Apărarea nu era admisă decât în faza procesului şi avocatul avea obligaţia să exercite presiuni asupra acuzatului pentru ca acesta să facă mărturisiri şi să se căiască precum şi să ceară penitenţe pentru crima comisă.

În ce priveşte aprecierea probelor, dominant era sistemul probelor legale sau formale, astfel că sentinţa era adesea rezultatul unui calcul aritmetic arbitrar.

Caracteristic pentru procesul laic inchizitorial care a introdus instrucţia era cercetarea secretă. Pentru obţinerea declaraţiilor şi a mărturisirilor regula de bază era tortura. Datorită modului cum era conceput şi se desfăşura instrucţia avea la bază prezumţia de vinovăţie a acuzatului. Deşi acest principiu nu era legiferat, el rezulta în mod foarte clar din mijloacele de probă folosite, dar mai ales prin metodele folosite. De menţionat şi faptul că procedura nu avea caracter contradictoriu.

Referitor la drepturile şi libertăţile individuale în cadrul sistemului inchizitorial - în secolele XVII şi XVIII în Franţa - era ridicat la rang de principiu procedeul conform căruia "cine nu va începe prin capturare îl va pierde pe răufăcător". Rezultă deci că judecarea acuzatului în stare de libertate era o excepţie şi arestarea o regulă.

Având în vedere că "regina probelor" era mărturisirea - se considera că menţinerea acuzatului în mâna judecătorului era cel mai bun mijloc de a o obţine. Interogatoriul avea drept scop deplasarea sarcinii probelor de la acuzator la acuzat prin intermediul căruia instrucţia tindea să-l demaşte pe acuzat şi să obţină mărturisirea - motiv pentru care putea fi repetat ori de câte ori era necesar. Adăugând şi faptul că pentru obţinerea mărturisirii se folosea tortura, avem tabloul complet şi putem evalua gravele atingeri aduse libertăţii individuale. Singura justificare a sistemului era aceea că se realiza protejarea intereselor sociale.

Urmărindu-se perfecţionarea sistemului, în 1670 în Franţa se adoptă o ordonanţă criminală prin care se unifică şi se codifică procedura penală, consacrându-se un sistem inchizitorial bazat pe sistemul probelor legale. Deşi s-a vrut a proteja pe acuzat împotriva acuzatorilor, în realitate i s-a agravat situaţia. Magistratul care nu-şi forma convingerea decât pe unele indicii sau prezumţii, căuta mărturisirea care putea scuza absenţa probelor şi să pună capăt ezitărilor sale. în cadrul acestui sistem interogatoriul luat acuzatului se realiza sub jurământ şi tortură. La vremea sa sistemul a fost aspru condamnat. Referindu-se la Ordonanţa criminală din 1670 Voltaire spunea: "Ordonanţa criminală în mai multe puncte pare a nu fi dirijată decât spre pierirea acuzaţilor. Este singura lege care este uniformă în tot regatul. Nu ar trebui să fie la fel de favorabilă celui nevinovat ca şi celui puternic sau vinovat? Investigarea crimelor cere rigori. Este un război pe care justiţia umană îl duce faţă de răutate, dar există generozitate şi compasiune ca în război. Cel viteaz este generos. Trebuie oare ca omul legii să fie barbar?"

Idei care proclamă încrederea în om, în dreptul lui de a nu fi persecutat, de a nu se abuza de el în lupta cu infracţionalitatea se regăsesc în operele lui Montesquieu, Jean Jaques Rousseau şi Cezare Beccaria. Este meritul de necontestat al lui C. Beccaria, care ridicându-se împotriva sistemului inchizitorial, a cerut abolirea probelor formale, introducerea principiului publicităţii procesului penal precum şi al principiului prezumţiei de nevinovăţie până la pronunţarea hotărârii de condamnare.

Marii filozofi şi gânditori din acea epocă au avut meritul de a recunoaşte, alături de interesul social, pe cel al individului şi de a demonstra necesitatea de a se pune capăt sacrificării unei persoane nevinovate în numele interesului social, de a săvârşi alte nedreptăţi pentru a le sancţiona pe cele săvârşite. în anul 1774, abatele Coyer afirma "a lăsa să scape zece culpabili este mai bine decât a osândi un nevinovat", iar abatele de Mably scria "este mai bine să ne expunem să scape o mie de vinovaţi de la pedeapsa pe care au meritat-o decât să vedem pedepsit un nevinovat. Dacă această nenorocire se va întâmpla, să fie socotită ca un doliu pentru întreaga ţară şi ea să facă examenul Codicelui său penal."

Reforme în domeniu s-au petrecut şi în alte state printre care menţionăm Austria şi Lombardia, unde împăratul Joseph al II-lea în 1788 a abolit pedeapsa cu moartea iar Frederic al II-lea a abolit tortura. Şi totuşi, marea reformă a dreptului penal şi a procedurii penale cu o consecinţă deosebită pentru evoluţia ulterioară pentru statele de pe continent a provocat-o Revoluţia Franceză din 1789. Reprezentanţii poporului francez, constituiţi în adunarea Naţională au adoptat la 26.04.1789 "Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului". Printre principiile care instituie garanţii de ordin procesual menite să apere în special drepturile mai frecvent violate de regimul absolutist, în art. 9 este consacrat principiul potrivit căruia "orice om trebuie considerat nevinovat până la proba culpabilităţii sale. Dacă se consideră indispensabil să fie arestat, orice severitate ce n-ar fi necesară pentru a se asigura de persoana sa, trebuie să fie în mod riguros reprimată de lege." Acest text este considerat ca fiind prima consacrare legală a prezumţiei de nevinovăţie.

C) Procesul penal mixt - burghez. Dacă în sistemul procesual englez, tradiţionalismul şi conservatorismul specific britanicilor au făcut ca principalele reguli ale procesului acuzatorial să se menţină, în cel francez (în cităm ca fiind cel mai reprezentativ şi de la care s-au inspirat majoritatea statelor europene la sfârşitul secolului XVIII şi XIX) s-au produs multiple şi dese schimbări. Dacă ne vom referi la cele imediat după 1789, vom observa că au avut un caracter contradictoriu. Dacă este pozitiv faptul că printr-o lege din 8.10.1789, în virtutea principiilor înscrise în Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, au fost abolite principalele abuzuri ale procedurii inchizitoriale din Ordonanţa de la 1670, ulterior au fost adoptate acte cu caracter normativ în materie dar care practic inserează prevederi ce îngrădesc drepturi deja consacrate. Amintim aici instituirea Tribunalelor revoluţionare, la 12.03.1793, Legea suspecţilor din 17.09.1793, Legea din 10.01.1974 a lui Robespierre ş.a. Putem discuta deci din acest punct de vedere de o perioadă de regres. Venirea la putere a lui Napoleon în 1799 printre altele a condus la adoptarea Codului de instrucţie criminală în anul 1808.

Despre situaţia persoanei cercetate după procedura acestui cod "Acuzatul asupra căruia planează imediat (în cursul instrucţiei preparatorii) prezumţia de culpabilitate este protejat (în cursul procedurii de judecată) de o prezumţie de nevinovăţie. Acuzatul trebuie să facă proba şi apărarea are dreptul să o dezbată.

Englezul E. Bentham este şi mai categoric şi afirmă că, dacă această prezumţie de nevinovăţie nu există, trebuie acţionat ca şi cum ea a fost stabilită. în acelaşi sens, E. Bonnier pronunţându-se pentru prezumţia de nevinovăţie în procesul penal afirmă că aceasta "mai ales în materie criminală trebuie considerată ca sacră. De fiecare dată când culpabilitatea nu a fost bine stabilită, ar fi monstruos să se pronunţe o pedeapsă".

Secolul XIX a cunoscut dispute şi controverse între reprezentanţii şcolii clasice, care susţineau teza prezumţiei de nevinovăţie, cu cei ai şcolii antropologice, care au încercat să aducă argumente în defavoarea acestei prezumţii. Amintim în acest sens pe germanii Lavater şi Gall (ambii medici) şi mai ales, pe Cesare Lombroso care, în lucrarea sa din 1876 "Omul delincvent" a susţinut teoria criminalului înnăscut.

