de mită s.n.) sau ca infracţiuni asimilate acestora ori ca infracţiuni în legătură directă cu infracţiunile de corupţie, dacă sunt flagrante, se urmăresc şi se judecă potrivit dispoziţiilor art. 465 şi art. 467-479 din C.proc.pen.

Dacă infracţiunile susmenţionate nu sunt flagrante, urmărirea penală şi judecată se efectuează potrivit procedurii de drept comun.

Analizând comparativ aceste dispoziţii cu cele ale Legii nr. 83/1992, rezultă, în primul rând, că legiuitorul a extins sfera infracţiunilor flagrante cărora li se aplică procedura specială de urmărire şi judecare, fiind incluse şi infracţiunile asimilate sau în legătură directă cu cele de corupţie.

A doua observaţie este legată de faptul că dispoziţiile art. 21 al. 2 din Legea nr. 78/2000 contravin celor din art. 2 al Legii nr. 83/1992, consacrând întoarcerea la procedura de drept comun pentru infracţiunile prevăzute în lege, dacă nu sunt flagrante.

Având în vedere conţinutul art. 33 din Legea nr. 78/2000 (orice prevedere contrară acestei legi se abrogă), precum şi regulile care generează succesiunea legilor în timp, singura interpretare posibilă este aceea că dispoziţiile Legii nr. 83/1992 privind procedura de urgenţă de urmărire şi judecare a infracţiunilor neflagrante nu mai sunt în vigoare, fiind abrogate implicit.

În concluzie, pentru infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, urmărirea penală şi judecata vor fi efectuate potrivit dispoziţiilor art. 465 şi art. 467-479 din C.proc.pen. dacă sunt flagrante şi potrivit procedurii de drept comun, dacă acestea nu sunt flagrante.

În cazul infracţiunilor flagrante prevăzute în lege vor fi aplicate toate regulile procedural penale, cu excepţia dispoziţiilor art. 469 C.proc.pen. (continuarea cercetării după restituire), art. 470 al. 3 (restituirea cauzei pentru completarea sau refacerea urmăririi penale), art. 472 al. 4 (obligaţia instanţei de a verifica îndeplinirea condiţiilor prevăzute în art. 466 C.pr.pen.), art. 479 al. 2 (cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate) din C.pr.pen.

Excluderea aplicării acestor norme în cursul procedurii speciale prevăzută de Legea nr. 78/2000 este motivată de faptul că urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu, conform art. 22 din lege, de către procuror (pentru anumite infracţiuni), acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu iar unele dintre normele inaplicabile fac trimitere la art. 466 din C.proc.pen. (a cărei aplicare este exclusă prin art. 21 al. 1 din lege).

în final, mai precizăm că Ordonanţa de Urgenţă nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie^[63] nu face referire expresă la procedura de urmărire şi judecare a infracţiunilor flagrante ci conţine o normă de trimitere (art. 24 din ordonanţă) care prevede că dispoziţiile din Codul de procedură penală şi dispoziţiile procedurale din Legea nr. 78/2000 se aplică în mod corespunzător şi în cauzele atribuite prin ordonanţă în competenţa Parchetului Naţional Anticorupţie.

CONŢINUTUL PROCESULUI VERBAL DE CONSTATARE A INFRACŢIUNILOR FLAGRANTE
DE LUAREDE MITĂ ŞI DARE DE MITĂ

În practică, s-a ridicat problema necesităţii inserării în cuprinsul procesului verbal de constatare a infracţiunii flagrante a împrejurării că a existat o autorizare motivată a procurorului pentru înregistrarea convorbirilor purtate de către subiectul activ al infracţiunii de luare de mită sau a altor aspecte - autorizarea pentru înregistrarea de imagini sau a convorbirilor purtate de către alte persoane.

Modul de desfăşurare a activităţii de constatare a infracţiunii flagrante şi rezultatele acestei activităţi se materializează într-un proces-verbal care conţine conform prevederilor art. 467 C.proc.pen., în afara datelor formale obişnuite, constatările organelor de urmărire penală, declaraţiile învinuitului şi ale celorlalte persoane prezente şi alte aspecte, inclusiv de natură probatorie, toate acestea fiind legate exclusiv de împrejurările constatării infracţiunilor flagrante de dare de mită şi luare de mită.

Condiţiile generale de formă ale procesului ale procesului verbal sunt cele prevăzute de art. 192 C.proc.pen., printre celelalte menţiuni figurând şi "descrierea amănunţită a celor constatate şi a măsurilor luate". Din acest punct de vedere, procesul verbal este un instrument scriptic prin intermediul căruia organul judiciar constată elemente faptice legate strict de săvârşirea infracţiunii, acestea fiind astfel cunoscute şi administrate în procesul penal, fapt ce conferă acestui înscris conţinutul şi finalitatea unui mijloc de probă^[64].

