minimize

Publicat în Buletin Documentar nr. 3/2005 al P.N.A./D.N.A.

CONCEPTUL DE EXTRĂDARE. ASPECTE SPECIFICE

Vasile Drăghici

1. Extrădarea, modalitate de întrajutorare a statelor împotriva criminalităţii

Extrădarea reprezintă o modalitate de realizare a asistenţei juridice internaţionale în materie penală, un important şi eficient act de solidaritate şi întrajutorare a statelor în lupta împotriva fenomenului infracţional cu care se confruntă fiecare din ele.

Extrădarea este considerată ca fiind expresia cea mai vie a asistenţei juridice în dreptul penal[1] şi un instrument de aplicare a legii penale a fiecărui stat, în vederea administrării în cele mai bune condiţii a justiţiei proprii.

Funcţionând direct în interesul statului care o solicită, extrădarea este o instituţie de drept penal care, indirect, răspunde şi intereselor comune ale tuturor statelor, de asigurare a ordinii de drept pe plan internaţional. Extrădarea nu poate desigur acoperi toate necesităţile asistenţei juridice internaţionale în lupta împotriva infracţiunilor, ea este însă modalitatea de asistenţă cu cele mai importante efecte.

În cazul săvârşirii unor infracţiuni pe teritoriul unui stat de către infractori care au reuşit apoi să părăsească acel teritoriu, refugiindu-se în alte state sau în cazul infracţiunilor săvârşite în străinătate, aplicarea legii penale nu este posibilă fără cooperarea dintre state, cooperare care să asigure remiterea infractorilor statului solicitant pentru a fi judecaţi[2].

Legea penală este prin excelenţă teritorială, expresie a voinţei suverane a statului şi aplicabilă pe teritoriul ţării pe care se exercită suveranitatea. Potrivit principiului teritorialităţii, explicit prevăzut în textul art. 3[3] din Codul penal de la 1969 şi în noul Cod penal în art. 10[4], legea penală se aplică în exclusivitate pe întreg teritoriul ţării şi tuturor infracţiunilor săvârşite pe acest teritoriu, oricare ar fi calitatea făptuitorului.

Săvârşirea de infracţiuni în afara teritoriului unui stat, dar care interesează ordinea de drept a acelui stat, fiind îndreptate contra intereselor sale sau ale cetăţenilor săi, constituie situaţii pe care efectul strict teritorial al legii penale nu le acoperă. Pe de altă parte, în cazul unor infracţiuni săvârşite pe teritoriul naţional, urmate de refugierea infractorilor în străinătate, efectul teritorial al legii penale ar rămâne parţial.

În dreptul penal a dominat multă vreme principiul teritorialităţii absolute, potrivit căruia legea penală a unui stat trebuie să se aplice numai faptelor săvârşite sau persoanelor aflate pe teritoriul său, nu şi faptelor săvârşite sau persoanelor aflate în străinătate. Absolutizarea acestui principiu ar avea consecinţe negative, împiedicând însăşi realizarea principiului teritorialităţii, deoarece legea penală nu s-ar putea aplica infractorilor care, după ce au săvârşit infracţiuni în ţara lor de origine, au reuşit să se refugieze în străinătate, sau celor care au comis infracţiuni în străinătate şi au fugit pe teritoriul altui stat, pe care l-ar putea transforma într-un loc de refugiu. Dar principalul neajuns al absolutizării principiului teritorialităţii legii penale, ar fi excluderea colaborării dintre state în lupta împotriva criminalităţii[5].

Cele patru principii care guvernează aplicarea legii penale în spaţiu, principiul teritorialităţii, personalităţii, realităţii şi universalităţii, rezolvă în general problemele care apar la impactul dintre legea penală şi teritoriul pe care se exercită puterea lor de incidenţă.

Nu este însă o rezolvare completă, întrucât chiar şi atunci când normele dreptului penal şi principiile legii penale permit urmărirea infracţiunilor comise în ţară sau în străinătate, în lipsa făptuitorului, ori a identificării, prinderii şi predării lui, urmărirea penală sau procesul penal vor produce doar consecinţe teoretice în situaţia juridică a acestuia, nerealizându-se scopul procesului penal, respectiv tragerea la răspundere penală a persoanei vinovate, situaţie care în concret ar echivala cu impunitatea.

În concluzie, extrădarea este o instituţie de drept penal substanţial, care face posibilă aplicarea legii penale, reprezintă un mijloc de realizare a acelei legi penale care este cea mai îndreptăţită a interveni. Scopul extrădării îl reprezintă realizarea justiţiei în statul solicitant, cu concursul statului solicitat.

2. Definiţia extrădării

Noţiunea de extrădare a fost folosită pentru prima dată, în mod oficial, în Franţa – extradition – la 19 februarie 1791, când Adunarea Constituantă a decretat o reuniune a Comitetului Constituţiei şi Comitetului diplomatic pentru introducerea unui proiect de lege cu privire la extrădare.