Referindu-ne la spaţiul european trebuie făcută şi menţiunea că, în secolul XIX s-a cristalizat procesul de organizare statală şi, ca un proces firesc, fiecare dintre state a trecut la elaborarea unor politici penale proprii, subsumate strategiilor pe care fiecare le-a adoptat.

Sfârşitul secolul XIX şi mai ales începutul secolului XX cunoaşte o puternică revenire a luptei pentru drepturile omului sub toate aspectele. Puternice mişcări şi tulburări politice, economice, sociale - atât pe plan intern cât şi pe plan extern.

în acest context putem decela două tendinţe: una de centralizare şi universalizare a problematicii drepturilor omului şi o alta care transferă centrul de greutate spre libertăţile colective. Libertăţile individuale între care prezumţia de nevinovăţie, deşi intens discutate, nu se vor materializa decât după sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Explicaţia, dacă ar fi să dăm doar una, este apariţia mişcărilor fasciste, naziste, neofasciste şi neonaziste care, pe ansamblu, erau adeptele statului totalitarist cu regim dictatorial. Evident că, în asemenea condiţii, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti nu numai că nu puteau fi lărgite ci, din contră, au cunoscut chiar puternice reculuri în Germania, Italia ş.a.

La toate acestea mai trebuie adăugat un fapt: apariţia Uniunii Sovietice în octombrie 1917. Revoluţia comunistă bolşevică a lui Lenin, generoasă în idei, dar sângeroasă şi dureroasă, a cunoscut un şir nesfârşit de abuzuri şi încălcări ale drepturilor şi libertăţilor individuale.

Reluând cu privire la sistemul procesul mixt-burghez, trebuie să conchidem că, într-o perioadă când se clama dreptul la libertate individuală, în realitate acesta continua să fie serios îngrădit şi că, referitor la organizarea judiciară asistăm la o împletire a elementelor atât în procesul acuzatorial cât şi cel inchizitorial.

II. Conceptul şi conţinutul principiului prezumţiei de nevinovăţie în epoca contemporană

Făceam afirmaţia că la începutul secolului XX asistăm la puternice tulburări politice, economici şi sociale. Pe fondul acestora, lupta pentru libertatea individului s-a accentuat. în această perioadă, gânditori, filozofi, istorici şi jurişti de marcă au pus în discuţie teoriile sfârşitului de veac XIX - în care tezele lui Lombroso - privind criminalitatea înnăscută şi, de aici, necesitatea îngrădirii şi ripostei referitoare la drepturi individuale - au fost regândite.

Astfel, întemeietorii şcolii pozitiviste, Enrico Ferri şi Rafaelo Garofalo, au susţinut că la baza infracţiunii - a comportamentului infracţional stau 3 categorii de factori: organici sau antropologici, sociali şi individuali cu menţiunea că factorul biologic este cel determinant. Fără o predispoziţie organică, fără o anomalie specifică unor indivizi, ceilalţi factori fizici şi sociali nu pot produce fenomenul. în concepţia şcolii pozitiviste italiene, omul, ca rezultat a acţiunii simultane a cauzelor antropologice, sociale şi fizice, comite fatal infracţiunea. Referitor la prezumţia de nevinovăţie, adepţii acestei şcoli o acceptau dar numai în faza de instrucţie, când ne aflăm doar în faţa unor supoziţii sau indicii. Prezumţia de nevinovăţie îşi pierde din valoare atunci când faptele sunt dovedite sau, şi mai clar, atunci când în cauză este vorba de un recidivist.

Se concluzionează chiar că "Ţinând cont de aceste nuanţe - prezumţia de nevinovăţie apare ilogică atunci când este absolută şi nu face nici o distincţie, nu-i decât un aforism juridic ce s-a îndepărtat mult de realitatea primitivă de unde-şi trage originea. Trebuie aşadar eliminată ... în toate cazurile şi-n toate stadiile judecăţii unde ea este în contradicţie cu însăşi realitatea lucrurilor".

Din teoriile şcolii pozitiviste s-au inspirat regimurile cele mai reacţionare din Europa - cele ale Germaniei şi Italiei fasciste - care au prigonit reprezentanţii partidelor de opoziţie sau a naţiunilor subjugate luând aşa-zisele "măsuri de apărare locală", după criteriul apartenenţei la un grup social sau o rasă, fiind suprimate libertăţile individuale.

Doctrina procesuală penală de după cel de-al doilea război mondial, la care s-au raliat majoritatea autorilor, s-a pronunţat ferm în favoarea principiului prezumţiei de nevinovăţie. Cu menţiunea că discuţiile şi disputele nu s-au încheiat, existând în continuare păreri şi opinii pro şi contra, vom releva doar câteva din argumentele în favoarea prezumţiei de nevinovăţie.

Un prim argument este acela că, prin adoptarea principiului prezumţiei de nevinovăţie în rândul principiilor de bază ale procesului penal, se dă un conţinut civilizat procesului penal şi se continuă procesul de adâncire a democratismului şi umanismului, deoarece acest principiu asigură orice persoană împotriva unor eventuale abuzuri ale organelor judiciare, obligându-le pe acestea să tragă la răspundere numai pe cei vinovaţi de săvârşirea unei infracţiuni.

Având în vedere chiar numai aceste considerente, prezumţia de nevinovăţie nu contravine scopului procesului penal, deoarece scopul procesului penal constă în asigurarea ca nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar cel vinovat să răspundă numai potrivit vinovăţiei sale. în aceste condiţii, prezumţia de nevinovăţie devine o garanţie pentru orice persoană că în lipsa probelor de vinovăţie, nu va fi trasă la răspundere penală. în acelaşi timp, acest principiu asigură realizarea scopului procesului penal obligând organele judiciare să administreze probele necesare pentru dovedirea învinuirii şi să tragă, în cazul lipsei unor astfel de probe, concluzia de nevinovăţie. Acest principiu are şi trebuie să aibă implicaţii pe toată durata procesului, începând cu actele premergătoare, de la verificarea sesizării şi până la adoptarea hotărârii finale. Se demonstrează astfel că prezumţia de nevinovăţie nu este numai o regulă de probaţiune ci este legată de structura procesului penal impunând departajarea organelor judiciare (unele care pun sub învinuire şi altele care judecă) şi le direcţionează activitatea în sensul tragerii la răspundere penală doar a celor vinovaţi de comiterea unei infracţiuni.

Derivând din scopul procesului penal, prezumţia de nevinovăţie constituie baza drepturilor procesuale acordate învinuitului sau inculpatului. Astfel, numai acceptându-se teza ce decurge din prezumţia de nevinovăţie că simpla învinuire nu înseamnă şi stabilirea vinovăţiei şi că, asupra acesteia, se va statornici doar printr-o hotărâre judecătorească definitivă de către o instanţă de judecată, până atunci învinuitul sau inculpatul trebuie tratat ca un nevinovat şi aceasta nu se poate face decât recunoscându-i-se calitatea de parte în cauză.

O concluzie suplimentară pentru adoptarea prezumţiei de nevinovăţie se deduce dintr-o constatare ce se referă la opinia publică. Orice persoană care este cercetată apare în ochii celor din jur cel mai adesea ca vinovată şi, de aici, decurg o serie de consecinţe care merg până la respingere, izolare de colectivitate, până la acte de reprobare prin limbaj sau chiar violenţă. Adoptarea prezumţiei de nevinovăţie - cunoaşterea în profunzime a conţinutului şi sensului acesteia - face să se înţeleagă mai bine că nu orice persoană cercetată este şi vinovată şi că vinovăţia ei va fi cu certitudine stabilită când se va adopta o hotărâre definitivă de condamnare. în acest context, prin art. 87 alin. 1, teza 2 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească se interzice magistraţilor să-şi exprime public părerea asupra unor procese aflate în curs de soluţionare.

