Direcția Națională Anticorupție

IMPARȚIALITATE·INTEGRITATE·EFICIENȚĂ

Document finalizat
Cod ECLI ECLI:RO:ICCJ:2020:045.000097
Dosar nr. 224/36/2017

ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
SECȚIA PENALĂ

Decizia nr. 97/A Dosar nr. 224/36/2017

Ședința publică din 7 aprilie 2020
Completul compus din:

Președinte - CE
Judecător - NAS
Judecător - ȘP

Magistrat asistent – MC

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție - a fost reprezentat de procuror MCV

Pe rol se află pronunțarea asupra apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Constanța și inculpatul AA împotriva Sentinței penale nr. 96/P din data de 18 mai 2018 a Curții de Apel Constanța, Secția Penală și pentru Cauze Penale cu Minori și de Familie, pronunțată în Dosarul nr. 224/36/2017.
Prezența părților și dezbaterile au fost consemnate în Încheierea de ședință din 10 martie 2020, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, dată la care – având nevoie de timp pentru a delibera – Înalta Curte a stabilit pronunțarea pentru data de 24 martie 2020 și, apoi, pentru data de 7 aprilie 2020, când a dispus următoarele:

ÎNALTA CURTE,

Deliberând asupra apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Constanța și de inculpatul AA;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentința penală nr. 96/P din data de 18 mai 2018, Curtea de Apel Constanța - Secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, în baza art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală, a schimbat încadrarea juridică a faptelor reținute în sarcina inculpatului AA din 2 infracțiuni de favorizarea făptuitorului, prevăzute de art. 269 alin. (1) din Codul penal cu aplicarea dispozițiilor art. 38 alin. (2) din Codul penal, într-o singură infracțiune de favorizarea făptuitorului, în formă continuată, prevăzută de art. 269 alin. (1) cu aplicarea dispozițiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal.
În baza art. 396 alin. (1) și (4) din Codul de procedură penală în referire la art. 83 alin. (1) din Codul penal, a stabilit pedeapsa de 1 an și 2 luni închisoare în sarcina inculpatului AA, -, în municipiul Constanța, județul Constanța, cu CNP -, avocat în cadrul Baroului Constanța, pentru săvârșirea infracțiunii de favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea dispozițiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal.
În baza art. 83 alin. (1) din Codul penal, a amânat aplicarea pedepsei închisorii de 1 an și 2 luni închisoare, pe durata termenului de supraveghere, stabilit în condițiile art. 84 din Codul penal, de 2 ani, care se calculează de la data rămânerii definitive a pedepsei.
În baza art. 85 alin. (1) din Codul penal, pe durata termenului de supraveghere, i-a impus inculpatului să respecte următoarele măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Constanța, la datele fixate de acesta;
b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;
c) să anunțe în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile, precum și întoarcerea;
d) să comunice schimbarea locului de muncă;
e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.
În baza art. 86 alin. (1) Codul penal, a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute de art. 85 alin. (1) lit. c) - e) din Codul penal să se comunice Serviciului de Probațiune Constanța.
În baza art. 404 alin. (3) din Codul de procedură penală, a atras atenția inculpatului asupra consecințelor nerespectării măsurilor de supraveghere prevăzute de art. 85 alin. (1) din Codul penal.
În baza art. 274 alin. (1) din Codul de procedură penală, l-a obligat pe inculpat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, în sumă de 1500 lei.
Pentru a hotărî în acest sens, instanța de fond a reținut următoarele:
Prin Rechizitoriul nr. 7/P/2017 întocmit la data de 21 aprilie 2017 de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – DNA - ST Constanța s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului AA, pentru săvârșirea a 2 infracțiuni de favorizarea făptuitorului, prevăzute de art. 297 alin. (1) din Codul penal și fals intelectual, prevăzute de art. 269 alin. (1) din Codul penal, ambele cu aplicarea art. 38 alin. (2) din Codul penal, privind concursul de infracțiuni.
În sarcina inculpatului AA s-a reținut că, în zilele de 7 decembrie 2016, 9 februarie 2017 și 14 februarie 2017, contrar dispozițiilor legale și statutare ce reglementează activitatea de asistență juridică, l-a sfătuit și învățat pe DR ce să declare când va fi audiat în calitate de inculpat în fața Curții de Apel Constanța în cauza cu nr. 348/36/2016, respectiv să mintă în sensul că banii remiși fostului magistrat BV (la rândul său inculpat, în Dosarul nr. 348/36/2016) nu reprezentau prețul traficării influenței acestuia, ci restituirea unui împrumut anterior, i-a indicat denunțătorului cum să justifice schimbarea declarațiilor și retractarea denunțului, respectiv că era supărat pe procurori, în scopul de a împiedica aflarea adevărului și tragerea la răspundere penală numiților BVși DR.
Cu privire la competența materială și după calitatea persoanei a Curții de Apel Constanța, s-a constatat că sunt incidente dispozițiile art. 38 lit. d) din Codul de procedură penală, în considerarea calității de avocat în cadrul Baroului Constanța a inculpatului AA.
A reținut că din conținutul descrierii infracțiunilor reținute în sarcina inculpatului AAse desprind acuzațiile potrivit cu care acesta, în calitatea sa de avocat, convins fiind că remiterea sumei de 500 euro de către martorul denunțător DR clientului său, BV, al căruia avocat ales a fost, pe parcursul judecării Dosarului nr. 348/36/2016 (cauză în care atât DR, cât și BVau calitatea de inculpați, fiind trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de cumpărare de influență prevăzută de art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 292 din Codul penal cu aplicarea art. 5 alin. (1) din Codul penal, respectiv pentru săvârșirea infracțiunilor de trafic de influență prevăzute de art. 6 și 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000 raportate la art. 291 din Codul penal cu aplicarea art. 5 alin. (1) din Codul penal, trafic de influență prevăzută de art. 6 și 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000 raportate la art. 291 din Codul penal cu aplicarea art. 5 alin. (1) din Codul penal) avea caracter ilicit, banii fiind prețul traficării influenței lui BV, l-a abordat pe DR, pe care-l cunoștea, cerându-i să își însușească o apărare mincinoasă, pentru a obține atât pentru BV, dar și pentru DR o soluție favorabilă în cauza cu nr. 348/36/2016, aflată la acel moment pe rolul Curții de Apel Constanța.
A constatat că, potrivit acuzațiilor, întrucât BV, inculpat în cauza cu nr. 348/36/2016 avea instituită, în cadrul măsurii preventive a controlului judiciar, obligația de a nu lua legătura cu DR și acesta, la rândul său, inculpat în aceeași cauză, cel care a intenționat să împiedice aflarea adevărului în cauza cu nr. 348/36/2016 aflată pe rolul Curții de Apel Constanța, la momentul purtării discuțiilor cu DR, a fost inculpatul AA, cu scopul vădit ca cei doi să dea declarații mincinoase în fața instanței de judecată, pentru a obține soluții de achitare, în primă instanță.
A apreciat relevante în susținerea acuzațiilor ce i se aduc inculpatului următoarele fragmente ale conversațiilor purtate între inculpat și martorul denunțător DR:
Fragmente ale discuției din data de 7 decembrie 2016 între inculpat și martorul denunțător, înregistrată de martorul –denunțător cu un aparat propriu:
AA: „m-am uitat în dosarul ăla...ar fi bine să ajungeți la o înțelegere, ca să scăpați de circul ăsta”
DR : „ Adică ?”
AA: „...eu zic că există o situație în care scapi și tu și el”
AA: „să mergem pe varianta lui V că a fost un împrumut și cade toată ...eu zic că ar fi în beneficiul la amândoi...Că dacă-i un împrumut tu restitui împrumutul, scapi de acuzații că nu mai e șpagă, să-i dai șpagă, el scapă de acuzația de primit șpagă „
.......................................................................................................................
DR: „N-a fost nici un împrumut a fost șpagă toată ziua....”
AA. „Știu...”
.......................................................................................................................
AA: „...poate găsim o...”
DR: „Hai vorbim. Ai telefonul meu?”