Termenul "extradition" este de origine latină şi provine din complementul circumstanţial de loc ex – în afară, în exterior, urmat de verbul traditio – acţiunea de a livra, de a preda.

Potrivit dicţionarului francez Le Petit Larrouse, extrădarea este definită ca fiind acţiunea de a preda pe autorul unei infracţiuni statului străin care îl solicită, pentru ca el să poată fi judecat sau să îşi execute pedeapsa[6].

O definiţie asemănătoare este dată de Dicţionarul explicativ al Limbii Române: "predarea de către un stat, unui alt stat, a unui infractor care se găseşte pe teritoriul său spre a fi judecat sau spre a-şi executa pedeapsa"[7].

Dicţionarul juridic penal defineşte extrădarea ca fiind "actul prin care un stat, pe teritoriul căruia s-a refugiat un infractor, remite, la cererea altui stat, pe acel infractor în vederea urmăririi sau judecării într-o cauză penală ori în vederea executării pedepsei"[8].

La cel de-al X-lea Congres al Asociaţiei internaţionale de drept penal, ţinut la Roma la 25 septembrie şi 5 octombrie 1969, s-a adoptat următoarea definiţie: "Extrădarea este un act de asistenţă juridică internaţională în materie penală, care urmăreşte transferul unui individ urmărit sau condamnat penal din domeniul suveranităţii judiciare a unui stat în domeniul celuilalt stat"[9].

În literatura juridică de specialitate s-au formulat diferite definiţii ale extrădării, deosebirile dintre ele izvorând din faptul că la formularea lor nu au fost luate în considerare ca trăsături esenţiale determinante aceleaşi elemente, incluzând sau excluzând pe unele din ele.

În opinia lui Jaques Lemontrey, extrădarea constituie manifestarea solidarităţii dintre state în lupta împotriva criminalităţii, prin împiedicarea delincvenţilor de a beneficia de impunitate, în situaţia în care aceştia trec frontierele naţionale[10]. Autorul consideră că extrădarea a evoluat pe două planuri diferite, unul sociologic şi unul instituţional, evoluţia pe plan instituţional fiind în mare măsură condiţionată de mutaţiile pe plan sociologic. Pe plan legislativ, extrădarea a apărut ca o necesitate a limitării fenomenului infracţional prin cooperarea între state în condiţiile dezvoltării rapide a mijloacelor de comunicaţii şi transport.

În opinia lui I. Ionescu-Dolj, unul din coordonatorii proiectului Codului penal Carol al II-lea din 1936 şi preşedinte al Consiliului Legislativ la acea dată, extrădarea este o instituţie juridico-politică, cu caracter de reciprocă siguranţă naţională, necesară extinderii de represiune a statului, spre a înlătura inconvenientele ce decurg din aplicarea limitată sau teritorială a legilor penale. Extrădarea constă în general în predarea de către un stat a unui condamnat sau infractor fugar, care s-a refugiat pe teritoriul său, către statul care îl cere şi pe teritoriul căruia a comis o infracţiune, spre a-l judeca şi pedepsi. Extrădarea corespunde unei datorii internaţionale de asistenţă şi solidaritate ce trebuie să lege statele în opera lor de represiune pentru combaterea criminalităţii[11].

Acest drept de a putea remite statului care îl cere, pe individul culpabil de un fapt pedepsit de legile acelei ţări, se justifică, susţine A.M. Gurănescu, pe consideraţiuni de utilitate publică[12]. Extrădarea decurge din dreptul societăţii de a se apăra, fiind atât o datorie morală, cât şi o obligaţie juridică. În opinia sa, extrădarea este actul prin care un stat remite pe un individ culpabil de o infracţiune comisă în afara teritoriului său sau chiar condamnat, unui alt stat care îl cere şi care este competent a-l judeca şi pedepsi.

În acelaşi sens, s-a pronunţat şi Traian Alexandrescu, opinând că instituţia extrădării este întemeiată pe interesul practic şi moral ca ţările să nu devină azil de impunitate pentru infractorii străini, pe concepţia de solidaritate internaţională şi pe obligaţia de ordin superior al statelor de a contribui la înfăptuirea principiului de justiţie universală[13].

În tratatul intitulat "Explicaţii teoretice ale Codului penal", extrădarea este definită ca fiind "actul prin care statul pe teritoriul căruia s-a refugiat o persoană urmărită sau condamnată într-un alt stat remite, la cererea statului interesat, pe acea persoană, pentru a fi judecată sau pentru a executa o pedeapsă la care a fost condamnată"[14], aceeaşi definiţie a noţiunii de extrădare întâlnindu-se şi în Codul penal al R.S.R., comentat şi adnotat".

Rodica Mihaela Stănoiu defineşte extrădarea ca "actul prin care statul pe teritoriul căruia s-a refugiat o persoană urmărită penal sau condamnată într-un alt stat remite, la cererea statului interesat, pe acea persoană pentru a fi judecată sau pentru a executa pedeapsa la care a fost condamnată"[15].