Pe de altă parte, împrejurarea că anumite convorbiri sau imagini sunt înregistrate este dovedită de conţinutul autorizaţiei date de către procuror, precum şi de procesul-verbal prin care are loc certificarea înregistrărilor, potrivit prevederilor art.91² C.proc.pen.

În plus, urmărirea penală este lipsită de publicitatea specifică judecăţii, iar normele procesual penale nu permit ca materialul probator să fie cunoscut în întregime de către toate părţile sau persoanele care au participat la desfăşurarea urmăririi penale, în timp ce inculpatul va cunoaşte întregul material probator (inclusiv despre existenţa unor înregistrări) la prezentarea materialului de urmărire penală^[65].

Inserarea în procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante a datelor legate de autorizarea dată de către procuror pentru înregistrarea de convorbiri sau imagini ar avea efecte nefaste asupra întregului material probator, mai ales că este posibil ca procesul-verbal să fie întocmit în interiorul perioadei pentru care este valabilă autorizarea, cel în cauză având astfel posibilitatea să ia cunoştinţă despre faptul că există o autorizare a procurorului privind înregistrarea convorbirilor sale sau ale celor purtate de către alte persoane.

În concluzie, apreciem că pentru organele de urmărire penală nu există obligaţia legală de a menţiona în cuprinsul procesului-verbal de constatare a infracţiunilor flagrante de luare de mită şi dare de mită, a împrejurării că în cauză a fost emisă de către procuror o autorizare a înregistrării de convorbiri şi/sau imagini.

Dimpotrivă, cum am arătat, pentru ca înregistrările audio sau video să constituie mijloace de probă care să asigure aflarea adevărului, este esenţial ca înregistrările respective să fie efectuate în secret, fără ştirea persoanelor vizate^[66].

Mai precizăm că în practica recentă a parchetelor militare s-a cristalizat procedura întocmirii unor procese verbale (separate de procesul verbal de constatare a infracţiunii flagrante) în cuprinsul cărora sunt descrise cronologic şi cu indicarea reperelor orare activităţile premergătoare momentului constatării propriu-zise a infracţiunii flagrante de corupţie (deplasările şi alte acţiuni efectuate de către membrii echipei operative, supravegherea operativă exercitată asupra persoanei vizate, acţiunile acesteia, instalarea de mijloace tehnice specifice pentru interceptarea unor convorbiri directe sau pentru efectuarea unor înregistrări video).

În acest mod este asigurată cursivitatea materialului probator şi este garantată, în faza iniţială a urmăririi penale, confidenţialitatea activităţilor desfăşurate în vederea constatării infracţiunii flagrante.

DACĂ ÎNREGISTRĂRILE AUDIO ŞI VIDEO POT FI
EFECTUATE ÎN FAZA ACTELOR PREMERGĂTOARE
ÎNCEPERII URMĂRIRII PENALE

În practica judiciară s-a pus întrebarea dacă înregistrarea convorbirilor şi/sau imaginilor poate fi efectuată numai în condiţiile în care în cauză s-a dispus începerea urmăririi penale sau acest lucru este posibil şi în cadrul actelor premergătoare începerii urmăririi penale.

Conform unei opinii această măsură poate fi dispusă doar după începerea urmăririi penale, invocându-se motivul că acesta este momentul de început al fazei urmăririi penale care creează cadrul legal necesar în care organele de urmărire pot desfăşura toate activităţile care se înscriu în obiectul urmăririi penale^[67].

Nu împărtăşim această opinie, pentru motivele pe care le vom arăta în continuare.

Conform prevederilor art. 91¹, art. 91³ şi art. 91⁴ din C.pr.pen., asemenea înregistrări pot fi efectuate cu autorizarea prealabilă a procurorului, iar printre condiţiile cumulative care trebuie îndeplinite se află şi existenţa unor "date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se face din oficiu". Pe de altă parte începerea urmăririi penale poate fi dispusă numai dacă datele sau informaţiile privind săvârşirea infracţiunii, culese în etapa actelor premergătoare, constituie acel minim necesar care formează convingerea organului de urmărire penală că poate începe urmărirea penală. In acest sens, în art. 27 alin. 1 din Legea nr. 78/2000 se arată că asemenea măsuri pot fi dispuse în scopul strângerii de probe sau al identificării făptuitorului.

Potrivit art. 224 C.proc.pen., în vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate efectua acte premergătoare, iar procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor asemenea acte poate constitui mijloc de probă. Aşa fiind, un asemenea proces-verbal îl poate reprezenta şi procesul-verbal întocmit în condiţiile prevăzute de art. 91² c.pr.pen., act care, aşa cum se precizează în art. 91⁵ C.proc.pen. constituie mijloc de probă.

De altfel, în cazurile când, pentru dispunerea unei măsuri procesuale este necesar ca persoana vizată să aibă o anumită calitate (învinuit sau inculpat) legiuitorul a precizat de fiecare dată acest lucru, în timp ce în textele ce reglementează materia înregistrărilor se face vorbire despre "persoanele" sau "făptuitorul" care poartă convorbirile şi nu despre învinuitul ale cărui convorbiri sunt înregistrate cu autorizarea procurorului.

