Publicat în Buletin Documentar nr. 4/2004 al P.N.A./D.N.A.

ANALIZĂ COMPARATIVĂ A LIMITELOR DE APLICABILITATE ALE ART. 19 DIN ORDONANŢA DE URGENŢĂ A GUVERNULUI NR. 43/2002 ŞI ART. 19 DIN LEGEA NR. 682/2002

Ioan Moldovan
Victoria-Minodora Popovici

Evoluţia fenomenului de corupţie, tinzând spre globalizare, a impus, în mod obiectiv, adoptarea şi perfecţionarea reglementărilor legislative interne şi internaţionale, astfel încât să-şi poată demonstra practic eficienţa în ceea ce priveşte combaterea infracţiunilor de corupţie.

În acest moment există o preocupare generală la nivel european în privinţa fenomenului de corupţie, pe fondul acestei necesităţi obiective fiind adoptată la Strasbourg la data de 27 ianuarie 1999, Convenţia penală a Consiliului Europei privind corupţia, ratificată de România prin Legea nr. 27 din 16 ianuarie 2002^[1].

În unele ţări, forme grave ale infracţionalităţii, la un moment dat, au pus în pericol chiar stabilitatea instituţiilor statale, devenind o reală ameninţare pentru democraţie şi principiile statului de drept, determinând adoptarea unei legislaţii ferme într-un cadru normativ adecvat realităţilor obiective ale acelor state. Este şi cazul Italiei care a adoptat, încă din anul 1979, decretul-lege nr. 625 pentru fapte comise cu scop terorist, act normativ urmat de Legea nr. 304 din 29 mai 1982 şi Legea nr. 34 din 18 februarie 1987 pentru fapte de asociere cu scop terorist.

La fel ca şi alte state europene, şi în sistemul de drept românesc s-a simţit nevoia adoptării unor acte normative care să reflecte o concepţie nouă, de orientare occidentală, parte integrantă a unor strategii adecvate de prevenire şi combatere a unor forme grave de infracţionalitate.

Am considerat necesară această introducere întrucât în acest cadru legislativ european se înscriu şi prevederile pe care înţelegem să le analizăm în lucrarea de faţă, problema de drept abordată generând implicaţii practice, decurgând din adoptarea a două legi care, în opinia noastră, din perspectiva amintită, constituie o evoluţie normativă, evident noi analizându-le doar fragmentar prin prisma reglementărilor cuprinse, în mod strict, în art. 19 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 43/2002^[2] şi art. 19 din Legea nr. 682/2002^[3].

Potrivit art. 19 din O.u.G. nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie "Persoana care a comis una din infracţiunile atribuite prin prezenta ordonanţă de urgenţă în competenţa P.N.A., iar în timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor prevăzute de lege".

Potrivit art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor "Persoana care are calitatea de martor, în sensul art.2 lit. a) pct. 1 şi 2, şi care a comis o infracţiune gravă, iar, înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecăţii denunţă sau facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni beneficiază de reducere la jumătate a limitelor pedepsei prevăzută de lege".

În conformitate cu art. 2 lit. a) pct. 1 şi 2, "martorul este persoana care se află în una din următoarele situaţii:

1. are calitatea de martor, potrivit Codului de procedură penală, şi prin declaraţiile sale furnizează informaţii şi date cu caracter determinant în aflarea adevărului cu privire la infracţiuni grave sau care contribuie la prevenirea producerii ori la recuperarea unor prejudicii deosebite ce ar putea fi cauzate prin săvârşirea unor astfel de infracţiuni;

2. fără a avea o calitate procesuală în cauză, prin informaţii şi date cu caracter determinant contribuie la aflarea adevărului în cauze privind infracţiuni grave sau la prevenirea producerii unor prejudicii deosebite ce ar putea fi cauzate prin săvârşirea unor astfel de infracţiuni ori la recuperarea acestora; în această categorie este inclusă şi persoana care are calitatea de inculpat într-o altă cauză";