Aceeaşi definiţie este dată extrădării de Grigore Geamănu[16], autorul subliniind totodată că este instituţia juridică prin care se urmăreşte ca autorii infracţiunilor grave să nu rămână nepedepsiţi ascunzându-se în alte ţări.

Referindu-se la formele de asistenţă juridică internaţională în materie penală, Costică Bulai defineşte noţiunea de extrădare ca fiind actul prin care un stat, pe teritoriul căruia s-a refugiat un infractor, predă la cererea altui stat pe acel infractor pentru a fi judecat sau pus să execute pedeapsa la care fusese condamnat de instanţele judecătoreşti ale acelui stat. Extrădarea apare ca un act ce se desfăşoară în două state: unul pe al cărui teritoriu se află infractorul şi căruia i se adresează cererea de extrădare (statul solicitat) şi altul care este interesat în judecarea şi pedepsirea infractorului şi care se adresează în acest scop, cererea de extrădare (statul solicitant)[17].

Toţi autorii surprind esenţa şi definesc extrădarea ca fiind actul prin care un stat predă o persoană urmărită pentru săvârşirea unei infracţiuni sau condamnată deja, unui alt stat străin care o solicită şi are competenţa de a o judeca sau de a pedepsi.

Având în vedere opiniile exprimate în literatura de specialitate de către o parte din corifeii dreptului penal citaţi mai sus, se poate formula o definiţie a extrădării ca fiind "modalitatea de asistenţă juridică internaţională în materie penală, actul de suveranitate şi jurisdicţional prin care un stat predă, în anumite condiţii stabilite prin convenţii internaţionale sau în declaraţii de reciprocitate, infractorii care s-au refugiat pe teritoriul său şi care sunt urmăriţi sau condamnaţi pentru săvârşirea unor infracţiuni pe teritoriul statului străin care îi solicită în vederea judecării sau executării pedepselor ori măsurilor dispuse de autorităţile lor judiciare".

3. Natura juridică a extrădării

3.1. Consideraţii generale

Extrădarea este o instituţie de drept penal internaţional, cu o dublă natură juridică:

3.2. Extrădarea, instituţie de drept penal internaţional

Extrădarea este o instituţie juridică, atât a dreptului intern, cât şi a dreptului internaţional, prin care persoanele vinovate de săvârşirea unor infracţiuni sunt predate statelor îndreptăţite a le judeca şi condamna ori a le obliga să execute o pedeapsă la care au fost condamnate[18].

Juristul român Vespasian V. Pella, definea dreptul internaţional ca totalitate a regulilor de fond şi de formă care guvernează modul de exercitare a acţiunilor de state sau de indivizi, de natură să tulbure ordinea publică internaţională şi armonia dintre popoare[19].

Juristul belgian Stefan Glaser defineşte dreptul internaţional penal ca fiind un ansamblu de reguli juridice, recunoscute în relaţiile internaţionale, care au scopul de a proteja ordinea juridică sau socială internaţională prin reprimarea actelor ce îi aduc atingere, cu alte cuvinte, ansamblu de reguli stabilite pentru reprimarea violărilor aduse perceptelor de drept internaţional public[20].

Dreptul internaţional penal face parte din ordinea juridică internaţională, pe când dreptul penal internaţional apără ordinea internă a fiecărui stat. Dreptul penal internaţional cuprinde norme de drept intern care au şi un element de extraneitate în ce priveşte locul săvârşirii faptelor sau al procedurii consecinţelor acestora, naţionalitatea făptuitorilor, locul unde aceştia s-au refugiat după săvârşirea infracţiunilor, constituind astfel domeniul în care statele îşi cer reciproc sprijin pentru rezolvarea unor probleme de drept penal intern.

Din dreptul penal internaţional fac parte norme referitoare la extrădare, la asistenţa juridică în cauze penale, la aplicarea legilor naţionale în cazul infracţiunilor săvârşite în străinătate, la recunoaşterea hotărârilor penale pronunţate de instanţele judecătoreşti ale altor state etc.

Din punct de vedere teoretic, există o relativă deosebire între dreptul internaţional penal şi dreptul penal internaţional, în practică problema prezintă o mai mică importanţă, între cele două ramuri existând o strânsă întrepătrundere.

Unii autori consideră că dreptul penal internaţional nu ar fi în realitate un drept "internaţional", deoarece el conţine dispoziţii de drept naţional intern, care delimitează în mod unilateral, în fiecare ţară, câmpul de aplicare al legii sale penale în spaţiu[21].

În opinia profesorului Vintilă Dongoroz şi a colaboratorilor săi[22], nu există drept penal internaţional, există doar drepturi penale naţionale. Faptul că acest drept penal naţional poate avea eficienţă şi în raport cu anumite fapte săvârşite în afara teritoriului statului, nu-i schimbă caracterul de drept penal naţional.