În sfârşit, dar nu în ultimul rând, în favoarea principiului prezumţiei de nevinovăţie pledează şi un argument de ordin practic şi anume situaţiile concrete când faţă de învinuit sau inculpat, uneori chiar faţă de care s-a luat măsura arestării preventive în urma administrării tuturor probatoriilor, se demonstrează lipsa de vinovăţie şi, în consecinţă, se dispune scoaterea de sub urmărirea penală. La fel şi pentru o persoană trimisă în judecată care este achitată în final deoarece în mod greşit s-a dispus trimiterea în judecată pe baza unui probatoriu incomplet sau printr-o greşită interpretare a probelor de vinovăţie. Starea de nevinovăţie poate fi demonstrată uneori chiar după ce în cauză s-a pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare - printr-o cale extraordinară de atac. Fie şi numai pentru aceste cazuri singulare, prezumţia de nevinovăţie se justifică. în acest mod se atrage atenţia tuturor organelor judiciare asupra necesităţii stabilirii cu certitudine a adevărului, în fiecare etapă a procesului penal, la luarea fiecărei măsuri de restrângere a libertăţii persoanei. Dobândind forţă de principiu de bază a procesului penal român, s-ar realiza în mai bune condiţii funcţiunea procesului, aceea de a constata la timp şi în mod complet faptele care constituie infracţiuni şi finalitatea acestuia care constă în înfăptuirea justiţiei penale, adică fie prin pedepsirea unei persoane vinovate fie prin apărarea de răspundere a unei persoane nevinovate.

Adoptându-se prezumţia de nevinovăţie, vinovăţia unei persoane nu se mai poate stabili pe o probabilitate mai mare sau mai mică de vinovăţie, fiind necesară certitudinea absolută. Pentru unii "cercetarea certitudinii constituie cel mai bun remediu pentru riscul de a condamna un nevinovat".

Prezumţia de nevinovăţie, ca garanţie împotriva abuzurilor şi erorilor ce pot surveni în administrarea justiţiei, se impune şi mai mult dacă ne referim la situaţiile absolut ireparabile, ce le pot atrage condamnarea la o pedeapsă capitală şi executată a unei persoane nevinovate pentru că "oricât de odioasă ar fi condamnarea pe viaţă pentru un om nevinovat, nimic nu poate depăşi în eroare luarea unei vieţi din greşeală, nu după un acces de furie, nu sub influenţa vaporilor de alcool, nu în urma unei provocări, din ură, sau din răzbunare, ci luată la rece, deliberat de către societatea însăşi. Din cauza acestei posibilităţi, dubiul trebuie să-l favorizeze pe acuzat".

Eroarea judiciară nu are consecinţe nefaste doar pentru victimă, familie, persoanele dintr-o anumită colectivitate ci şi pentru societate. Eroarea judiciară riscă de fapt să discrediteze sistemul respectiv, statul, în ochii opiniei publice.

Prin procedura stabilită în actualul Cod de procedură penală român, se asigură repararea poziţiei şi în acelaşi timp li se recunoaşte vechimea în muncă persoanelor condamnate sau faţă de care s-a luat măsura arestării preventive pe nedrept (art. 504 Codul de procedură penală, modificat prin Legea 32/1990 şi Legea 104/1992). De menţionat şi faptul că, în cazul în care condamnarea sau măsura preventivă luată pe nedrept se datorează relei credinţe sau gravei neglijenţe a unei persoane, statul are acţiune de regres împotriva acestuia, potrivit art. 507 din Codul de procedură penală.

III. Reglementări privind prezumţia de nevinovăţie în legislaţia contemporană

Apărută pe fondul convulsiilor, disputelor şi controverselor privind drepturile şi libertăţile persoanei, în paralel cu o ripostă generală împotriva regimului fascist după cel de-al doilea război mondial, - prezumţia de nevinovăţie, alături de alte dispoziţii deosebit de importante privind drepturile şi libertăţile persoanei, au fost consacrate în documente speciale emanând de la organismele cu caracter internaţional, pentru ca apoi fiecare ţară prin aderare şi semnare să le recunoască pe de o parte şi apoi să le consacre în propriile legislaţii.

În acest context amintim: Declaraţia universală a drepturilor omului adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10.12.1948. Potrivit art. 11 al acestei declaraţii, "orice persoană învinuită de a fi săvârşit o infracţiunea este prezumată nevinovată atât timp cât vinovăţia sa nu a fost stabilită printr-un proces public, cu asigurarea garanţiilor necesare apărării".

În anul 1950, în baza Declaraţiei universale a drepturilor omului, membrii Consiliului Europei au adoptat "Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale", prezumţia de nevinovăţie este stipulată expres în art. 6, pct. 2. "Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită".

Prezumţia de nevinovăţie a mai fost recunoscută de cel de-al VI-lea Congres internaţional de drept penal ţinut la Roma în 1953, care a adoptat rezoluţiile relative la abuzurile politice, la instrucţie, la detenţia preventivă, bazându-se pe presupunerea de inocenţă ... Conştient de necesitatea de a stabili, prin regulile procedurii penale şi aplicarea sa un echilibru necesar între drepturile societăţii, care cere cercetarea infracţiunii şi judecarea autorilor în interesul public, şi drepturile, mai ales libertatea şi demnitatea prevenitului considerat inocent atâta timp cât el n-a fost reţinut vinovat, după căile regulate ale justiţiei ... Problema detenţiei preventive este importantă şi delicată, orice inculpat fiind considerat nevinovat până la condamnarea definitivă".

În America Latină, orientarea a fost de a se întocmi un cod model pentru întregul continent. Astfel, la reuniunea organizată de către Institutul de Ştiinţe Juridice a Statului Chile (Santiago - 4-16.11.1964) s-au formulat principiile fundamentale ce trebuie să inspire şi să orienteze elaborarea şi aplicarea ulterioară a legilor penale ale Americii Latine. La punctul 10 al proiectului se afirmă că o persoană supusă unui proces penal este prezumată nevinovată atâta timp cât ea nu este condamnată. Convenţia americană asupra drepturilor omului din 1969, în art. 8, pct. 2, consacră prezumţia de nevinovăţie. De asemenea, această prezumţie a fost inclusă şi de art. 8 din Convenţia americană relativă la drepturile omului.

Implicaţiile prezumţiei de nevinovăţie în procesul penal au fost sintetizate de cel de-al XII-lea Congres internaţional de drept penal ţinut la Hamburg (16-22 septembrie 1973).

în documentele Reuniunii de la Copenhaga din 29.06.1990 se arată că între principiile justiţiei, esenţiale pentru expresia completă a demnităţii inerente a persoanei umane şi a drepturilor egale şi inalienabile ale tuturor fiinţelor umane, trebuie menţionate următoarele ... iar la pct. 15, 19 este înscrisă prezumţia de nevinovăţie.

Referitor la legislaţia internă sunt de făcut următoarele precizări: prezumţia de nevinovăţie a fost inclusă fie în declaraţii fie în acte constituţionale fie chiar în codurile de procedură penală. în Franţa, unde a fost pentru prima dată recunoscută, prezumţia de nevinovăţie a fost inserată în preambulul Constituţiilor din 1946 şi 1958. în Constituţia italiană din anul 1948 principiul prezumţiei de nevinovăţie este prevăzut în art. 27. în Elveţia, acest principiu este prevăzut în funcţie de canton - fie de Constituţie, fie de Codul de procedură penală. în Codul de procedură penală al Statului New York, este prevăzută în art. 303.

IV. Conţinutul principiului prezumţiei de nevinovăţie

După ce am discutat despre istoricul, devenirea şi consacrarea principiului prezumţiei de nevinovăţie, mai înainte de a ne referi în mod concret la modul de funcţionare a acestui principiu în cadrul procesului penal român, credem că este util şi necesar a face câteva referiri la conţinutul prezumţiei de nevinovăţie.

Regula înscrisă în art. 23 alin. 8 din Constituţia României din 1991 - potrivit căreia până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată - este completată de dispoziţiile cuprinse în Codul de procedură penală.