Abordarea acestei probleme a fost generată de existenţa unei speţe, făcând obiectul dosarului nr. 7992/2003 al Tribunalului Bihor în care s-a pronunţat S.P. 77/4 martie 2004 prin care inculpatului M.C. i s-a aplicat o pedeapsă rezultantă de 5 ani închisoare cu aplicarea art. 71, 64 Cod penal pentru săvârşirea, în concurs real, a două infracţiuni de trafic de influenţă. Împotriva acestei soluţii inculpatul a declarat apel, iniţial, susţinându-se că beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor legale de pedeapsă întrucât, în acord cu prevederile art. 19 din O.u.G. nr. 43/2002, a denunţat şi facilitat tragerea la răspundere penală a judecătorului M.V., trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prin rechizitoriul nr. 411/P/2003 emis de Secţia de Combatere a Corupţiei din cadrul P.N.A.. Examinând actul de sesizare al instanţei în cauza privindu-l pe inculpatul M.V., am constatat că, procesul-verbal de consemnare a denunţului oral făcut de mituitorul M.C. (faţă de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, în acel dosar, pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită) este datat 24 octombrie 2003, ceea ce denotă o ulterioritate a denunţului în raport de data emiterii rechizitoriului (14 octombrie 2003) prin care inculpatul M.C. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea celor două infracţiuni de trafic de influenţă la care ne-am referit deja şi pentru care fusese condamnat, prin hotărârea atacată cu apel, la pedeapsa închisorii de 5 ani.

Cu ocazia soluţionării apelului, am apreciat că, în raport de modul de redactare a art. 19 din O.u.G. nr. 43/2002, este înlăturată posibilitatea ca inculpatul M.C. să beneficieze de prevederea legală amintită, câtă vreme, legiuitorul, din punct de vedere temporal, limitează aplicabilitatea ei la faza de urmărire penală. Or, prin emiterea rechizitoriului şi înregistrarea dosarului de instanţă, organul de urmărire penală s-a desesizat, din acel moment, nemaiputându-se vorbi de faza de urmărire penală ci, de o nouă fază a procesului penal: faza de judecată.

Am considerat totuşi că inculpatul M.C. trebuie să beneficieze de prevederile art. 19din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, opinie însuşită şi de instanţa de control judiciar care, prin D.P. nr. 159/A/2004, a admis apelul penal al inculpatului, procedând la individualizarea răspunderii penale prin aplicarea unei pedepse în interiorul limitelor legale reduse la jumătate ca efect al aplicării actului normativ amintit.

Sub aspect procesual, din punct de vedere temporal, acest act normativ este aplicabil şi în situaţia în care denunţarea şi facilitarea tragerii la răspundere penală a unei persoane cercetată într-un dosar în care autorul denunţului are calitatea de martor, se realizează şi în cursul judecăţii cauzei în care persoana care a cooperat cu organul judiciar are calitate de inculpat.

Atunci când, la fel ca în situaţia concretă redată, faţă de denunţător se dă o soluţie de N.U.P. pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită (cauza de impunitate constând tocmai în autodenunţul formulat) iar faţă de autorul infracţiunii se dispune trimiterea în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, s-ar putea ridica problema stabilirii faptului dacă denunţătorul poate, sau nu, avea calitatea de martor.

Considerăm că, din moment ce, darea şi luarea de mită sunt infracţiuni distincte, prevăzute în texte incriminatoare diferite, cu autori distincţi (mituitorul neavând calitatea de participant la săvârşirea infracţiunii de luare de mită, indiferent de forma participaţiei penale, el păstrându-şi doar calitatea de autor al infracţiunii de dare de mită), în raport de infracţiunea de luare de mită săvârşită de cel trimis în judecată, autorul infracţiunii de dare de mită va avea întotdeauna calitatea de martor, păstrându-şi în schimb calitatea de făptuitor dar, numai în ceea ce priveşte infracţiunea de dare de mită.