În concluzie, extrădarea, precum şi comisia rogatorie, recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine sunt noţiuni de drept material şi procedural din dreptul penal intern, cu care operează convenţiile referitoare la cooperarea statelor pentru prevenirea şi sancţionarea infracţiunilor, transformându-se în dinamica funcţionării lor, în instituţii de bază ale dreptului penal internaţional.

3.3. Extrădarea, act de suveranitate

În general, extrădarea este definită ca fiind actul prin care un stat predă o persoană urmărită pentru o infracţiune sau deja condamnată, unui stat străin, care are competenţa de a o judeca sau a o pedepsi.

Rezultă că statul care extrădează acţionează în plenitudinea suveranităţii sale, recunoscând el însuşi că uneori, singur nu poate să asigure realizarea justiţiei pe teritoriul său. Semnarea unor convenţii reprezintă tocmai o cooperare cu alte state, de întrajutorare juridică.

Sistemul de securitate generală se întemeiază pe egalitatea suverană a statelor, pe egalitatea în drepturi a popoarelor şi dreptul lor de a-şi hotărî singure soarta, pe îndeplinirea cu bună-credinţă a obligaţiilor internaţionale, pe cooperarea dintre ele, în vederea realizării ordinii de drept şi a păcii.

Extrădarea este cea mai simplă modalitate de asistenţă juridică internaţională şi cea mai veche, considerată, din raţiuni politice, ca un semn de bunăvoinţă în relaţiile dintre state, instituţia juridică prin care se urmăreşte ca autorii infracţiunilor să nu rămână nepedepsiţi, ascunzându-se în alte ţări.

Extrădarea este aşadar, un act de suveranitate al statului, care poate admite sau refuza predarea unui infractor aflat pe teritoriul său. Dreptul unui stat de a cere sau acorda extrădarea unui infractor, ia naştere în general, printr-un tratat bilateral sau multilateral sau poate fi acordat pe bază de reciprocitate.

În exercitarea drepturilor sale suverane, statul este cel care hotărăşte cărui stat solicitant îi va acorda preferinţă, în cazul în care infractorul ar fi solicitat simultan de mai multe state. De regulă, se dă preferinţă statului pe teritoriul căruia s-a consumat infracţiunea.

3.4. Extrădarea, act jurisdicţional, guvernamental (politic) sau mixt?

În literatura juridică de specialitate şi în legislaţiile în vigoare sunt cunoscute trei sisteme de acordare a extrădării, în funcţie de autoritatea publică competentă să dispună cu privire la admisibilitatea sa: sistemul guvernamental (administrativ sau politic), sistemul jurisdicţional şi sistemul mixt.

3.4.1. Sistemul politic guvernamental

Susţinătorii caracterului exclusiv guvernamental al extrădării, consideră că numai autoritatea guvernamentală este în drept să decidă asupra cererii de extrădare, organele judiciare fiind totalmente excluse. Extrădarea este, potrivit acestei opinii, un act exclusiv politic şi de aceea ea trebuie să se acorde de guvernul statului solicitant, pe baza datelor culese de organele administrative şi uneori, de cele judiciare[23]. În justificarea acestei opinii, se arată că autoritatea guvernamentală, ca purtătoare a suveranităţii de stat, este singura îndrituită să decidă asupra admiterii sau respingerii cererii de extrădare.

În puţinele state ale lumii în care mai operează acest sistem, extrădarea depinde doar de un singur agent, guvernul, care decide în mod suveran asupra admisibilităţii cererii, neexistând prea multe garanţii de protecţie a drepturilor persoanei reclamante.

În evoluţia sa istorică, extrădarea a avut un caracter exclusiv guvernamental până în secolul al XVIII-lea, situaţie ce se poate explica prin faptul că făcea obiectul unor relaţii interstatale, domeniu în care suveranul era singurul competent.

În sistemul politic al extrădării, cererea se adresează pe care diplomatică statului solicitant, care dispune efectuarea unor verificări cu privire la persoana reclamantă şi la temeinicia cererii, verificări care pot fi efectuate fie de organele legislative, fie de cele judiciare. Indiferent de rezultatul cercetărilor, guvernul decide admiterea sau respingerea cererii de extrădare în funcţie de interesele sale politice interne sau externe, hotărârea sa fiind fundamentată mai puţin pe îndeplinirea unor condiţii de formă şi de fond şi mai mult pe oportunitatea extrădării.

3.4.2. Sistemul jurisdicţional al extrădării

În acest sistem (denumit anglo-american), extrădarea este considerată ca fiind un act exclusiv jurisdicţional, atribuindu-se instanţelor judecătoreşti din statul solicitat competenţă exclusivă în a decide cu privire la admiterea sau respingerea cererii de extrădare[24].

Sistemul jurisdicţional al extrădării s-a generalizat în a doua jumătate a secolului XX, fiind prezent operaţional în majoritatea statelor lumii, apreciindu-se în mod corect că este singurul în măsură să asigure protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor extrădabile şi în acelaşi timp, ca fiind cel mai corespunzător cooperării internaţionale în lupta cu criminalitatea în etapa actuală de evoluţie a civilizaţiei umane.

