Publicat în Buletin Documentar nr. 3/2003 al P.N.A./D.N.A.

GARANTAREA SUBSTANŢIALITĂŢII NORMEI PENALE

Vasile Drăghici

Raţiunile fundamentale ale incriminării unor fapte ca infracţiuni, constau în gravitatea acestora (atingerea adusă unor valori sociale) şi în oportunitatea aplicării sancţiunii penale. De aceea nu este suficient ca un comportament să aducă atingere unei valori sociale chiar de importanţă unanim recunoscută, ci mai este necesar ca, într-adevăr aceasta să poată fi apărată eficient numai prin intermediul unei pedepse şi nu în cadrul unui ilicit extrapenal. Sancţionarea cu pedeapsă a unei fapte trebuie să dea expresie, aşadar, caracterului său ofensiv la adresa valorilor sociale cu relevanţă penală, conferind astfel legitimitate incriminării.

Oportunitatea folosirii sancţiunii penale ridică problema delimitării ilicitului penal de celelalte forme de ilicit. În concepţia profesorului V. Dongoroz^[1], elementele specifice unor asemenea diferenţieri ar fi substanţa neconvenabilă a faptului (care izvorăşte din violenţă, fraudă sau indisciplină socială) şi rezonanţa socială a acestuia, faptele penale producând prin săvârşirea lor o stare de nelinişte în spiritul grupului social. La o asemenea concluzie au ajuns şi alţi autori accidentali moderni. Astfel, Raymon Gassin subliniază că natura intrinsecă a infracţiunii nu este dată de valorile protejate prin intermediul incriminării, ci de modul de săvârşire a faptei, care se caracterizează prin violenţă sau fraudă^[2]. Contrar acestor susţineri s-a arătat că alarma socială ori atingerea gravă a existenţei societăţii se produc doar în cazul infracţiunilor celor mai grave^[3]. în doctrina modernă se înclină spre o definiţie formal - substanţială a infracţiunii prin raportarea la valorile care sunt explicit sau implicit recunoscute de Constituţie^[4]. Alţi autori afirmă că diferenţa între ilicitul penal şi extrapenal rămâne a fi realizată cu ajutorul unor criterii cantitative^[5]. Această soluţie este însuşită şi de doctrina română, susţinându-se că din punct de vedere substanţial, ceea ce diferenţiază ilicitul penal de celelalte forme de ilicit este gradul pericolului social^[6]. în această viziune legiuitorul selectează din ansamblul faptelor care aduc atingere valorilor sociale (care prezintă pericol social) pe acelea care se evidenţiază printr-un grad de pericol social ce face necesară intervenţia legii penale. Legiuitorul le incriminează şi stabileşte pedepsele, de asemenea, în corelaţie cu acest grad.

în ce priveşte modul cum anume se determină gradul de pericol social (generic) al unei anumite fapte (de exemplu, furt, distrugere, omor, vătămare corporală etc.) doctrina a dispus drept criterii de determinare valoarea socială vătămată sau pusă în pericol, gravitatea acestei vătămări sau periclitări, calitatea făptuitorului, frecvenţa faptei, împrejurările săvârşirii acesteia etc., folosindu-se de statisticile penale şi experienţa practică acumulată.

Concluziile desprinse din evaluarea tuturor acestor elemente duc la conturarea gradului de pericol social al faptei respective.

Deşi s-ar părea că măsura gradului de pericol social al faptei ar trebui să rezulte obiectiv din datele realităţii, legiuitorul neavând alt rol decât să exprime această realitate şi să o consacre în forma limitelor legale de pedeapsă, viaţa demonstrează că legiuitorul nu se poate sustrage, în evaluarea pericolului social, de anumite influenţe exterioare, ca şi de unele manifestări subiective care, într-o formă sau alta, îi alterează obiectivitatea. Aşa, de pildă, legiuitorul este influenţat de curentele opiniei publice^[7] ce se creează în legătură cu gradul de pericol social al faptei susceptibile de incriminare, de concepţiile şi programele politice ale partidului care formează majoritatea parlamentară^[8], de concluziile doctrinei penale proprii sau din alte ţări etc.