Prin dispoziţiile art. 17 şi 19 din Codul penal, legiuitorul a definit trăsăturile esenţiale ale infracţiunii şi respectiv vinovăţia. Din conţinutul acestor texte se poate desprinde faptul că termenul de "vinovăţie" este folosit în sensul de poziţie subiectivă a celui ce a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. într-un sens mai larg, prin vinovăţie se poate înţelege raportul ce se stabileşte între faptă şi făptuitor în cadrul tuturor coordonatelor care determină existenţa răspunderii penale. Sub acest aspect noţiunea de vinovăţie se referă atât la săvârşirea faptei - ca activitate materială - cât şi la condiţiile de săvârşire - raportate la cerinţele prevăzute în textul incriminator - precum şi la poziţia subiectivă a făptuitorului, caracterizată, după caz, prin intenţie sau culpă. Numai atunci când persoana unui inculpat sunt întrunite toate aceste coordonate se poate afirma că el este vinovat. în acest fel trebuie înţeleasă noţiunea de vinovăţie, opusă celei de nevinovăţie din expresia "prezumţia de nevinovăţie". încercările de a defini prezumţia de nevinovăţie au ajuns la concluzia că aceasta "se exprimă în general prin formula că învinuitul sau inculpatul este prezumat nevinovat până ce vinovăţia sa nu a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Observăm că, practic, această definiţie îşi găseşte sorgintea în art. 11 din Declaraţia universală a drepturilor omului adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10.12.1948.

Atâta vreme cât este considerată ca o caracterizare a poziţiei învinuitului sau inculpatului în cursul procesului penal sub aspectul vinovăţiei, prezumţia de nevinovăţie face să se nască întrebarea: Cum poate fi urmărită, arestată preventiv şi trimisă în judecată o persoană dacă, în ceea ce o priveşte, operează prezumţia de nevinovăţie până la pronunţarea unei hotărâri definitive de condamnare?

În art. 202 din Codul de procedură penală se prevede că organul de urmărire penală este obligat să strângă probele necesare pentru aflarea adevărului şi pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, în vederea justei soluţionări a acestuia, iar în art. 262 din Codul de procedură penală se menţionează că, primind actele de cercetare penală, procurorul dă rechizitoriu şi dispune trimiterea în judecată dacă se va considera că există probele necesare şi care au fost legal administrate din care rezultă că fapta există şi că a fost săvârşită de inculpat.

În acest context se naşte o nouă întrebare. Când s-au strâns probe de către organul de urmărire penală, iar procurorul a constatat că urmărirea penală a fost efectuată cu respectarea dispoziţiilor legale şi că probele existente la dosarul cauzei sunt de natură a dovedi existenţa faptei şi vinovăţia inculpatului, se poate oare prezuma că acest inculpat ar fi nevinovat? Destul de bine s-ar putea invoca faptul că, din contră, privitor la o asemenea persoană se conturează o prezumţie de vinovăţie, pe care hotărârea finală o va confirma sau infirma în raport şi de desfăşurarea procesului în faţa instanţei. Dacă vom considera că prezumţia de nevinovăţie are rolul de a caracteriza poziţia inculpatului sub aspectul existenţei sau inexistenţei vinovăţiei, în timpul desfăşurării procesului penal nu vom putea evita întrebările şi contradicţiile menţionate mai sus. Dacă însă vom situa prezumţia de nevinovăţie pe poziţia sa firească, reală, de garanţie juridico-socială acordată celui învinuit de săvârşirea unei infracţiuni, în calitatea acestuia de persoană umană, aceste întrebări şi contradicţii vor putea fi înlăturate, iar semnificaţia prezumţiei de nevinovăţie se va încărca de consecinţe juridice.

În doctrină, prezumţia de nevinovăţie a fost considerată în general ca un principiu al dreptului procesual penal în materie probatorie. Ea nu caracterizează în vreun fel oarecare poziţia de vinovat sau nevinovat a inculpatului raportat la învinuirea ce i se aduce, ci are funcţia de a furniza în mecanismul de administrare şi interpretare a probelor în procesul penal, anumite criterii destinate să conducă la aflarea adevărului. Pe bună dreptate s-a afirmat că prezumţia de nevinovăţie nu devine "un certificat de bună purtare dat unei persoane, ci o prezumţie pe care legea o prevede în materie de probaţiune. Ca orice prezumţie relativă, nevinovăţia învinuitului poate fi răsturnată prin dovedirea vinovăţiei sale; fără probe certe de vinovăţie care să răstoarne prezumţia, aceasta operează astfel încât inculpatul nu poate fi condamnat.

Pornind de la modul cum este formulat şi definit principiul şi ţinând seama de discuţiile din literatura juridică pe semnificaţie probatorie a prezumţiei de nevinovăţie se poate considera că această prezumţie îşi realizează funcţiile în trei direcţii:

• - să garanteze protecţia persoanei în contra arbitrariului în stabilirea şi realizarea răspunderii penale;
• - să garanteze protecţia persoanei, ca subiect procesual în raportul juridic procesual penal;
• - să promoveze în activitatea procesuală aflarea adevărului, astfel ca vinovăţia să fie stabilită cu certitudine.

Aşa cum este formulată în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului în art. 11, prezumţia de nevinovăţie reprezintă un avertisment şi o garanţie contra oricăror abuzuri, a măsurilor cu caracter sancţionator luate în afara dispoziţiilor de drept penal şi fără o procedură legală judiciară.

Persoana, ca subiect al practicii legale, este apărată - prin prezumţia de nevinovăţie - contra arbitrariului, a oricăror manifestări abuzive, prin care i s-ar pune în sarcină fapte penale şi s-ar lua măsuri de sancţionare a unor asemenea fapte.

Prezumţia de nevinovăţie îl pune la adăpost pe orice membru al colectivului uman de abuz, şi de arbitrar, de măsuri cu caracter sancţionator luate în afara unei proceduri judiciare, cum ar fi administrative, deţineri prelungite fără proces, fixări de domiciliu etc. Sub acest aspect, nevinovăţia pe care o promovează prezumţia de nevinovăţie nu are un caracter absolut, ea nu constituie atestarea poziţiei morale a unei persoane, ci reprezintă un mijloc de asigurare discreţionară şi că, atunci când este învinuită de săvârşirea unei infracţiuni, se va urma faţă de ea o procedură judiciară, garantându-i-se dreptul la apărare, pentru că numai în acest mod să se poată ajunge la constatarea, pe cale de proces, a vinovăţiei sau nevinovăţiei sale, iar în caz de vinovăţie, la aplicarea măsurilor de sancţionare prevăzute de lege.

În altă ordine de idei, prezumţia de nevinovăţie stă la baza unei serii de garanţii procesuale destinate să promoveze în cursul procesului penal protecţia persoanei ca subiect procesual, chemat să răspundă pentru o faptă penală.

Procesul trebuie să se desfăşoare în aşa mod încât să nu creeze celui învinuit de săvârşirea unei fapte penale o situaţie de inferioritate şi un minus de posibilităţi procesuale numai pentru simplul fapt că este trimis în judecată penală. Din contră, perspectiva unei condamnări reprezentând eventualitatea unor consecinţe de maximă gravitate, de natură a afecta libertatea, demnitatea, poziţia în societate a celui judecat, se acordă acestuia, pentru ca să nu fie dezavantajat în desfăşurarea activităţii procesuale, un complex de garanţii puse sub semnul prezumţiei de nevinovăţie.

Privită astfel, prezumţia de nevinovăţie îndeplineşte funcţia de a asigura protecţia juridico-procesuală a persoanei, în calitatea acesteia de subiect al raportului juridic procesual penal.

În cazul activităţii procesual-penale, un obiectiv de o importanţă deosebită îl constituie aflarea adevărului, obiectiv a cărui realizare face necesară conjugarea a două operaţii probatorii: administrarea probelor şi interpretarea acestora. În legătură cu fiecare dintre acestea, prezumţia de nevinovăţie îndeplineşte funcţii esenţiale.

În principiu, sarcina probei revine acuzării. Aceasta trebuie să dovedească vinovăţia inculpatului şi nu inculpatul să-şi dovedească nevinovăţia.

Articolul 66 din Codul de procedură penală, al cărui titlu este "Prezumţia de nevinovăţie", prevede în mod expres că "învinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăţia sa". Pentru el funcţionează prezumţia de nevinovăţie câtă vreme nu s-a dovedit învinuirea ce i se pune în sarcină. Referindu-ne la sarcina administrării probei trebuie să arătăm că ea un conţinut complex. Ea are ca obiectiv aflarea adevărului. Atât organul de urmărire penală cât şi instanţa de judecată, cărora le revine sarcina administrării probelor (aşa cum o prevăd dispoziţiile art. 65 din Codul de procedură penală) trebuie să-şi îndrepte atenţia către toate probele care se învederează posibile pentru a stabili adevărul.