Extrădarea este o modalitate de asistenţă juridică internaţională, care facilitează realizarea justiţiei naţionale, punând în joc raporturile interstatale stabilite pe cale diplomatică, dar, prin aplicarea sa, extrădarea este un act judiciar represiv din partea statului căruia i se solicită, întrucât, de cele mai multe ori, presupune şi arestarea unui infractor a cărui judecare sau condamnare nu intră în competenţa sa.

Numai privită ca act jurisdicţional, extrădarea poate să garanteze apărarea drepturilor fundamentale ale omului, evitarea abuzurilor şi a arbitrariului, realizarea scopului instituţiei de drept şi producerea consecinţelor urmărite.

În ceea ce priveşte competenţa autorităţii publice chemată să se pronunţe cu privire la admisibilitatea cererii de extrădare în sistemul jurisdicţional, aceasta este atribuţia în exclusivitate a organelor judiciare, autorităţile administrative asigurând doar logistica activităţilor corelative actelor dispuse de instanţă şi transmiterea pe căi diplomatice a acestora. Atât verificarea condiţiilor de formă şi de fond ale extrădării, cât şi decizia finală de respingere sau acordare a extrădării aparţine organelor judiciare, fiecare stat stabilind potrivit dreptului său intern, la ce nivel jurisdicţional se judecă cererile de extrădare, căile de atac ce pot fi exercitate, respectiv gradele jurisdicţionale pe care le traversează un proces de extrădare.

3.4.3. Sistemul mixt al extrădării

Acest sistem (denumit italian) recunoaşte instituţiei extrădării un caracter atât politic, cât şi jurisdicţional, la soluţionarea cererii de extrădare participând atât organele judiciare, care verifică existenţa condiţiilor extrădării, cât şi autoritatea guvernamentală, care hotărăşte asupra admisibilităţii cererii de extrădare[25].

În evoluţia sa istorică, sistemul mixt a apărut în secolul al XVIII-lea, ca o reacţie împotriva caracterului absolut al extrădării, văzută exclusiv ca act guvernamental, într-o epocă în care, autorii de drept s-au axat mai mult pe problema legitimităţii în dreptul public, fiind mai puţin interesaţi de modul de reglementare a procedurii extrădării. Prima ţară care a atribuit şi autorităţii juridice competenţă în materia extrădării a fost Belgia, în 1736, cu ocazia încheierii unei convenţii între Franţa şi Ţările de Jos. Tot Belgia, prin Legea din 1 octombrie 1833, atribuia puterii jurisdicţionale un rol consultativ în fundamentarea deciziilor guvernamentale, stabilind documentele în baza cărora se poate dispune extrădarea, precum şi condiţiile şi durata arestării preventive.

În opinia profesorului Vintilă Dongoroz, "acest sistem are îndoitul merit că, pe de o parte, asigură persoanei a cărei extrădare se cere posibilitatea de a se apăra şi de a se evita extrădarea în condiţii neregulate, iar pe de altă parte, lasă guvernului o margine de apărare, chiar în cazul când extrădarea este admisibilă, fiindcă pot exista consideraţiuni de ordin moral, politic, echitate etc., pe care justiţia nu poate să le invoce, ea trebuind să se conformeze legilor, atunci când a hotărât că cererea de extrădare trebuie să fie admisă, consideraţiuni însă de care guvernul poate, oricând, să ţină seama şi să refuze, pe teritoriul său, o cerere de extrădare"[26].

Susţinătorii sistemului mixt al extrădării consideră că atât autoritatea guvernamentală, cât şi organele judiciare ale unui stat trebuie chemate să se pronunţe asupra cererii de extrădare. În opinia lor, autoritatea guvernamentală, purtătoare directă a suveranităţii de stat, trebuie în mod firesc să decidă asupra cererii de extrădare. Decizia luată este necesar să fie întemeiată însă de o cunoaştere a situaţiei de fapt pe constatarea dacă, condiţiile de fond şi de formă ale extrădării sunt sau nu îndeplinite. Această activitate de cercetare a situaţiei de fapt şi de verificare a condiţiilor extrădării, este o activitate judiciară şi deci, de competenţa organelor judiciare[27].

Esenţa extrădării văzută ca act guvernamental şi jurisdicţional constă în convieţuirea competenţelor guvernamentale şi judiciare, care se completează reciproc, nici una din ele nefiind exclusivă.

Codul de procedură penală Carol al II-lea (art.630-638), s-a inspirat din legea belgiană şi cea franceză, consacrând sistemul mixt, în sensul că primele cercetări se făceau de procuror şi judecătorul de instrucţie, instanţa hotăra apoi cu privire la admiterea sau respingerea cererii, hotărâre ce avea doar caracterul unui aviz, guvernul păstrându-şi dreptul de a pronunţa, în mod suveran şi definitiv, dacă acordă sau nu extrădarea. Dacă hotărârea instanţei era de respingere, aceasta nu mai avea caracterul unui simplu aviz, ci era opozabilă puterii executive, astfel că, în cazurile de respingere sistemul era complet jurisdicţionalizat.