În raport cu toate aceste influenţe este discutabil dacă se poate afirma că limitele de pedeapsă între care legiuitorul sancţionează o anumită faptă sunt în măsură să reflecte importanţa socială negativă reală a acelei fapte în momentul incriminării ei. Această nesiguranţă a legiuitorului, că pedepsele pe care le prevede reflectă exact realitatea, se poate observa şi din diferenţele uneori considerabile între limita minimă şi cea maximă (de exemplu, unu şi 12 ani la furtul simplu, 4 şi 18 ani la furtul calificat prevăzut de art. 209 alin. 3 C. pen. etc.). Este adevărat că în acest fel le este lăsată instanţelor o posibilitate foarte mare de individualizare a pedepsei.

Efortul pe care legiuitorul penal român îl are de făcut atunci când incriminează o faptă nu se încheie atunci când el ajunge la concluzia că valoarea socială căreia fapta îi aduce atingere este demnă de a fi ocrotită pe cale penală şi nici atunci când analizând fapta ajunge la concluzia că aceasta prezintă avantaje de natură a justifica sancţionarea ei cu o anumită pedeapsă. O ultimă operaţie pe care o mai are de realizat constă în analiza temeinică a efectelor pe care le va avea în plan juridic şi social incriminarea respectivă, în sensul de a stabili dacă aceasta corespunde scopului urmărit. în caz contrar, legiuitorul va trebui să caute alte soluţii de combatere a faptei respective, chiar dacă aceasta prezintă - în evaluarea legiuitorului - o importanţă socială negativă ce ar justifica măsura severă a sancţiunii pedepsei.

Oricât de gravă ar fi fapta, oricât de imorală sau antisocială, ea nu poate atrage răspunderea penală dacă o normă de incriminare nu o descrie (legalitatea incriminării), după cum nu se poate aplica o sancţiune (pedepse, măsuri de siguranţă, măsuri educative) unei persoane dacă legea nu o prevede (legalitatea pedepselor, a măsurilor de siguranţă şi a măsurilor educative). în egală măsură, o persoană nu poate fi supusă unui proces judiciar decât în baza unor prevederi legale (legalitatea procesului penal^[9]).

Prin descrierea faptei în norma de incriminare şi prevederea unei sancţiuni determinate, legiuitorul tratează, totodată, o linie de democraţie între faptele ilicite penale şi cele ilicite extrapenale sau licite, altfel zis, separă domeniul faptelor care constituie infracţiuni de cele care fac obiectul prevederilor, normelor extrapenale sau sunt permise de lege. Aceste limite despărţitoare nu pot fi depăşite în nici un mod, nici prin extinderea incriminării şi asupra unor fapte necuprinse în descrierea din normă şi nici printr-o interpretare liberă, creatoare a normelor penale.

Legea penală stabileşte aşadar, în modul său specific, faptele asupra cărora se poate ridica pretenţia statului de a trage la răspundere o persoană ca şi pedepsele, precum şi modul în care urmează să se desfăşoare activitatea jurisdicţională; legea exprimă voinţa statului de a stabili limita autorităţii discreţionare a statului însuşi^[10]. Incriminarea şi pedepsele nu pot fi decât opera legiuitorului, numai în acest fel se asigură cumpănirea, luciditatea, distanţarea necesară. O pedeapsă aplicată imediat, sub influenţa indignării de moment ar putea să constituie o nedreptate.