În plus, garanţiile procesuale funcţionează şi în faza efectuării actelor premergătoare începerii urmăririi penale, iar în măsura în care din conţinutul înregistrărilor reies date sau indicii suplimentare privind săvârşirea infracţiunii, începerea urmăririi penale poate fi dispusă ulterior.

Pentru ca înregistrarea convorbirilor şi/sau imaginilor să fie eficientă, să poată contribui la aflarea adevărului şi lămurirea cauzei sub toate aspectele, este necesar ca înregistrările să fie făcute fără ştirea persoanelor vizate, lucru care, în principiu, este posibil doar în faza actelor premergătoare începerii urmăririi penale.

O altă problemă este aceea că dacă un militar capătă calitatea de învinuit, conform art. 226 alin. 2 C.proc.pen., măsura începerii urmăririi penale trebuie adusă de îndată la cunoştinţă comandantului acestuia. în aceste condiţii, dispunerea acestei măsuri procesuale va ajunge la cunoştinţa celui vizat de către procedura judiciară şi este de la sine înţeles că acesta va deveni circumspect, iar înregistrarea convorbirilor sale va fi lipsită de finalitate.

Ca o concluzie, apreciem că înregistrările audio sau video pot fi efectuate, în condiţiile legii, atât în faza actelor premergătoare urmăririi penale, cât şi după începerea urmăririi penale, esenţială pentru eficacitatea acestora fiind efectuarea în secret a înregistrărilor.

CAPITOLUL II

ASPECTE PRACTICE

Sesizarea organelor de urmărire penală

Conform prevederilor art. 68 alin. 2 C.proc.pen. "este oprit a determina o persoană să săvârşească sau să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii de probe".

În aceste condiţii, este necesară o totală conformare la lege a organelor de urmărire penală, dar şi o atitudine de deplină corectitudine în domeniul administrării probelor.

Este interzisă folosirea provocărilor sau vicleniei de către organele de urmărire penală sau de către alte instituţii sau persoane, în scopul obţinerii de probe care să încrimineze o persoană sau un grup de persoane.

Spre exemplu, parchetul militar a fost sesizat de către organele de poliţie cu privire la faptul că, pe una din şoselele din mun. Bucureşti îşi desfăşoară activitatea mai multe echipaje ale poliţiei rutiere, care pretind diverse sume de bani pentru a nu dispune măsuri contravenţionale sau penale împotriva conducătorilor auto opriţi pentru control.

În vederea surprinderii în flagrant a poliţiştilor respectivi a fost acreditată ideea ca o persoană (conducătorul auto care sesizase anterior organele de poliţie aspectele susmenţionate) să circule cu autoturismul propriu prin zona respectivă şi, pentru a fi oprit de către poliţiştii despre care existau date că ar fi pretins mită, urma ca şoferul respectiv să producă, în mod intenţionat, o defecţiune tehnică a autoturismului respectiv (spre exemplu, scoaterea din funcţie a unei componente a instalaţiei de iluminat, defecţiune care ar fi fost observată imediat de către poliţiştii care efectuau controalele respective pe timp de noapte).

Întrucât o asemenea desfăşurare a acţiunii de prindere în flagrant a agenţilor de circulaţie respectivi ar fi fost susceptibilă de a constitui o determinare a poliţiştilor de a primi mită, procurorii militari nu au autorizat efectuarea, în acest mod, a acţiunii respective.

Pe de altă parte, datorită faptului că unii dintre denunţători sunt de rea credinţă, înscenând cu multă abilitate fapte nereale, este necesar ca, înainte de stabilirea oportunităţii şi a condiţiilor de realizare a flagrantului, procurorul să strângă cât mai multe date extraprocesuale, astfel încât să poată prefigura variantele şi posibilităţile de acţiune ale funcţionarului vizat şi denunţătorului dar şi să elucideze toate împrejurările necesare soluţionării cauzei^[68].

În acest sens sunt necesare activităţi complexe constând în cunoaşterea personalităţii denunţătorului, a interesului care îl animă, a legăturilor cu funcţionarului mituit şi cazierului judiciar.

Trebuie avut în vedere şi faptul că denunţătorul se poate afla sub influenţa unei alte persoane sau că este posibil ca demascarea faptei să profite unei alte persoane.

După relatarea liberă a faptelor de către denunţător, este necesar ca anchetatorul să îi atragă atenţia acestuia asupra consecinţelor declanşării acestei proceduri judiciare (inclusiv privind infracţiunea de denunţare calomnioasă) şi asupra necesităţii păstrării secretului asupra tuturor operaţiilor efectuate; pentru a nu compromite constatarea infracţiunilor flagrante.

Nu rareori s-a întâmplat ca după acest moment, denunţătorul să devină şovăielnic, prudent sau evaziv şi să ezite să scrie o declaraţie cu privire la cele relatate, acestea fiind indicii că persoana respectivă este de rea credinţă, iar denunţul său a fost ticluit.