În a doua jumătate a secolului XX, ponderea sistemului mixt s-a redus considerabil, amestecul executivului în procedura extrădării fiind considerat anacronic, dar, atât acesta cât şi sistemul guvernamental există, astfel că, incidenţa lor în reglementarea relaţiilor internaţionale nu poate fi ignorată.

4. Asemănări şi deosebiri între extrădare şi expulzare

Expulzarea este instituţia juridică prin care statul de refugiu are posibilitatea de a îndepărta de pe teritoriul său refugiaţii infractori a căror extrădare nu este cerută, precum şi persoanele străine care, fără a fi infractori, prin atitudinea sau comportamentul lor, pun în pericol interesele statului respectiv[28].

Expulzarea este măsura prin care un stat dispune părăsirea teritoriului său de către un cetăţean străin sau de către o persoană fără cetăţenie, care nu are domiciliul în ţară, dacă acestea au încălcat legea prin atitudinea sau comportamentul lor, ori au adus prejudicii statului respectiv[29].

Dreptul statului de a expulza a depind întotdeauna de regimul juridic al străinilor pe teritoriul statului respectiv. Când acest regim nu este reglementat, tolerarea şederii străinului pe teritoriul unui stat de refugiu, depinde exclusiv de autorităţile acelui stat.

Referitor la expulzare, Convenţia privind statutul refugiaţilor, încheiată la Geneva la 28 iulie 1951[30], reglementează obligaţia statelor contractante de a nu expulza un refugiat care se găseşte în mod legal pe teritoriul lor, decât pentru raţiuni de securitate naţională sau de ordine publică[31].

În România, regimul străinilor este reglementat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194 din 12 decembrie 2002[32], care prevede când şi în ce condiţii un străin poate fi expulzat de pe teritoriul României, măsură care se deosebeşte de sancţiunea de drept penal a expulzării, prevăzută în art. 117 din Codul penal de la 1968 şi în art. 135 din noul Cod penal. Potrivit art. 83 din O.U.G. nr. 194/2002, declararea ca indizerabil este o măsură administrativă dispusă împotriva străinului care a desfăşurat sau desfăşoară activităţi de natură să pună în pericol siguranţa naţională sau ordinea publică. Măsura declarării ca indizerabil se dispune prin ordonanţă motivată de către procurorul anume desemnat de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, la propunerea Autorităţii pentru străini sau a altor instituţii cu competenţă în domeniul ordinii publice sau al siguranţei naţionale. Ordonanţa de declarare ca indezirabil poate fi atacată la Curtea de Apel Bucureşti, de străinul împotriva căruia a fost dispusă, hotărârea acestei instanţe fiind definitivă şi irevocabilă. Spre deosebire de această măsură preventivă cu caracter administrativ, dispusă de organele judiciare, returnarea străinilor prevăzută de art. 29 din acelaşi act normativ, are tot un caracter administrativ, dar constă în escortarea străinului până la frontieră sau în ţara de origine în unul din următoarele cazuri: a intrat ilegal în ţară; nu a cerut prelungirea dreptului de şedere; nu posedă documente de trecere a frontierei; i s-a respins printr-o hotărâre judecătorească solicitarea de acordare a statutului de refugiat; nu a plecat în termenul prevăzut în dispoziţia de părăsire a teritoriului României. Returnarea este dispusă de autoritatea pentru străini şi se execută prin personalul specializat al acestei instituţii. Străinii pot fi returnaţi şi în baza acordurilor de readmisie încheiate de România cu alte state.

Sancţiunea de drept penal a expulzării, prevăzută în art. 117 din Codul penal de la 1968[33] şi în art. 135 din noul Cod penal[34] este o măsură de siguranţă dispusă într-o cauză penală de instanţa de judecată, care "poate interzice rămânerea pe teritoriul ţării a cetăţeanului străin ori a persoanei fără cetăţenie, care nu are domiciliul în România, dacă în urma săvârşirii unei infracţiuni, prezenţa sa pe acest teritoriu prezintă o stare de pericol"[35]. Această măsură de siguranţă este pusă în executare de organele de poliţie, potrivit art. 483 din Codul de procedură penală.

Institutul de drept internaţional, încă din sesiunea sa din septembrie 1892, a stabilit că măsurile de expulzare şi de extrădare sunt independente unele de altele şi că refuzul de extrădare nu împiedică dreptul de expulzare.