Existenţa infracţiunii este exclusă nu numai în raport cu o faptă necuprinsă în descrierea normei, dar şi dacă nu corespunde perfect descrierii din norma penală. într-un regim de legalitate nu este posibilă prin urmare, extinderea normelor penale dincolo de conţinutul lor perceptiv tipic, numai pe baza unei anumite asemănări între faptele necuprinse în descrierea normei şi cele cuprinse în această descriere (analogie). O astfel de rezolvare ar constitui negarea însăşi a ideii de ordine juridică, deoarece o faptă, oricât de neconvenabilă ar fi grupului social nu constituie o infracţiune dacă o normă de incriminare nu o interzice. O atare faptă ar putea să constituie o manifestare antisocială, dar nu va fi infracţiune fără ca o normă să o incrimineze. Sub acest aspect, norma de incriminare este un act de creaţie juridică. Norma este aceea care conferă faptei concrete caracterul de infracţiune^[11].

O anumită inconsecvenţă de la principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, sub aspectul primatului legii organice ca izvor al incriminării şi pedepsei, o reprezintă şi prevederile art.18¹ Cod penal, referitoare la lipsa gradului de pericol social al faptei pentru a constitui infracţiune urmare unei atingeri minime aduse uneia din valorile apărate de lege şi a lipsei vădite de importanţă a faptei. în măsura în care lipsa gradului de pericol social concret al faptei o decid organele judiciare, pe baza examinării tuturor datelor concrete ale faptei şi a persoanei făptuitorului, înseamnă că aceste organe ar putea să înlăture pe baza analizei datelor concrete ale cauzei, caracterizarea legală privitoare la pericolul social al faptei prevăzută de legea penală. Ori, a îngădui ca, pe baza aprecierii organelor judiciare, să fie înlăturată caracterizarea legală a unei fapte al cărei pericol social a fost legal recunoscut prin prevederea acelei fapte în legea penală, înseamnă a aduce o evidentă ştirbire principiului legalităţii incriminării. Această ştirbire nu este numai formală, ci şi substanţială, dacă avem în vedere criteriile care au servit legiuitorului pentru a considera că o faptă prezintă pericol social şi că se impune aplicarea unei sancţiuni penale, criterii care se dovedesc fundamental de cele care au servit organului judiciar pentru a înlătura caracterizarea legală dată faptei de legiuitor. Legiuitorul nu are în vedere un fapt izolat, concret, cin ansamblul tuturor faptelor de acelaşi fel şi în raport cu această totalitate de fapte stabileşte existenţa pericolului social şi modul de combatere. Organul judiciar nu poate să ignore această evaluare de ansamblu şi să-i opună evaluarea sa proprie, pe baza unui fapt individual, izolat, rupt de fenomenul ansamblului.

Într-o concepţie riguroasă asupra legalităţii, caracterizarea legală cu privire la existenţa pericolului social nu poate fi judiciar înlăturată decât pe baza unei dispoziţii de lege, care, explicit sau implicit, ar prevedea în ce situaţii sau în ce cazuri, anumite fapte prevăzute de legea penală sunt considerate că nu prezintă pericol social^[12]. Numai o astfel de dispoziţie ar înlătura evaluarea arbitrară a organului judiciar asupra existenţei pericolului social, evaluare susceptibilă de contradicţii şi subiectivisme de natură să golească de conţinut principiul legalităţii.

De aceea, actuala reglementare a art. 18¹ Cod penal, care conţine numai anumite criterii vagi şi generale după care să se conducă organul judiciar (modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, scopul urmărit, împrejurările în care fapta a fost comisă, urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, persoana şi conduita făptuitorului) în evaluarea pericolului social concret al faptei şi care permit o largă posibilitate de manifestare a arbitrariului acestui organ ca să înlăture caracterizarea legală a faptei, este departe de a satisface cerinţele de mai sus. Aceste insuficienţe ale reglementării au condus şi condus la pronunţarea în practica judiciară, de soluţii contradictorii^[13], uneori chiar în cadrul aceleiaşi instanţe de judecată^[14].