Analiza comparativă a celor două prevederi legale relevă împrejurarea că, deşi efectul juridic al aplicării lor este identic (constând în obligaţia instanţei de a proceda la individualizarea pedepsei în limitele speciale ale textului incriminator reduse la jumătate), totuşi art. 19 din O.u.G. nr. 43/2002 este mult mai restrictiv decât cel din Legea nr. 682/2002, diferenţele dintre cele două texte manifestându-se în planul:

- sferei persoanelor cărora li se aplică;

- momentului procesual de la care şi, până la care, se aplică;

- activităţilor pe care beneficiarii celor două acte normative trebuie să le desfăşoare pentru a le deveni aplicabile.

Astfel:

I. Sfera persoanelor cărora li se aplică art. 19 din O.u.G. nr. 43/2002 este mult mai restrânsă comparativ cu aceea a persoanelor care beneficiază de prevederile art. 19 din Legea nr. 682/2002.

Aceasta în contextul în care legiuitorul utilizând, în cuprinsul art. 19 din O.u.G. nr. 43/2002, o formulare de genul "Persoana care a comis una din infracţiunile atribuite prin prezenta O.u.G. în competenţa Parchetului Naţional Anticorupţie", respectiv "identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni", înlătură incidenţa textului de referinţă şi la alte categorii de persoane, cum ar fi:

- cele care au comis infracţiuni prevăzute în Legea nr. 78/2000 dar, date în competenţa materială de instrumentare a parchetelor de pe lângă instanţe;

- cele care au comis alte infracţiuni grave dar care nu sunt prevăzute în Legea nr. 78/2000;

- cele care au denunţat şi facilitat identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit o infracţiune prevăzută în Legea nr. 78/2000, dar dată în competenţa materială de instrumentare a parchetelor de pe lângă instanţe sau, care au săvârşit o infracţiune gravă, neincriminată însă de Legea nr. 78/2000.

În schimb, modul de redactare al articolului 19 din Legea nr. 682/2002 denotă un câmp de incidenţă mai larg în privinţa persoanelor cărora le este aplicabil, fiind vorba de cele considerate "martor" în sensul art. 2 lit. a) pct. 1 şi 2 din lege, care au săvârşit o infracţiune gravă (în acest mod fiind înlăturată posibilitatea aplicării doar la infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, date în competenţa de soluţionare a P.N.A.) şi care denunţă sau facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au comis, la rândul lor, infracţiuni grave (care exced sfera de cuprindere a celor prevăzute în Legea nr. 78/2000 date în competenţa de soluţionare a P.N.A.)

Înţelesul noţiunii "infracţiune gravă" este cuprins în articolul 2 punctul 2 litera h) din lege, prevăzându-se că în această categorie sunt incluse: infracţiunile contra păcii şi omenirii, infracţiunile contra siguranţei statului sau contra siguranţei naţionale, terorismul, omorul, omorul calificat, omorul deosebit de grav, infracţiunile privind traficul de droguri şi traficul de persoane, spălarea banilor, falsificarea de monede sau de alte valori, infracţiunile privitoare la nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, infracţiunile privitoare la regimul materialelor nucleare sau al altor materii radioactive, infracţiunile de corupţie, infracţiunile contra patrimoniului care au produs consecinţe deosebit de grave, precum şi orice altă infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii al cărei minim special este de cel puţin 10 ani sau mai mare.

II. Din punct de vedere al intervalului de timp ce caracterizează limitele procesuale de aplicabilitate ale celor două acte normative, este de remarcat faptul că în art. 19 din Legea nr. 682/2002, se utilizează expresia "înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecăţii", spre deosebire de art. 19 din O.u.G. nr. 43/2002 în care s-a recurs la expresia "în timpul urmăririi penale".

Acest aspect este foarte important, pe de o parte, deoarece relevă împrejurarea că legea privind protecţia martorilor devine aplicabilă nu doar martorului, - privit ca subiect procesual în cadrul procesului penal -, ci, inclusiv persoanei căreia, în faza de acte premergătoare, nu i se poate conferi calitatea de participant procesual.