Trăsătura comună instituţiilor extrădării şi expulzării constă în faptul că, ambele duc la îndepărtarea unui străin de pe teritoriul statului în care se află. Îndepărtarea are loc pe baza unei hotărâri, fie judecătoreşti, fie administrative, în executarea căreia, străinul este condus sub escortă la frontieră. Aici el este predat şi preluat de forţele de ordine publică ale statului solicitant, în cazul extrădării, iar în cazul expulzării, statul care a dispus această măsură se asigură că străinul a părăsit teritoriul său spre statul spre care şi l-a ales sau spre destinaţia care i s-a impus. În concluzie, extrădarea şi expulzarea sunt două măsuri grave care privesc prin excelenţă libertatea individuală[36].

Deosebirile dintre cele două instituţii sunt multiple, una dintre ele constând în faptul că, în timp ce extrădarea presupune o acţiune comună, reglementată fie prin convenţii multilaterale, fie prin acorduri bilaterale, fie prin declaraţii de reciprocitate, expulzarea este un act unilateral de suveranitate, statul fiind limitat pe plan intern de recunoaşterea unor libertăţi acordate străinilor, care s-au bucurat întotdeauna de un minim de drepturi individuale.

Dacă extrădarea este un act de întrajutorare a statelor în lupta împotriva criminalităţii, având deci caracter bilateral, expulzarea este o măsură administrativă sau jurisdicţională de siguranţă, cu caracter unilateral luată în scopul exclusiv al ocrotirii ordinii juridice a statului de refugiu, motivată pe consideraţiuni de ordin politic, economic, juridic etc.; fie ca sancţiune de drept penal, fie ca măsură administrativă, expulzarea are întotdeauna caracter preventiv.

Extrădarea este instituţie de drept internaţional, fiind reglementată prin acorduri, tratate sau convenţii, dar este prevăzută în acelaşi timp ca instituţie de drept penal în dreptul intern al statelor, pe când expulzarea se dispune doar în temeiul legii naţionale.

Spre deosebire de extrădare, care este o instituţie juridică de asistenţă internaţională ce concură la judecata penală sau exercitarea sancţiunii penale, expulzarea este o măsură de siguranţă, însăşi sancţiunea penală[37].

Pentru admisibilitatea extrădării se cere îndeplinirea unor condiţii de formă şi de fond anume determinate prin instrumentul internaţional pe care statele l-au ratificat. Expulzarea este dispusă de autorităţile competente ale statului pe teritoriul căruia se află străinul, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în dreptul intern.

Extrădarea este ocazionată întotdeauna de săvârşirea uneia sau mai multor infracţiuni, în timp ce expulzarea poate fi dispusă şi dacă străinul nu este infractor[38]. În majoritatea cazurilor, extrădatul este predat autorităţilor străine în stare de arest, măsură luată de statul solicitat la cererea statului solicitant. În executarea expulzării nu se dispune şi arestarea preventivă a străinului, dar o restrângere a libertăţii acestuia are loc, nu numai prin conducerea sa sub escortă la frontieră, ci şi prin restrângerea libertăţii de deplasare pe perioada cât se află în centrul de cazare, în cazul luării sale în custodie publică.

Prin expulzare, se interzice persoanei dreptul de reveni în ţara în care s-a luat această măsură, fie definitiv, fie pe o perioadă determinată. Extrădatul poate reveni în statul care l-a extrădat, fie după judecarea lui în statul solicitant, fie după executarea pedepsei.

[1] Traian Pop, Dreptul penal comparat. Partea generală, vol. II, Cluj, 1923, p. 163

[2] Costică Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Editura ALL, Bucureşti, 1997, p. 91

[3] Art. 3 Codul penal de la 1969: "Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României"

[4] George Antoniu, Noul Cod penal. Codul penal anterior. Studiu comparativ, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 10: "Dispoziţiile privind teritorialitatea legii penale au fost completate, adăugându-se ca aliniate succesive definiţia teritoriului României şi explicarea infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării, ambele luate din Titlul VIII al legii penale precedente şi trecute sub art. 10 din noul Cod penal.

Definirea noţiunii de teritoriu a fost completată, adăugându-se printre apele cuprinse între frontierele de stat şi apele maritime interioare, element al teritoriului introdus prin Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale, al zonei contigue şi al zonei economice exclusive ale României, republicată în urma modificărilor aduse prin Legea nr. 36/2002.

De asemenea, în alin. (2) al art. 10 din noul Cod penal a fost reprodusă dispoziţia din art. 143 al legii penale anterioare, privind înţelesul expresiei infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării, căreia însă, i s-a adăugat o ipoteză nouă referitoare la platformele de foraj maritim care au fost asimilate navelor sub pavilion românesc.

[5] Costică Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Editura ALL, Bucureşti, 1997, p. 99

[6] Dicţionarul Le Petit Larrouse, Paris, 2000, p. 415: "Action de livrer l’auteur d’une infraction a l’Etat etranger qui le reclame, pour qu’il puisse etre juge et executer sa peine"

[7] Dicţionarul explicativ al Limbii Române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 362.

[8] George Antoniu, Costică Bulai, Gheorghe Chivulescu, Dicţionar juridic penal, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 112.