Din punct de vedere tactic, cum am mai arătat, în condiţiile în care sesizarea provine de la o persoană fizică (mituitor, funcţionar sau o altă persoană) este recomandabil să se întocmească un proces verbal privind prezentarea acestuia în faţa organelor de urmărire penală, din cuprinsul căruia să rezulte, în linii generale, aspectele aduse la cunoştinţă.

Verificări prealabile

Cât priveşte înregistrările audio sau video, acestea pot fi autorizate şi din oficiu, caz în care, în practica parchetelor militare, procurorul care instrumentează cauza întocmeşte un referat motivat, în cuprinsul căruia prezintă principalele date ale cauzei şi argumentează necesitatea efectuării înregistrărilor astfel încât procurorul anume desemnat să poată aprecia asupra posibilităţii şi oportunităţii emiterii autorizaţiei.

Întrucât acţiunile persoanei vizate pot evolua imprevizibil se recomandă ca autorizarea să fie emisă atât pentru înregistrarea convorbirilor cât şi a imaginilor, atât a celor purtate de către mituitor şi cel mituit, cât şi a celor purtate de către aceştia cu alte persoane. Este necesar ca autorizarea şi înregistrarea propriu-zisă să fie efectuate cu maximă operativitate, iar înregistrările să fie audiate sau vizionate de îndată de către procuror.

În practică s-a constatat că nu totdeauna sunt respectate prevederile art.91² c.pr.pen. privind verificarea şi contrasemnarea de către procuror a procesului-verbal, în vederea îndreptării greşelilor de transcriere sau chiar de punctuaţie, precum şi privind numerotarea şi sigilarea casetelor sau altor suporturi magnetice.

Din punct de vedere tehnic, apreciem că ar fi extrem de util ca, în cuprinsul procesului-verbal, înregistrările audio să fie redate cu indicarea paralelă şi periodică a timpului real în care au fost purtate.

În acest mod, prin raportarea la ora începerii convorbirii, procurorul va avea o imagine mai realistă asupra cronologiei şi duratei acţiunilor desfăşurate de către persoanele vizate.

Cu alte cuvinte, în sistemul tehnic actual, în cuprinsul procesului-verbal de redare a convorbirilor nu sunt punctate pauzele în vorbire şi nici durata acestora, ceea ce a ridicat uneori probleme serioase în interpretarea conţinutului convorbirilor.

Spre exemplu, această problemă s-a ridicat într-o cauză penală în momentul în care cel mituit (ofiţer de poliţie) l-a luat cu sine pe denunţător din biroul propriu (unde se aflau şi alţi lucrători), iar convorbirea a fost continuată în toaleta secţiei de poliţie, unde ofiţerul i-a dat indicaţii privind remiterea unei sume de bani.

Perioadele de timp necesare deplasării până la toaletă şi revenirii în biroul celui mituit nu au fost reliefate în conţinutul procesului verbal de redare astfel că numai ascultarea înregistrării a confirmat relatările denunţătorului privind modul concret de înmânare a sumei de bani^[69].

Declanşarea acţiunii de surprindere în flagrant

În activitatea practică au existat probleme privind obţinerea sumelor de bani necesare constatării infracţiunilor flagrante, de obicei acestea fiind puse la dispoziţie de către denunţătorul-mituitor.

Pentru situaţiile când sesizarea a fost făcută de către o altă persoană, considerăm ca utilă constituirea unui fond minimal, în lei şi valută, la dispoziţia parchetelor, care ar putea astfel utiliza aceste sume pentru constatarea infracţiunilor flagrante de luare de mită şi dare de mită.

Este, de asemenea necesară, culegerea unor date privind persoanele vizate (inclusiv o descriere sau fotografie necesare identificării acestora), precum şi topografia locului unde va avea loc activitatea de prindere în flagrant.

În condiţiile în care obiectul mitei îl constituie anumite bunuri, este necesar ca în cuprinsul proceselor-verbale întocmite de către organele de urmărire penală, acestea să fie cât mai bine individualizate, prin descrierea amănunţită şi înscrierea caracteristicilor fizice şi tehnice, precum şi a altor elemente specifice (tip, marcă, serie, semne particulare, etc.).

Tratarea chimică a obiectelor şi ambalajelor se va face cu un amestec format din substanţă fluorescentă (invizibilă la lumina naturală) şi vaselină, iar obiectului respectiv îi poate fi ataşat un radioemiţător pentru stabilirea exactă a poziţiei acestuia în vederea găsirii ulterioare, pentru cazul când cel mituit este scăpat din vedere^[70].

Pentru eliminarea suspiciunilor privind originea sumelor de bani sau obiectelor folosite, precum şi pentru soluţionarea problemelor legate de restituirea ulterioară, este necesar ca provenienţa acestora să fie înscrisă în mod clar în actele întocmite de organele de urmărire penală.