Adevărul, într-o cauză penală, poate fi vinovăţia inculpatului dar poate fi şi nevinovăţia acestuia. Rolul activ de care trebuie să dea dovadă atât organul de urmărire penală cât şi instanţa de judecată îşi realizează cu aceeaşi valoare funcţia sa în ambele direcţii.

Şi totuşi, dovedirea nevinovăţiei apare ca un lucru deosebit. Existând o învinuire, preocuparea centrală este aceea de a o dovedi. Câtă vreme învinuirea nu este dovedită nu se poate reţine o vinovăţie. De aceea, sarcina de a administra probele pentru dovedirea învinuirii reprezintă o premisă necesară a desfăşurării procesului penal. Prin efectul prezumţiei de nevinovăţie, această sarcină, care revine organelor de urmărire penală sau instanţei, după caz, nu poate fi răsturnată în sensul de a fi substituită prin obligaţia inculpatului de a-şi dovedi nevinovăţia.

În activitatea ce o desfăşoară organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti în scopul aflării adevărului, acestea sunt ţinute să-şi îndrepte atenţia şi spre administrarea probelor din care ar reieşi nevinovăţia. Acest lucru nu este o recomandare, un deziderat ci, aşa cum îl reglementează C.pr.pen., sunt edificatoare în acest sens. Astfel, potrivit art. 3 din Codul de procedură penală, "în desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei precum şi cu privire la persoana făptuitorului". Potrivit art.4 se stabileşte că "organele de urmărire penală şi instanţele de judecată sunt obligate să aibă rol activ în desfăşurarea procesului penal". Modificările aduse Codului de procedură penală prin Legea nr. 32/1990 şi Legea nr. 45/1993 se referă şi la aceste aspecte. Astfel, prin art. 5 se prevede că: "Orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane". Potrivit art. 6, alin. 2, "în cursul procesului penal, organele judiciare sunt obligate să asigure părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute de lege şi să administreze probele necesare în apărare". Art. 22 stabileşte că: "Organul de urmărire penală este obligat să strângă probele necesare pentru aflarea adevărului şi pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, în vederea justei soluţionări a acesteia. Organul de urmărire penală adună probele atât în favoarea cât şi în defavoarea învinuitului sau inculpatului". Referindu-se la îndatoririle instanţei de judecată, în art. 287 se prevede că: "Instanţa de judecată îşi exercită atribuţiile în mod activ, în vederea aflării adevărului şi a realizării rolului educativ al judecăţii. în art. 287 alin. 1 (introdus prin Legea nr. 45/1993) se prevede expres că: "Instanţa îşi formează convingerea pe baza probelor administrate în cauză". O asemenea preocupare nu s-ar putea concepe dacă, o dată cu începerea procesului penal, nu ar opera cu o forţă egală aceleia care declanşează investigaţiile penale, prezumţia de nevinovăţie. Această prezumţie impune administrarea nu numai a probelor din care rezultă vinovăţia ci şi a celor care pot duce la stabilirea nevinovăţiei şi implicit face din adunarea acestor probe o sarcină a organelor de urmărire penală şi a instanţei de judecată.

Prevederile art. 6 alin. 2 din Codul de procedură penală menţionate mai sus, mai relevă un aspect. Pe lângă obligativitatea organelor de urmărire penală şi a instanţelor de judecată de a stabili adevărul prin administrarea de probe care să demonstreze fără putere de tăgadă vinovăţia sau nevinovăţia celui în cauză, legiuitorul a înţeles să oblige aceleaşi organe judiciare să "administreze probele necesare în apărare". Din modul cum este redactat textul se mai desprinde încă o obligaţie pentru aceleaşi organe, şi anume de a se preocupa ele de a identifica şi administra astfel de probe. Evident că aceleaşi organe vor fi de asemenea obligate să administreze probele în apărare solicitate de învinuit sau inculpat în apărarea sa. Desigur, probele care se referă la stabilirea nevinovăţiei şi cele care se referă la apărarea învinuitului sau inculpatului pot avea nuanţe diferite. Ne referim aici la probele în apărare care tind să diminueze răspunderea penală a învinuitului sau inculpatului. în acest context avem în vedere acele aspecte, fapte, împrejurări care constituie circumstanţe atenuante (art. 73 din Codul penal).

După finalizarea urmăririi penale, procurorul, având în vedere dispoziţiile art. 262 din Codul de procedură penală" ... dacă se constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă, existând probele necesare şi legal administrate procedează, după caz, astfel:

- când din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de învinuit sau inculpat şi că acesta răspunde penal" - dă rechizitoriu.

Şi totuşi, numai aceste probe administrate în faţa organului de urmărire penală nu pot sta la baza unei hotărâri de condamnare. Este necesar ca instanţa, în cadrul cercetării judecătoreşti, să readministreze probele din faza de urmărire penală. în acest mod se desemnează şi în această privinţă o funcţie a prezumţiei de nevinovăţie. Prin efectul acesteia, instanţei de judecată ăi revine sarcina de a reaudia martorii, de a readministra celelalte mijloace de probă, în condiţii de oralitate, publicitate şi contradictorialitate. Fără îndeplinirea acestei obligaţii, vinovăţia nu poate fi considerată dovedită pentru instanţă.

O dată efectuate probe în stabilirea vinovăţiei, prezumţia de nevinovăţie promovează dreptul procesual al inculpatului de a cere probe pentru combaterea celor din care rezultă vinovăţia şi pentru stabilirea situaţiei contrare: nevinovăţia. Indiferent de modul în care au fost administrate probele de vinovăţie, indiferent de concludenţa acestora, instanţa este ţinută să admită proba contrară cerută pentru stabilirea nevinovăţiei. O soluţie de respingere a probei astfel cerute nu s-ar putea întemeia pe împrejurarea că, din probele cauzei, rezultă în mod cert existenţa faptei şi vinovăţia inculpatului şi că, deci, administrarea unor probe în apărare ar părea inutilă. Prezumţia de nevinovăţie intervine aici făcând obligatorie administrarea probelor cerute în apărare pentru stabilirea nevinovăţiei. în faţa probelor chiar foarte puternice ale acuzării, prezumţia de nevinovăţie are forţa ineductabilă de a promova dreptul la probe contrare, cu singura condiţie ca faptele propuse a fi dovedite să apară ca fiind concludente.

O altă trăsătură a principiului prezumţiei de nevinovăţie ar fi aceea că, în interpretarea probelor asupra nevinovăţiei celui tras la răspundere penală, instanţa are drept obiectiv stabilirea adevărului, ceea ce implică condiţia certitudinii. Câtă vreme cu privire la faptele şi situaţiile pe care instanţa le-a stabilit prin interpretarea probelor nu există certitudine, nu se poate vorbi de un adevăr, nu se poate vorbi de vinovăţie.

De aceea, nu pot fi considerate ca reprezentând adevărul, fapte pentru stabilirea cărora instanţa se sprijină pe păreri, posibilităţi, eventualitate şi aproximaţii. Pentru ca să poată înfrunta prezumţia - încărcată de exigenţe - a nevinovăţiei, faptele care caracterizează vinovăţia trebuie stabilite cu certitudine. Când aceste fapte nu sunt stabilite cu certitudine, prezumţia de nevinovăţie este aceea care împiedică pronunţarea unei hotărâri de condamnare.

Din necesitatea ca faptele care caracterizează vinovăţia să fie stabilite cu certitudine, se degajă un caracter al prezumţiei de nevinovăţie, şi anume regula IN DUBIO PRO REO. Dar, pentru ca această regulă să fie aplicabilă se cere să existe cu adevărat o îndoială. Nu se poate vorbi de îndoială atunci când faptele nu sunt dovedite. în acest caz operează, ca element hotărâtor în pronunţarea unei hotărâri, lipsa dovezilor. De asemenea, nu se poate vorbi de îndoială atunci când există dovezi atât în privinţa vinovăţiei cât şi dovezi contrare, care le combat pe primele. într-o asemenea situaţie, instanţa nu poate să pună hotărârea sub semnul îndoielii, ci este obligată ca, analizând şi interpretând probele, să reţină dintre ele pe cele cu privire la care a ajuns la concluzia că sunt sincere şi concludente şi să le înlăture pe cele susceptibile de suspiciune, urmând să stabilească faptele prin coroborarea probelor obţinute.