În sensul tezei expuse, apreciem că intenţia legiuitorului este evidentă prin referirea cuprinsă în art. 2 lit. a) pct.2 din actul normativ amintit, în care se arată că, în noţiunea de "martor", în înţelesul acelei legi, este inclusă şi persoana lipsită de "calitate procesuală în cauză".

Pe de altă parte, aşa cum deja s-a relevat cu ocazia redării soluţiei de speţă, consecinţa juridică a aplicării art. 19 din Legea nr. 682/2002 se produce şi în ipoteza în care cauza se află în curs de judecată, făptuitorul având calitatea de inculpat.

III. Din punct de vedere a activităţilor pe care beneficiarii celor două prevederi legale trebuie să le desfăşoare pentru a le deveni aplicabile, se remarcă, de asemenea, deosebiri de ordin terminologic, cu implicaţii practice, în art. 19 din O.u.G. nr. 43/2002, utilizându-se conjuncţia "şi" între verbele "a denunţa", respectiv "a facilita", în vreme ce în art. 19 din Legea nr. 682/2002 se utilizează prepoziţia "sau", în acelaşi context.

Din nou, consecinţa practică se manifestă în planul restrângerii posibilităţii de aplicare a art. 19 din O.u.G. nr. 43/2002, în ipoteza în care cele două acţiuni (denunţarea şi facilitarea) nu sunt cumulativ realizate, în vreme ce pentru a beneficia de prevederile art. 19 din Legea nr. 682/2002 este suficient să se realizeze doar una dintre acţiuni.

Astfel, nu va beneficia de prevederile O.u.G nr. 43/2002:

- persoana care, deşi a formulat un denunţ, nu şi-a dublat acţiunea cu desfăşurarea unei activităţi menite să faciliteze identificarea şi tragerea la răspundere penală a altei persoane;

- persoana care, deşi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altei persoane, nu are în acelaşi timp şi calitatea de autor al denunţului penal.

IV. S-ar mai putea ridica problema stabilirii faptului dacă, în cele două texte de lege, - de această dată, în consonanţă ca mod de redactare -, "identificarea şi tragerea la răspundere penală" constituie "scopul" sau "urmarea" acţiunii de "denunţare" şi (sau) "facilitare".

Importanţa practică constă în chiar posibilitatea aplicării beneficiului legal, atâta vreme cât, dacă vorbim despre "scop", simplul fapt al "denunţării" şi (sau) "facilitării", chiar dacă rezultatul (constând în identificarea şi tragerea la răspundere penală a persoanei) nu s-a produs, conduce la consecinţa reducerii limitelor legale de pedeapsă la jumătate. Evident, se are în vedere doar ipoteza în care, cel în favoarea căruia s-a instituit beneficiul legii este de bună credinţă, imposibilitatea tragerii la răspundere penală a persoanei nefiindu-i imputabilă, existând una din cauzele care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale (de pildă, se produce decesul făptuitorului, a intervenit termenul de prescripţie a răspunderii penale sau se constată de către organul judiciar că, în concret, fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni).

În situaţia în care, "identificarea şi tragerea la răspundere penală" constituie urmarea acţiunii de "denunţare" şi (sau) "facilitare", persoana celui care colaborează cu organul judiciar, indiferent de buna sau reaua sa credinţă, nu va fi un beneficiar al cauzei de reducere la jumătate a limitelor legale de pedeapsă, decât în ipoteza în care se va produce urmarea.

Considerăm că din modul de redactare a celor două texte legale reiese că legiuitorul a avut în vedere producerea rezultatului, constând în identificarea şi tragerea la răspundere penală a persoanei faţă de care se formulează denunţul.

^[1] Legea nr. 27 din 16 ianuarie 2002 a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 65 din 30 ianuarie 2002.

^[2] Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 244 din 11 aprilie 2002 şi aprobată prin Legea nr. 503/2002 publicată în Monitorul Oficial nr. 523 din 18 iulie 2002, ulterior fiind modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă nr. 24/2004 publicată în Monitorul Oficial nr. 365 din 27 aprilie 2004.

^[3] Legea nr. 682/2002 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 964 din 28 decembrie 2002.