Pentru păstrarea confidenţialităţii activităţii şi reuşita întregii acţiuni, este necesar ca procurorul, care este şeful echipei de realizare a flagrantului să îşi asume responsabilitatea întregii activităţi şi să o coordoneze în mod efectiv, uzând de autoritatea şi atribuţiile pe care i le conferă legea. Procurorul va stabili în mod riguros atribuţiile şi modul de acţiune ale fiecărui membru al echipei, iar accesul la informaţie va fi compartimentat, stabilindu-se variante de rezervă, în funcţie de eventualele evoluţii ale activităţii.

Este necesar ca membrii echipei să acţioneze coordonat, fiind esenţială utilizarea unor mijloace eficiente de comunicaţie.

Surprinderea în flagrant

Intervenţia organelor de urmărire penală trebuie să aibă loc imediat după momentul remiterii banilor sau altor foloase deoarece, în caz contrar, cum a rezultat din practică, există pericolul dispariţiei persoanei mituite, a banilor sau obiectelor sau este posibil ca banii ori alte mijloace materiale de probă (plicuri, bilete, lucrări penale, etc.) să fie ascunse, distruse sau transferate altor persoane.

Un aspect neglijat în practică este cercetarea temeinică şi descrierea amănunţită a locului producerii infracţiunilor, mai ales că această activitate este irepetabilă. în procesul-verbal întocmit cu acest prilej, trebuie înscrise şi împrejurările negative, care, din punct de vedere probatoriu pot furniza elemente la fel de importante ca şi cele pozitive. Astfel, la constatarea săvârşirii unei infracţiuni flagrante de luare de mită de către un ofiţer de poliţie, suma remisă de către denunţător a fost găsită ascunsă sub o mapă aflată pe un birou (masă de lucru). La controlul efectuat ad-hoc cu lampa cu raze ultraviolete s-a constatat că persoana nu prezenta pe mâini urme consistente de substanţă fluorescentă deşi mituitorul declarase că banii au fost aşezaţi pe un alt birou, de unde ulterior au fost mutaţi de către ofiţer în locul unde i-a găsit echipa de cercetare^[71].

Explicaţia inconsistenţei urmelor a fost găsită de abia ulterior, în sensul că, fiind iarnă, ofiţerul respectiv avea asupra sa o pereche de mănuşi cu ajutorul cărora, după plecarea mituitorului din încăpere şi înainte de surprinderea de către organele de urmărire penală, a luat suma de bani şi a ascuns-o într-un alt loc.

Această posibilitate nu a fost avută în vedere de către membrii echipei de cercetare, care nu au verificat dacă mănuşile respective poartă vreo urmă, activitate care, desigur, nu a mai putut fi efectuată ulterior cercetării la faţa locului.

Contactul denunţătorului cu valorile sau bunurile tratate chimic trebuie limitat la strictul necesar remiterii acestora, iar după ce acestea au fost predate făptuitorului trebuie căutate de către procuror, fără ca făptuitorul să pună mâinile pe ele.

Trebuie evitată atingerea de către cel mituit, a banilor sau altor obiecte tratate chimic, în timpul surprinderii şi al cercetării deoarece este posibil ca acesta să nu recunoască primirea lor şi să explice prin această împrejurare prezenţa urmelor chimice pe mâinile sale^[72].

Aşa s-a întâmplat în cursul unei cercetări la faţa locului, când după găsirea banilor trataţi chimic, în timpul examinării mâinilor făptuitorului, acesta a atins accidental mâinile procurorului şi a prezentat astfel urme de substanţă fluorescentă, iar pentru evitarea oricăror ambiguităţi incidentul a fost descris în procesul -verbal întocmit de către organele de urmărire penală^[73].

Un aspect pe care procurorii militari îl întâlnesc din ce în ce mai des este acela că funcţionarul mituit recurge la ajutorul unui complice (intermediar) care asigură legătura dintre mituitor şi mituit, care primeşte banii sau obiectele destinate celui mituit şi le remite ulterior acestuia, sau care are ca sarcină preluarea sumei de bani după primirea acesteia de către funcţionar, cu scopul ascunderii banilor astfel încât să nu mai fie găsiţi asupra funcţionarului. În puţine cazuri, datorită insuficientei coordonări şi faptului că prezenţa unui intermediar a fost omisă, acesta s-a putut îndepărta nestingherit de la locul faptei, iar sumele de bani care au făcut obiectul infracţiunii nu au mai fost găsite de către organele de urmărire penală^[74].

Alte aspecte privind urmărirea penală şi trimiterea în judecată

Pentru eventualitatea retractării declaraţiilor şi pentru preîntâmpinarea elaborării de către persoanele cercetate, a unor versiuni nesincere privind derularea faptelor este necesară audierea operativă şi cât mai amănunţită a acestora, inclusiv inserarea declaraţiilor verbale ale acestora în procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante.