Fragmente ale discuției din data de 9 februarie 2017 dintre inculpat și martorul denunțător, înregistrate ambiental, ulterior înregistrării denunțului depus de DR:

AA: „.... părerea mea , să vezi ce zice V...”
DR: „Eu nu pot să vorbesc cu V”
AA. „ Păi nu, vezi ce zice când dă declarație. Dă el declarație, dai și tu declarație”
DR : „Tu ai vorbit cu V?”
AA: „Eu zic dacă... lucrurile s-ar lipi între tine și V.. ar fi OK pentru amândoi”
.......................................................................................................................
AA: „El e de acord, da!”
.......................................................................................................................
AA: „ideea asta e , că dacă tu ai...tu ai cădea pe declarația lui...cum a zis el cu împrumutul, cu aia...da dom* le da* aveam impresia că AF îmi făcea greutăți și m-am supărat pe el”
...................................................................................................................
AA: „Și asta îi zici eu am făcut ...cum să zic.. eu am făcut denunțul că ...așa eram supărat pe aia, că așa....că nu înțelegeam care e treaba ...mă, V a zis...a dat declarație, că a fost împrumut, ai văzut și tu la dosar.”
DR: „Știu ce a zis la dosar, după aia n-a mai dat”
AA: „ ...tu dacă-i confirmi ....împrumutul...cade toată povestea”

Fragmente ale discuției din data de 14 februarie 2017, dintre inculpat și martorul denunțător, înregistrate ambiental, ulterior înregistrării denunțului depus de DR:
AA: „El zice că a fost un împrumut și nu... Deci asta e ideea”
DR : „Am înțeles!”
.....................................................................................................................
DR: „Cum ai zis tu, zicem aceeași vorbă ...aia e!”
AA: „....da, asta e, ideea asta e, să iasă cam aceeași vorbă”