Îndoiala există atunci când, din coroborarea tuturor probelor apare posibilă atât existenţa vinovăţiei cât şi a nevinovăţiei, fără ca vreuna dintre acestea să se desemneze cu certitudine.

În acest caz, prezumţia de nevinovăţie se impune ca, între cele două soluţii la fel de îndoielnice, dar şi la fel de posibile, să se aleagă cea a nevinovăţiei. în virtutea prezumţiei de nevinovăţie, învinuitul sau inculpatul nu este obligat să furnizeze probe pentru înlăturarea unor dubii sau pentru consolidarea nevinovăţiei sale şi, în nici un caz, pentru stabilirea vinovăţiei lui. Desigur, acest ultim aspect nu trebuie pus în contradicţie cu declaraţiile date de învinuit sau inculpat de recunoaştere a faptelor. După începerea urmăririi penale, învinuitului sau inculpatului trebuie să i se recunoască garanţiile procesuale care să nu-l pună în inferioritate faţă de celelalte părţi şi să nu-i diminueze posibilităţile procesuale de apărare pe tot parcursul procesului, determinat de simplul fapt că în cauză s-a dispus începerea urmăririi penale sau s-a pus în mişcare acţiunea penală ori s-a dispus trimiterea în judecată şi, în aceste condiţii, deci, poate fi considerat vinovat într-o fază a procesului penal. în opinia noastră, principiul prezumţiei de nevinovăţie trebuie să existe şi să-şi producă toate efectele chiar în faza actelor premergătoare urmăririi penale. Având în vedere modificările aduse art. 224 din Codul de procedură penală prin Legea nr. 7/1973, în sensul extinderii sferei actelor premergătoare la toate modurile de sesizare, precizându-se că pot fi efectuate şi în vederea constatării cazurilor prevăzute de art. 10 din Codul de procedură penală care, în cazul când se confirmă existenţa vreunuia din ele, se propune procurorului să confirme a nu se începe urmărirea penală - apreciem că, în acest context, se poate vorbi de respectarea prezumţiei de nevinovăţie.

Aceste garanţii trebuie să fie cu atât mai depline în cazul în care ne aflăm în faţa unor infracţiuni ce se judecă la plângerea prealabilă şi procesul nu mai trece prin faza de urmărire penală, cercetarea având loc direct şi nemijlocit în faţa instanţei.

Atunci când vorbim de principiul prezumţiei de nevinovăţie trebuie să ne referim la toate fazele şi etapele pe care le parcurge procesul penal, fie că urmărirea penală se finalizează prin netrimiterea în judecată, fie că se dispune trimiterea în judecată, până la pronunţarea unei hotărâri definitive. în faza de urmărire penală rolul predominant îl are procurorul. în autoritatea judecătorească este inclus Ministerul Public, ce îşi desfăşoară activitatea prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii. Legea pentru organizarea judecătorească nr. 92/1992, în art. 27 precizează atribuţiile Ministerului Public. Astfel, potrivit art. 27 alin. 1 lit. a şi b, Ministerul Public, prin procurori, efectuează urmărirea penală şi, după caz, supravegherea acesteia. în exercitarea acestei atribuţii, procurorii conduc şi controlează activităţile de cercetare penală a Poliţiei şi ale altor organe, care sunt obligate să aducă la îndeplinire dispoziţiile procurorului în condiţiile legii. Pornind de la aceste cerinţe care, în mod evident, au în vedere realizarea scopului procesului penal, prezumţia de nevinovăţie trebuie să se manifeste cu pregnanţă. Aceasta şi prin prisma unei alte atribuţii stabilite prin lege pentru Ministerul Public, şi anume, de a veghea la respectarea libertăţii individuale a cetăţenilor, verificând temeinicia şi legalitatea reţinerii sau a arestării preventive, astfel ca nici o persoană să nu fie lipsită de libertate decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, cu respectarea strictă a cerinţelor prezumţiei de nevinovăţie.

Referitor la funcţionarea principiului prezumţiei de nevinovăţie în faza de judecată desigur că s-ar putea pune în discuţie unele aspecte, şi anume: de vreme ce. în faza de urmărire penală, prin grija organelor de cercetare şi sub supravegherea procurorului au fost deja parcurse mai multe etape dintre care menţionăm începerea urmăririi penale şi apoi punerea în mişcare a acţiunii penale care, în mod evident, presupun că s-a trecut de la stadiul de simplă bănuială la indicii şi apoi probe de vinovăţie - finalizarea urmăririi penale prin actul de trimitere în judecată, rechizitoriul - care trebuie să formeze convingerea de vinovăţie - cum trebuie privit inculpatul în această nouă fază? Un prim aspect ar fi acela că, în faza de judecată, prezumţia de nevinovăţie trebuie să acţioneze în strânsă corelaţie cu regulile de bază care guvernează judecata. Regulile de bază specifice judecăţii în primă instanţă precum şi în căile de atac sunt: instanţa este constituită potrivit legii, instanţa judecă în şedinţă, şedinţa de judecată este publică, judecata se desfăşoară oral, judecata se desfăşoară nemijlocit şi judecata se desfăşoară în contradictoriu. Dintr-o scurtă prezentare a interacţiunii dintre prezumţia de nevinovăţie şi regulile de bază ale judecăţii, vom observa că prezumţia de nevinovăţie le întregeşte sensul şi acţiunea, aceste principii având rolul de garanţii pentru realizarea aflării adevărului şi, în acelaşi timp, a prezumţiei de nevinovăţie trebuie privită şi participarea procurorului la judecarea cauzelor penale în condiţiile şi cazurile prevăzute de lege. Un aspect deosebit de important îl reprezintă dispoziţiile art. 316, alin. 1 din Codul de procedură penală potrivit cărora procurorul este liber să prezinte concluziile pe care le consideră întemeiate potrivit legii, ţinând seama de probele administrate. Iată deci, că, deşi procurorul exercită funcţia de învinuire, participarea acestuia la şedinţa de judecată este scoasă de sub principiul subordonării ierarhice. Privite prin prisma prezumţiei de nevinovăţie, concluziile procurorului vor trebui să aibă în vedere nu numai învinuirea că, atunci când este cazul, să învedereze instanţei elementele care sunt în favoarea inculpatului iar, dacă din cercetarea judecătorească nu se confirmă învinuirea, să ceară, după caz, achitarea sau încetarea procesului penal.

Ca o ultimă garanţie a prezumţiei de nevinovăţie, în faza de judecată, ar fi cea prevăzută de dispoziţiile art. 349 alin. 1 din Codul de procedură penală, potrivit cărora, în finalul judecăţii, trebuie să i se acorde ultimul cuvânt inculpatului. Lăsând la o parte conduita şi poziţia avută de inculpat pe tot parcursul procesului, legiuitorul a instituit această regulă pentru ca acesta să-şi poată exprima poziţia şi atitudinea faţă de învinuirea ce i-a fost adusă după ce judecata practic s-a încheiat şi cel mai aproape moment ce urmează este cel aş deliberării şi pronunţării hotărârii. După închiderea dezbaterilor instanţa este obligată să delibereze asupra chestiunilor de fapt şi de drept ce se pun în legătură cu infracţiunea pusă în sarcina inculpatului. Rezolvarea chestiunilor de fapt se face prin operaţiunea de apreciere completă şi justă a probelor.

În cazul în care probele administrate nu pot forma o convingere certă cu privire la existenţa uneia dintre chestiunile ce formează obiectul deliberării şi nu se întrevede posibilitatea administrării altor probe, intervine ca o consecinţă a prezumţiei de nevinovăţie regula in dubio pro reo situaţie în care instanţa va trebui să pronunţe o sentinţă de achitare. Majoritatea autorilor sunt de părere că este greşită practica unor instanţe care, atunci când nu se mai întrevede posibilitatea administrării şi a altor probe, să restituie cauza la procuror pentru o aşa-zisă completare a urmăririi penale, în loc să pronunţe achitarea.

Ca un aspect interesant care confirmă funcţionarea principiului prezumţiei de nevinovăţie îl constituie faptul că , în cazul unei hotărâri de achitare, cu ocazia pronunţării ei, deşi această hotărâre nu este încă definitivă, instanţa este obligată (potrivit dispoziţiilor art. 350 alin 2 din Codul de procedură penală) să dispună punerea în libertate a persoanei considerate nevinovate.