în domeniul mijloacelor de probă, în practica recentă, s-a reuşit efectuarea cu ajutorul unor filtre speciale şi prin folosirea filmului color, în condiţii de laborator, a unor fotografii ale bancnotelor utilizate la constatarea infracţiunii, iar în aceste condiţii a fost posibilă vizualizarea, în fotografiile respective, a substanţelor fluorescente cu care au fost tratate anterior bancnotele folosite.

Cât îl priveşte pe intermediarul care a asigurat legătura dintre mituitor şi cel mituit şi i-a ajutat pe ambii la săvârşirea infracţiunilor, în practică s-a constatat că, în mod greşit, în unele cazuri acesta a fost trimis în judecată doar pentru complicitate la infracţiunea de luare de mită. în mod corect, un asemenea intermediar este complice atât la infracţiunea de luare de mită, cât şi la cea de dare de mită, iar procurorul trebuie să aibă în vedere şi infracţiunea de trafic de influenţă care, în condiţiile în care intermediarul a primit sau pretins bani sau alte foloase şi pentru sine, în condiţiile arătate în art. 257 c.pen., intră în concurs cu infracţiunile susmenţionate^[75].

Pentru garantarea dreptului la apărare, prevederile art. 2, al. 5 din Legea nr. 83/1992 impun că, în cazul infracţiunii de luare de mită asistenţa juridică a învinuitului sau inculpatului este obligatorie. Dacă acesta nu şi-a ales apărător, procurorul are obligaţia de a lua măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu^[76].

De asemenea, au fost relevate situaţii când urmărirea penală a infracţiunilor de luare de mită şi dare de mită a fost efectuată de către organele de cercetare (inclusiv specială) ale poliţiei, deşi conform prevederilor art. 209 alin. 3 din C.proc.pen. şi art. 22 din Legea nr. 78/2000, în cazul acestor infracţiuni de corupţie, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror.

Potrivit art. 213 din C.proc.pen., competenţa organelor de cercetare penală în cauzele care nu sunt de competenţa acestora, se limitează doar la obligaţia de a efectua actele de cercetare care nu suferă amânare (întocmirea sau înregistrarea actului de sesizare, constatarea infracţiunii flagrante, alte măsuri privind conservarea mijloacelor materiale de probă). Cât priveşte actele de urmărire penală care exced sferei stabilite prin art. 213 C.proc.pen., dacă acestea au fost întocmite de către un organ necompetent, vor fi reluate şi aprofundate de către procuror.

Un aspect care a rezultat din practica parchetelor în instrumentarea cauzelor complexe constă în necesitatea fixării cu mare precizie, prin analiza atentă a actelor cauzei, a momentului în care fiecare dintre mituitori au denunţat autorităţii fapta pentru ca în acest mod să se stabilească exact pentru care persoane funcţionează cauza de înlăturare a răspunderii penale prevăzută de art. 255 alin. 3 din C.pen.

---

^[1] Decizia penală nr. 3418/05.10.1999 a Curţii Supreme de Justiţie - Secţia Penală (nepublicată).

^[2] Decizia penală nr. 566/1973 a Trib. Supr. - Secţia Penală, în "Culegere de decizii" 1973, p. 424;

^[3] Decizia penală nr. 428/1964 a Trib. Regional Dobrogea în Revista "Justiţia Nouă" nr. 10/1964, p. 146;

^[4] Decizia penală nr. 3418/05.10.1999 a Curţii Supreme de Justiţie- Secţia penală în Revista "Pro Lege" nr. 2/2001, p. 205;

^[5] Decizia penală nr. 391/1999 a Curţii Supreme de justiţie - Secţia Penală, în Theodor Mrejeru şi colectiv- Infracţiuni de corupţie, Editura All Beck, Bucureşti 2000, p. 40.

^[6] Decizia penală nr. 1711 din 04.05.1999 a Curţii Supreme de Justiţie- Secţia Penală, nepublicată.

^[7] V. Dongoroz şi colectiv- Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea Specială, vol. IV, p. 206.

^[8] A. Filipaş- Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei, Editura Academiei, Bucureşti, 1985, p. 107.

^[9] Virgil Pop- Funcţionarul cu atribuţii de control, R.D.P. nr. 4/1996, p. 120, articol care include un comentariu asupra sentinţei penale nr. 554/1992 a Judecătoriei Dej.

^[10] A se vedea Virgil Pop - articolul citat

^[11] Virgil Cornescu- Management - Studii de caz, Editura ACTAMI, Bucureşti, 2002, p. 121.

^[12]Decizia penală nr. 67/1999 a C.S.J. - Secţia Penală. Cu privire la existenţa atribuţiilor de control ale anumitor funcţionari, a se vedea şi deciziile penale nr. 160/1995 a Curţii de Apel Bacău, "R.D.P.", nr. 4/1997, p. 108, nr. 605/1995 a C.S.J.- Secţia Penală în "R.D.P.", nr. 3/1995, p. 134 şi nr. 566/1999 şi nr. 1331/1998 ale C.S.J.-Secţia Penală, Theodor Mrejeru şi colectiv, op. cit., p. 59 şi respectiv, p. 162.