[9] Citat de Rodica Mihaela Stănoiu, Asistenţa juridică internaţională în materie penală, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1975, p. 99: "Revue international de droit penal, nr. 3-4, 1969, p. 682, 767".

[10] Jaques Lemotrey, Du role de l’autorite judiciaire dans le procedure d’extradition passive, Paris, 1966

[11] I. Ionescu–Dolj, Extrădarea. Principiile ei după Codul penal Carol al II-lea şi Convenţiunile internaţionale semnate de România, în "Revista de drept penal şi ştiinţă penitenciară" nr. 1-2, 1940.

[12] Alexandru M. Gurănescu, Extrădarea, Editura Gutemberg, Bucureşti, 1903, p. 1,2

[13] Traian Alexandrescu, Procedura extrădării, Editura Curierul judiciar, Bucureşti, 1915, p. 2.

[14] V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea generală, vol. I, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1969, p. 69.

[15] Rodica Mihaela Stănoiu, Asistenţa juridică internaţională în materie penală, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1975, p. 98.

[16] Grigore Geamănu, Dreptul internaţional penal şi infracţiunile internaţionale, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1977, p. 214.

[17] Costică Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Editura ALL, Bucureşti, 1997, p. 110, 111.

[18] Constantin Andronovici, Drept internaţional public, vol. I, Editura Graphix, Iaşi, 1993, p. 186.

[19] Citat de V. Creţu, Drept internaţional penal, Editura Societăţii Tempus România, Bucureşti, 1996, p. 2,3.

[20] Citat de V. Creţu, Drept internaţional penal, Editura Societăţii Tempus România, Bucureşti, 1996, p. 3,4.

[21] Grigore Geamănu, Dreptul internaţional penal şi infracţiunile internaţionale, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1977, p. 23.

[22] V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea generală, vol. I, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1969, p. 49

[23] Vintilă Dongoroz, Drept penal., vol. I, Bucureşti, 1939, p. 161.

[24] Costică Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Editura ALL, Bucureşti, 1997, p. 116

[25] Costică Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Editura ALL, Bucureşti, 1997, p. 116

[26] Vintilă Dongoroz, Drept penal., vol. I, Bucureşti, 1939, p. 161.

[27] Rodica Mihaela Stănoiu, Asistenţa juridică internaţională în materie penală, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1975, p. 107.

[28] Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Cristian Jura, Drept internaţional public. Sinteze pentru examen. Ediţia a III-a revăzută şi adăugată, Editura All Back, Bucureşti, 2002, p. 119.

[29] Sandală Ghimpu, Dicţionar juridic, Editura Albatros, Bucureşti, 1985, p. 187.

[30] România a aderat la Convenţia privind statutul refugiaţilor, precum şi la Protocolul privind statutul refugiaţilor, încheiat la New York la 31 ianuarie 1967, prin Legea nr. 46 din 4 iulie 1991, publicată în M.Of. nr. 148 din 17 iunie 1991.

[31] Art. 32 din Convenţia privind statutul refugiaţilor, încheiată la Geneva la 28 iulie 1951.

[32] Publicată în M.Of. nr. 955 din 27 decembrie 2002.

[33] Codul penal de la 1968, art. 117: "(1) Cetăţeanului străin care a comis o infracţiune i se poate interzice rămânerea pe teritoriul ţării.

(2) Dispoziţia alineatului precedent se aplică şi persoanei fără cetăţenie care nu are domiciliul în ţară.

(3) În cazul în care expulzarea însoţeşte pedeapsa închisorii, aducerea la îndeplinire a expulzării are loc după executarea pedepsei.

(4) Persoanele prevăzute în prezentul articol nu vor fi expulzate dacă există motive serioase de a se crede că riscă să fie supuse la tortură în statul în care urmează a fi expulzate".

[34] Noul Cod penal, art. 135: "(1) Cetăţeanului străin care a comis o infracţiune i se poate interzice rămânerea pe teritoriul ţării.

(2) În cazul în care expulzarea însoţeşte pedeapsa privativă de libertate, aducerea la îndeplinire a expulzării are loc după executarea pedepsei.

(3) Încetarea expulzării se pronunţă de instanţă.

(4) Persoanele prevăzute în prezentul articol nu vor fi expulzate dacă există pericolul real de a fi condamnate la moarte ori de a fi supuse la tortură, tratamente inumane sau degradante în statul în care ar urma să fie expulzate sau dacă sunt căsătorite cu cetăţeni români, au domiciliul şi familia în România, iar căsătoria este anterioară faptei.

[35] Ilie Pascu, Vasile Drăghici, Drept penal. Partea generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 464.

[36] Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Revizuirea Constituţiei României. Explicaţii şi comentarii, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 44.

[37] Ştefan Tulbure, Extrădarea în normele procesual-penale, în "Dreptul" nr. 9/2000.

[38] Aurel Tudor Moldovan, Expulzarea, extrădarea şi readmisia în dreptul internaţional, Editura All Back, Bucureşti, 2004, p. 215.