Desigur că în căile de atac putem discuta despre funcţionarea principiului prezumţiei de nevinovăţie pornind de la însuşi faptul că legiuitorul a instituit în materie penală două căi ordinare şi trei căi extraordinare de atac. Grija pentru a nu se pronunţa hotărâri netemeinice şi nelegale, practic de a nu se pronunţa hotărâri de condamnare pentru persoane nevinovate, este de fapt tot o reflectare a principiului prezumţiei de nevinovăţie. Fiecare din căile de atac, prin modul cum au fost reglementate, oferă posibilităţi şi garanţii ca o hotărâre care nu reflectă adevărul să fie îndreptată.

Referindu-ne pe scurt vom arăta că apelul, ca primă cale ordinară de atac, declanşează un control în fapt şi în drept din partea instanţei de apel. în cazul în care trebuie administrate şi alte probe decât cele existente la dosar, se va proceda practic la o nouă cercetare judecătorească şi la o rejudecarea cauzei după regulile de la prima instanţă.

Efectul devolutiv al apelului are drept consecinţă transmiterea cauzei de la prima instanţă, la instanţă de apel spre o nouă judecată, fără o desfiinţare prealabilă a acesteia. în cazul acestei verificări, potrivit art. 378 alin. 1, instanţa va examina hotărârea atacată pe baza lucrărilor din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi, prezentate la instanţa de apel. Instanţa de apel poate da o nouă apreciere probelor din dosarul cauzei ceea ce înseamnă că trebuie să-şi formeze convingerea de vinovăţie printr-o nouă apreciere a probelor. Mai mult, tot ca efect al prezumţiei de nevinovăţie, instanţa de apel poate admite orice noi probe pe care le consideră necesare (potrivit art. 378 alin 2 Codul de procedură penală), nefiind limitată la probele în apărare sau acuzare, singurul scop fiind aflarea adevărului. în cazul în care s-au invocat de parte sau de procuror motive diferite, instanţa de apel este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor de apel invocate. Se asigură astfel înlăturarea cazurilor de incertitudine sau îndoială în aprecierea probelor cu privire la existenţa faptului principal, al vinovăţiei, a circumstanţelor atenuante şi agravante, realizându-se cerinţele prezumţiei de nevinovăţie de a declara ca stabilit un adevăr doar pe probe certe şi a nu se reţine ca dovedite cazurile de îndoială. Ca o concluzie se poate aprecia că instanţa de apel, plecând de la prezumţia de nevinovăţie, verifică sub toate aspectele dacă o hotărâre de condamnare a răsturnat cu certitudine prezumţia de nevinovăţie.

Aspectele sub care instanţa de apel este obligată să examineze hotărârea primei instanţe (aşa cum prevăd dispoziţiile art. 378 din Codul de procedură penală) sunt de natură să realizeze, în cazul respectării efectului devolutiv, extensiv şi al neagravării situaţiei în propriul apel, respectarea cerinţelor prezumţiei de nevinovăţie.

Referitor la cea de-a doua cale ordinară de atac, recursul, trebuie menţionat faptul că, deşi motivele sunt limitate la cazurile prevăzute de lege (art. 385 din Codul de procedură penală) se verifică legalitatea răsturnării prezumţiei de nevinovăţie prin hotărârile anterioare, în sensul că s-au adoptat prin respectarea dispoziţiilor şi regulilor de desfăşurare a procesului penal, a drepturilor şi garanţiilor procesuale, pe de o parte, şi s-au aplicat corect normele de drept material, pe de altă parte.

În legătură cu funcţionarea principiului prezumţiei de nevinovăţie în căile extraordinare de atac - contestaţia în anulare, revizuirea, recursul în anulare - trebuie făcută menţiunea că, în asemenea situaţii, nu se mai poate vorbi de existenţa prezumţiei de nevinovăţie, deoarece condiţia răsturnării ei - hotărârea definitivă de condamnare - este realizată. Şi totuşi vom putea vorbi de repunerea în discuţie a principiului prezumţiei de nevinovăţie în cazul în care, în urma exercitării căii de atac extraordinare, instanţa competentă va desfiinţa hotărârea rămasă definitivă. Astfel: în cazul contestaţiei în anulare, prezumţia de nevinovăţie va produce efecte doar după ce instanţa a găsit contestaţia întemeiată şi a desfiinţat prin decizie hotărârea a cărei anulare se cere şi procedează la rejudecarea recursului sau a cauzei după casare (potrivit art. 392 alin 1 Codul de procedură penală).

În cazul revizuirii, prezumţia de nevinovăţie va putea fi pusă în discuţie după ce instanţa a admis în principiu cererea de revizuire şi a trecut la rejudecarea cauzei potrivit regulilor şi normelor de procedură privind judecata în primă instanţă (art. 405 Codul de procedură penală).

În recursul în anulare care, potrivit caracterelor şi consecinţelor sale este o cale de atac de anulare, prin care Curtea Supremă de Justiţie îşi exercită sarcina de control asupra legalităţii judecăţii - potrivit dispoziţiilor art. 414 alin. 1 din Codul de procedură penală - se adoptă una din soluţiile prevăzute la judecarea recursului. Deci prezumţia de nevinovăţie îşi va produce efectele numai dacă recursul în anulare a fost admis şi s-a dispus trimiterea cauzei la instanţa de fond, de apel, de recurs sau procurorului, deoarece procesul penal se va relua din stadiul hotărât de Curtea Supremă de Justiţie.

Referitor la recursul în interesul legii observăm că, datorită specificului şi scopului său - el neadresându-se unei cauze anume şi, deci, vreunei persoane, principiului prezumţiei de nevinovăţie nu are la cine se raporta.

În doctrină s-a arătat că prin adoptarea principiului prezumţiei de nevinovăţie, ca principiu de bază al procesului penal, se produc o serie de restructurări ale procesului penal precum şi a concepţiilor organelor judiciare, dintre care menţionăm:

• -vinovăţia se stabileşte în cadrul unui proces cu respectarea garanţiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu reprezintă şi stabilirea vinovăţiei;
• - sarcina probei revine organelor judiciare , motiv pentru care interpretarea dovezilor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii şi definitive pentru următoarea fază a procesului;
• - la adoptarea unei hotărâri de condamnare, până la rămânerea definitivă, inculpatul are statutul de persoană nevinovată. La adoptarea unei hotărâri definitive de condamnare, prezumţia de nevinovăţie este răsturnată şi produce efecte "erga omnes";

• - hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăţie, în caz de îndoială, ce nu poate fi înlăturată prin probe, trebuie să se pronunţe o soluţie de achitare;
• - luarea măsurilor preventive nu se poate face decât în cazurile strict enumerate şi condiţiile stabilite de lege, prin aceasta asigurându-se caracterul de excepţie al restrângere libertăţii individuale până la stabilirea definitivă a vinovăţiei.

  Din cele expuse mai sus se poate desprinde concluzia că prezumţia de nevinovăţie este nu numai un principiu de drept, o regulă de drept aplicabilă cu rigoare tehnică în activitatea organelor de urmărire penală sau a instanţelor de judecată, ci şi expresia unei concepţii social-juridice privitoare la poziţia persoanei în raporturile acesteia cu activitatea de represiune penală.

  Prezumţia de nevinovăţie nu trebuie socotită ca un instrument destinat să-i favorizeze pe infractori. Ar fi un punct de vedere total eronat. Nimic nu trebuie să stea în calea unei lupte ferme şi continui, duse însă cu mijloace adecvate şi cu respectarea strică a legii în lupta împotriva fenomenului infracţional. Ea însă vine să sprijine persoana umană, privită ca atare în toată complexitatea ei, dezbrăcată de învinuirea ei ce i se aduce, care în faţa acţiunii de învinuire iniţiată de organele de urmărire penală, se găseşte izolată şi dispunând de puteri reduse. Acest sprijin pe care îl aduce prezumţia de nevinovăţie nu este destinat a crea avantaje şi a-l ajuta pe cel vinovat cu adevărat să ocolească o sancţiune dreaptă, ci de a-l ajuta pe cel nevinovat care se poate ascunde în persoana oricărui învinuit să evite o eventuală sancţiune nedreaptă şi nemeritată. în opera de înfăptuire a justiţiei penale, prezumţia de nevinovăţie atribuie obiectivitate activităţii organelor judiciare şi întărind puterea de adevăr a hotărârilor judecătoreşti, justifică încrederea generală în aceste hotărâri.