^[13] Octavian Loghin şi Tudorel Toader Drept penal roman, Partea Specială. Casa de editură şi presă Sansa S.R.L. Bucureşti, 1994, p. 339 şi 344.

^[14] Augustin Ungureanu, Drept penal roman Partea Generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p. 80 şi 81.

^[15] Vasile Dobrinoiu, Corupţia în dreptul penal român, Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1995, p. 79 şi 80.

^[16] S. Kahane Explicaţii teoretice ale Codului Penal roman, vol.IV, Partea Specială, Editura Academiei, Bucureşti 1972, p. 134.

^[17] Vasile Dobrinoiu Corupţia în dreptul penal roman, Ed. Atlas Lex. Bucureşti, 1995, p.158

^[18] Vasile Dobrinoiu, Op. cit., p. 158

^[19] Decizia nr. 3079/1971 a Trib. Supr. - Secţia Penală, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1969-1975, p. 275, nr. 12.

^[20] Dosar penal nr. 479/P/2001 al Parchetului Militar Teritorial

^[21] în acest sens a se vedea :

• -decizia penală nr. 1485/1985 a Trib. Supr. - Secţia penală, Culegere decizii 1985, p. 318;
• -decizia penală nr. 3648/1999, Theodor Mrejeru şi colectiv, ed. All Beck, Bucureşti 2000, p. 87.
• -articolul Infracţiunea de luare de mită în forma continuată, revista "Dreptul" nr. 45/1991, p.70-73.

^[22] Matei Basarab - Drept penal, partea generală, vol. 2, Editura Fundaţiei "Chemarea", Iaşi, 1992, p. 372

^[23] George Antoniu, Vinovăţia penală, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1995, p. 259

^[24] Pentru detalii, a se vedea Valentin Mirişan,Constrângerea la darea de mită,în "R.D.P." nr. 3/1995, p. 80 şi V. Dobrinoiu, Traficarea funcţiei şi a influenţei în dreptul penal, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 155

^[25] Tribunalul judeţului Mureş, dec. penală nr. 169/1968, în "R.R.D.", nr. 2/1969, p. 179

^[26] V. Sopon, notă la decizia penală nr. 5060/1957 a Tribunalului Regional Suceava, în revista "Legalitatea Populară", nr. 11/1958, p.68

^[27] V. Dobrinoiu, Corupţia în dreptul penal românesc, Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1995, p.236, lucrare în care autorul face vorbire despre "autodenunţarea mituitorului"

^[28] T. S. Colegiul Penal dec. nr. 860/1960, în revista "Legalitatea Populară", nr. 4/1961, p.79

^[29] V. Dongoroz şi colectiv, Explicaţii teoretice, vol. 2, p.247

^[30] Practica judiciară a statuat că este apărat de pedeapsă pentru dare de mită, gestionarul unei unităţi comerciale care a denunţat revizorului contabil că la inventarul precedent a dat o sumă de bani unui alt revizor contabil pentru a-i acoperi o lipsă în gestiune - Trib. Supr. Secţia penală, dec. nr. 3924/1972, în "C.D.", p. 361

^[31] Trib. Supr. Secţia penală, dec. nr. 4171/1970 "C.D." p. 411 "R.R.D." nr. 4/1971, p.138 în acelaşi sens, Trib. jud. Constanţa, dec. pen. nr. 1362/1984, în "R.R.D.", nr. 8/1995, p.71

^[32] Trib. jud. Constanţa, dec. nr. 1.3682/1984, "R.R.D." nr. 8/1985, p.171

^[33] S. Kahane în lucrarea colectivă Explicaţii teoretice ale codului penal român, vol. 4, Editura Academiei, Bucureşti, 1972, p.144

^[34] V. Dobrinoiu - Corupţia în dreptul penal român, Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1995, p. 240

^[35] V. Dongoroz şi colectiv - Explicaţii teoretice ale codului penal român, partea specială, vol. IV, p.144

^[36] Theodor Mrejeru şi colectiv - Infracţiunile de corupţie, Editura All Beck, 2000, Bucureşti, p.24

^[37] V. Dobrinoiu - Corupţia în dreptul penal român, Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1995, p.235

^[38] Ieronim Ursu şi Ioan Doru Cristescu - Elemente de anchetă penală, Editura Helicon, Timişoara, 1993, p.101

^[39] D. Octavian - Propuneri de lege ferenda privind sancţionarea infracţiunilor de serviciu şi în legătură cu serviciul, "R.R.D." nr. 11/1981, p.28

^[40] în faza judecăţii, instanţa va pronunţa, într-o asemenea situaţie, încetarea procesului penal şi nu achitarea inculpatului - Trib. Supr. - decizia de îndrumare nr. 3/1969 în "C.D." p.55