De asemenea, ea a fost, pe drept cuvânt, criticată în doctrina penală^[15] şi sub aspectul abaterii de la principiul separaţiei puterilor în stat şi ca sursă de inechitate şi controverse^[16].

Având în vedere inconvenientele reglementării cuprinse în art. 18¹ C. pen., colectivul de drept penal şi procedură penală din cadrul Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române, în anteproiectul Codului Penal, au renunţat la prevederile actuale privitoare la fapta care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni^[17].

---

^[1] V. Dongoroz, Drept penal, 1939, p. 22.

^[2] Raymon Gassin, Criminologie, Dalloz, Paris, 1990, p. 53-54.

^[3] Francesco Atolisei, Manuale di diritto penale, Parte generale, quinta edizione, Editare Milano, 1963, p. 199-200, arată că ar fi absurd să se susţină că fac imposibilă ori pun în pericol grav existenţa societăţii, fapte ca acceptarea de onoruri din partea unui stat inamic, insulta, calomnia etc.

^[4] F. Romacci, Corso de diritto penale, parte generale, I Torino, 1993 p.153.

^[5] G. Findaca, E. Musco, Diritto penale, parte generale, Zanichelli Editare, Bologna, 1995, p. 134.

^[6] V. Dongoroz, Explicaţii teoretice, vol. I, op.cit., p. 111; C. Bulai, op.cit., p. 153; Constantin Mitrache, Cristian Mitrache - Drept penal român, partea generală, Casa de editură şi presă "ŞANSA&" SRL, Bucureşti, 2002, p. 86. M. Zolineak, M.I. Michinici, op.cit., p. 106; I. Pascu, Drept penal, partea generală, Editura Europa Nova, Bucureşti, 2001, p. 127.

^[7] Edificatoare a fost opinia publică exprimată recent în presă la unele întruniri ori în cadrul unor organizaţii neguvernamentale referitor la violenţa în familie şi pedofilie care a condus la noi incriminări în aceste materii, sau la sporirea pedepselor pentru astfel de fapte.

^[8] Au fost elaborate planuri de prevenire şi combatere a violenţelor în familie pe anumite perioade şi cu scopuri bine definite (a se vedea Analiza şi prevenirea violenţelor în familie, Ed. M.I. 2002, p. 44-47).

^[9] V. Dongoroz, Drept penal, Bucureşti, 1993, p. 32; Tullio Padovani, Diritto penale, Milano, 1995, p.16.

^[10] Vicenzo Manzini, Trattato di diritto penale italiano, volume primo, Torino, 1933, p. 50, 192.

^[11] V. Dongoroz, Drept penal, 1939, p. 82; M. Zolineak, M.I. Michinici, op.cit., p.109.

^[12] V. Dongoroz, Explicaţii teoretice, vol. I, p. 345-346.

^[13] Curtea Militară de Apel, dec. pen. nr. 65 din 1996; C.S.J. secţ. milit. dec. nr. 56 din 25 august 1997, "R.D.P.&" nr. 3/1998, p. 127-128.

^[14] G. Antoniu, C. Bulai, Practica judiciară penală, vol. I, p. 51-58.

^[15] G. Antoniu, Reflecţii asupra conceptului de infracţiune, S.C.J. nr. 2/1980, p. 143.

^[16] C. Bulai, Manual de drept penal, partea generală, Ed. ALL Bucureşti, 1997, p. 231; autorul arată că dispoziţiile art. 18¹ C. pen. sunt criticabile pentru că, în primul rând ignoră principiul separaţiei puterilor în stat deoarece lasă în competenţa organelor judiciare sarcina de a decide dacă o faptă constituie sau nu infracţiune, deşi aceasta este un atribut exclusiv al puterii legiuitoare şi, în al doilea rând, nesocoteşte vădit principiul legalităţii incriminării.

^[17] A se vedea, G. Antoniu, Un nou pas pe calea reformei penale, "R.D.P.&" nr. 3 din 2002, p. 12-13.