  Prezumţia de nevinovăţie constituie o puternică garanţie pentru orice persoană că, în lipsa probelor de vinovăţie, ea nu va putea fi trasă la răspundere decât pe bază de probe care să facă dovada existenţei vinovăţiei iar, pe de altă parte, organele judiciare au sarcina de a administra toate probele necesare pentru dovedirea vinovăţiei celui supus urmăririi sau judecăţii. Din conţinutul art.66 Cod de procedură penală se desprinde destul de clar că, până la dovedirea vinovăţiei de către organele de urmărire penală sau de către instanţa de judecată, învinuitul sau inculpatul este presupus nevinovat şi nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia. Prezumţia are caracter procesual şi ea funcţionează până la dovedirea vinovăţiei pe bază de probe, dovadă care se finalizează numai prin hotărâre definitivă de condamnare promovată de o instanţă de judecată. Din acest punct de vedere, desprindem o anumită dinamică a prezumţiei de nevinovăţie în procesul penal; ea se manifestă cu toată forţa în măsura în care lipsesc dovezile de vinovăţie şi plăteşte treptat, pe măsura administrării probelor care o contrazic , efectele sale ultime se sting, însă numai prin reţinerea vinovăţiei de către instanţa de judecată pe calea hotărârii de condamnare.

  Concluzia după care prezumţia de vinovăţie nu poate fi înlăturată decât prin administrarea de probe temeinice de vinovăţie, probe care verificate de instanţa de judecată să fie puse la baza pronunţării unei hotărâri definitive de condamnare, pune în faţa organelor judiciare sarcini de o deosebită însemnătate. Nu este vorba numai de a determina aceste organe să aducă o cantitate mai mare de probe în sprijinul dovezii vinovăţiei învinuitului sau inculpatului ci de a reuşi să ridice calitatea probatoriului, să-şi perfecţioneze formele şi metodele de activitate, să-şi sporească capacitatea de reflecţie şi măiestria profesională, în aşa măsură încât să facă şi cât mai adecvate şi convingătoare probele administrate.

  Ca o reflectare a principiului prezumţiei de nevinovăţie menţionăm atitudinea unei instanţe care a decis că ori de câte ori se constată imposibilitatea de a stabili adevărul numai pe baza interogatoriului şi a depoziţiilor martorilor audiaţi în faţa instanţei - neputându-se pronunţa numai pe baza unor atari probe o soluţie temeinică şi legală - instanţa este obligată să citeze şi să reaudieze pe toţi martorii care au fost ascultaţi în faza de urmărire penală, chiar dacă prin rechizitoriu acest lucru nu s-a făcut.

  O altă instanţă a decis că nu-şi poate baza hotărârea exclusiv pe actele şi lucrările efectuate de organele de urmărire penală fără să verifice nemijlocit aceste probe spre a vedea dacă ele corespund realităţii şi dacă duc la convingerea că exprimă adevărul. Simpla împrejurare că inculpatul şi-a recunoscut vinovăţia, nu îndreptăţeşte instanţa să renunţe la audierea tuturor martorilor din dosarul de urmărire penală, chiar dacă procurorul, partea vătămată sau partea civilă nu solicită aceasta. Tot astfel, în cazul infracţiunilor de delapidare, recunoaşterea de către inculpat a sustragerii unei anumite sume nu înlătură obligaţia instanţei de a administra probe în apărare şi de a verifica susţinerea inculpatului în sensul că prejudiciul produs nu este cel arătat în rechizitoriu ci este mai redus. în acelaşi sens, al consolidării principiului prezumţiei de nevinovăţie pe baza actualelor dispoziţii procesuale, se poate acţiona şi prin respectarea cu rigoare a altor depoziţii legale. Având în vedere dispoziţiile art. 67 alin. 1 din Codul de procedură penală care conferă părţilor dreptul ca pe tot parcursul procesului penal să propună probe şi să ceară administrarea lor, în acest caz cererea nu poate fi respinsă dacă proba este concludentă şi utilă. Administrarea ori respingerea unei probe se face numai motivat, potrivit art. 67 alin. 1 din Codul de procedură penală.

  De asemenea, în cazul când există probe de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul are dreptul să dovedească lipsa lor de temeinicie. Totodată, pentru obţinerea de probe se interzice întrebuinţarea de violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, promisiuni sau îndemnuri. în acelaşi timp este oprit a se determina o persoană să săvârşească sau să continue săvârşirea unei infracţiuni în scopul obţinerii unei probe (art. 68 din Codul de procedură penală). Avem în vedere, de asemenea, şi prevederile art.64 din Codul de procedură penală potrivit cărora declaraţiile învinuitului sau inculpatului pot contribui la aflarea adevărului numai în măsura în care se coroborează cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

  O importanţă deosebită o prezintă şi dispoziţiile art. 62 alin. 2 din Codul de procedură penală referitoare la probe şi la aprecierea lor. Potrivit principiului că acestea nu au o valoare prestabilită, capătă o importanţă hotărâtoare aprecierile fiecărei probe de către organul de urmărire şi de către instanţa de judecată potrivit cu convingerea lor, formată în urma examinării tuturor probelor existente. Practica judiciară a evidenţiat nu numai însemnătatea dar şi dificultatea îndeplinirii acestor deziderate.

  Toate aceste dispoziţii formează mecanismul probatoriu; ele se completează şi cu alte reguli procesuale referitoare la mijloacele de probă, la procedeele sau la regulile derivate din acestea.

  O contribuţie importantă la întărirea prezumţiei de nevinovăţie o aduce şi respectarea strictă a dispoziţiilor referitoare la aflarea adevărului (art. 3 din Codul de procedură penală), prin interpretarea corectă a probelor administrate cu privire la existenţa infracţiunii, identificarea învinuitului sau inculpatului şi vinovăţia acestuia. Adevărul, indiferent dacă se referă la vinovăţie sau nevinovăţie, nu se poate sprijini pe denaturarea probelor, după cum nu se poate baza pe păreri, probabilităţi, aproximaţii, eventualităţi. Când vinovăţia nu este stabilită cu certitudine, prezumţia de nevinovăţie este aceea care împiedică pronunţarea unei hotărâri de condamnare. Deducţiile şi presupunerile martorilor nu pot duce la stabilirea cu certitudine a realităţii şi nu pot sta la baza unei soluţii de condamnare. După cum nici prezumţiile organelor judiciare nu pot justifica o asemenea soluţie. A acorda valoare de fapt unei prezumţii de fapt înseamnă a admite ca dovedite împrejurări ori situaţii puse în sarcina învinuitului sau inculpatului fără să existe administrate probe directe sau indirecte cu privire la ele. Prezumţiile de fapt nu sunt probe şi, deci, nu pot forma convingerea judecătorului cu privire la existenţa unei infracţiuni şi a vinovăţiei ori nevinovăţiei celui supus judecăţii. Faptele imputate, ca şi vinovăţia, se dovedesc numai prin probe. Prezumţiile nu sunt decât raţionamente logice; unite cu alte probe, ele pot susţine o concluzie certă, confirmată de întregul probatoriu.

  În contextul celor arătate mai sus trebuie relevată şi interdependenţa care există între prezumţia de nevinovăţie şi regulile de bază ale procesului penal, cu deosebire cele care se referă la legalitate, aflarea adevărului, rolul activ al organelor judiciare, garantarea libertăţii şi a dreptului la apărare (art. 2 alin. 6 din Codul de procedură penală).

  Între rolul activ al organelor judiciare şi prezumţia de nevinovăţie există, de asemenea, numeroase conexiuni, exercitarea acestui rol fiind menit să conducă la aflarea adevărului pe bază de probe judiciare administrate şi în final, printr-o apreciere corectă a acestora, la pronunţarea unei soluţii temeinice şi legale în care vinovăţia inculpatului să fie stabilită cu certitudine.