^[41] I. Tanoviceanu, V. Dongoroz, Tratat de drept şi procedură penală, vol. III, p.238

^[42] I. Munteanu - Corupţia funcţionarilor în dreptul penal român (în limba franceză), Geneva, 1931, p.9 şi următoarele)

^[43] Cu toate acestea, temeiul confiscării speciale a banilor, valorilor sau bunurilor care au făcut obiectul dării de mită îl constituie prevederile speciale din art. 254 şi art. 255 - şi nu art. 118 din C. pen. - C.S.J. - Secţia penală, dec. nr. 400/1998, din T. Mrejeru şi colectiv, op. cit., p. 202

^[44] V. Dobrinoiu Op. Cit., p. 167

^[45] Trib. Supr. Secţia penală dec. nr. 1481/1977, în "R.R.D.", nr. 1/1978, p.69

^[46] Trib. Supr. Secţia penală dec. nr. 4223/1972, în "R.R.D.", nr. 4/1973, p.77

^[47] Trib. Supr. Secţia penală dec. nr. 67/1972, în "R.R.D.", nr. 5/1972, p.163

^[48] Trib. Supr. Secţia penală dec. nr. 639/1974, în "C.D.", p.423

^[49] Plenul Trib. Supr. dec. îndrumare nr. 3/1973, "R.R.D." nr. 6/1973, p.103

^[50] Aneta Grigorovici, op.cit. p.97

^[51] Trib. Supr. Secţia penală, dec. Nr. 685/1973, în Repertoriu alfabetic de practica judiciară în materie penală pe anii 1969-1975, p.274

^[52] Trib. Supr. Secţia penală, dec. Nr. 4424/1971, în C.D. p. 360, R.R.D. nr. 7/1972, p. 158

^[53] Trib. Mun. Bucureşti, Secţia a II-a penală, sent. nr. 98/1982 în V.Papadopol, Şt. Daneş, Repertoriu de practică judiciară, penală pe anii 1981-1985, p.63

^[54] Trib. Supr. Secţia Penală, dec. nr. 2976/1982, "C.D." p. 243

^[55] Trib. Supr. Colegiul militar, dec. nr. 67/1964, în revista "Justiţia Nouă", nr. 2/1965, p.161.

^[56] Trib. Supr. Colegiul penal, dec. nr. 1383/1968, în "C.D." p. 302.

^[57] T. Mrejeru şi colectiv - Op. cit. p. 24.

^[58] Curtea de Apel Bucureşti, Secţia II-a Penală, dec. nr. 152/A/1995 Culegere de Practică Judiciară Penală, Editura Continental XXI, Bucureşti, 1996, p.57.

^[59] V. Dobrinoiu, op. cit., p.244.

^[60] Trib.Mun. Bucureşti, secţia a II-a penală, sentinţa nr. 98/1982 în V.Papadopol, Şt. Daneş, Repertoriu de practică judiciară în materie penală pe anii 1981-1985, p.63

^[61] Legea a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 173 din 22.07.1992

^[62] Publicată în Monitorul Oficial nr. 219 din 18.05.2000

^[63] Publicată în Monitorul Oficial nr. 244 din 11.04.2002

^[64] Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, vol. 1, Editura Paidea, Bucureşti, 1993, p.373.

^[65] Gheorghe Nistoreanu şi colectiv, Drept procesual penal, Partea specială, Ed. Continent XXI, 1995, p.10

^[66] Teodor Iordache, Folosirea înregistrărilor audio-video ca mijloace de probă în procesul penal în "Buletin de Criminologie şi de Criminalistică" nr. 1-2/1998, p.79.

^[67] Anastasiu Crişu, Probleme procedurale privind aplicarea legii pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, în culegerea de materiale "Lupta împotriva corupţiei şi criminalităţii organizate", editată de Ministerul Public - Centrul de pregătire continuă a procurorilor, p.152

^[68] Paraschiv Gavril, Unele aspecte ale organizării urmăririi penale la infracţiunile constatate în flagrant în "Probleme de urmărire penală", 1996, p.158 şi 159.

^[69] Dosar penal nr. 78/P/2001 al Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial.

^[70] Aceste metode au fost folosite în cursul activităţii desfăşurate în dosarul penal nr. 336/P/2000 al Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial.

^[71] Dosar penal nr. 12/P/2000 al Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial.

^[72] Ion Murea, Studiul privind metodele tactice criminalistice ale surprinderii în flagrant în cazul infracţiunilor de luare şi dare de mită în "Revista de criminologie, de criminalistică şi de penologie", nr. 2/1999, p.167.

^[73] în acest sens, a se vedea acelaşi dosar penal menţionat anterior.

^[74] Pentru detalii poate fi consultat dosarul nr. 1143/P/1997 al Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial.

^[75] Pentru detalii poate fi consultat dosarul nr. 1143/P/1997 al Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial.

^[76] Dec. Penală nr. 134/1994 a Curţii de Apel Bacău în Theodor Mrejeru şi colectiv, op. cit., p.43