A reținut că coroborarea mijloacelor de probă administrate atât în cursul urmăririi penale, cât și în faza judecății conduce la conturarea stării de fapt reținută în actul de inculpare, în sensul în care faptele au fost săvârșite de inculpat, cu vinovăția cerută de lege, respectiv cu intenție directă.
Astfel, examinând înregistrările aflate la dosarul cauzei cuprinzând convorbirile dintre inculpat și martorul denunțător, a constatat că inculpatul este cel care inițiază dialogul și îi propune martorului denunțător maniera frauduloasă în care să procedeze, cu ocazia celor trei întâlniri din datele de 7 decembrie 2016, 9 februarie 2017 și 14 februarie 2017, cei doi discutând relaxat și amical, ca două cunoștințe vechi, despre anumite amănunte din dosarul aflat pe rolul Curții de Apel Constanța, dar și din ancheta desfășurată în cursul urmăririi penale.
A apreciat că actele de conduită ale inculpatului au depășit cadrul legal, de exercitare a profesiei de avocat și intră în sfera ilicitului penal. Neexistând nici o dispoziție statutară care i-ar fi permis inculpatului, în calitatea sa de avocat, să ia legătura cu un alt inculpat, din aceeași cauză cu care clientul său avea interese contrare, declarațiile lui DR fiind incriminatoare pentru celălalt inculpat, BV, este evident că modalitatea de a acționa a inculpatului a fost îndreptată spre zădărnicirea aflării adevărului în cauză, cu scopul obținerii unei achitări pentru clientul său, BV, iar pentru a-l convinge pe DR să declare la fel ca și clientul său, i-a prezentat acestuia beneficiile obținerii unei soluții de achitare și pentru sine.
A reținut că declarațiile martorului-denunțător DR din fața instanței, dar și din cursul urmăririi penale, relevă că inculpatul AA l-a abordat direct atunci când s-au întâlnit întâmplător în iarna anului 2016 în fața Palatului de Justiție din mun. Constanța, unde se află sediile Tribunalului Constanța și Curții de Apel Constanța, cerându-i să susțină teza mincinoasă a unui împrumut (5000 euro) ca și cum BVl-ar fi împrumutat cu acea sumă, iar martorul-denunțător i-ar fi înapoiat-o, și nu că banii ar fi reprezentat prețul traficării influenței lui BVcătre procurorul AF, așa cum a susținut martorul denunțător DR într-un alt denunț formulat la DNA, dosar în care inițial a avut calitatea de denunțător, calitate ce i-a fost schimbată în cea de inculpat, fiind ulterior trimis în judecată – Dosarul cu nr. 348/36/2016 al Curții de Apel Constanța, alături de fostul procuror BV, martor în prezenta cauză. Martorul-denunțător DR susține și că din discuțiile cu inculpatul AAa înțeles că BVcunoaște despre teza mincinoasă a împrumutului și că este de acord cu ea, însă din cuprinsul convorbirilor înregistrate nu reiese cu certitudine că acesta ar fi cunoscut despre intențiile avocatului său. Totodată, martorul-denunțător a subliniat că a interpretat mesajul ca venind din partea procurorului FA(care l-a trimis în judecată pe martorul-denunțător și împotriva căreia martorul denunțător a formulat mai multe plângeri și sesizări) pentru a-l ajuta pe BV, însă aceasta este doar percepția subiectivă a martorului-denunțător, nefiind cert că s-a dorit transmiterea unui mesaj din partea altei persoane.
Precizează martorul-denunțător DR că, după formularea denunțului la DNA împotriva avocatului AA, la a doua întâlnire, de la începutul anului 2017, inculpatul i-a sugerat din nou să susțină teza mincinoasă despre care discutaseră la sfârșitul anului 2016, susținând că se va ajunge la condamnarea atât a sa, dar și a lui BV, așa că i-a cerut să declare că banii reprezentau un împrumut, în condițiile în care BVdeclarase deja în fața instanței că suma de 500 euro reprezenta un împrumut și nu prețul traficării influenței sale cu privire la o cauză penală.
Martorul-denunțător DR a subliniat și că la a treia întâlnire inculpatul a devenit evaziv în cadrul discuțiilor, astfel că s-a gândit că acesta ar fi fost anunțat despre denunțul formulat la DNA, bănuielile sale fiind că procurorul general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța, FA, ar fi cea care l-a anunțat pe inculpat despre formularea denunțului, precum și că cei doi, inculpatul AAși procurorul FA, „vroiau să-mi însceneze un dosar”, întrucât inculpatul îi relatase în cadrul discuțiilor purtate cu prilejul primei întâlniri despre o întrevedere cu procurorul FA, la sediul parchetului
Declarațiile martorului DDV din fața instanței, dar și din cursul urmăririi penale, au fost apreciate a confirma întâlnirea dintre soțul său, martorul-denunțător DR, și inculpatul AA, la data de 7.12.2016, de la intrarea în Palatul de Justiție (clădirea Curții de Apel Constanța), precum și că a existat o discuție privată între cei doi, care a durat 5-10 minute. Martorul precizează și că, ulterior discuției, soțul ei i-a precizat că inculpatul AAi-ar fi solicitat să declare că banii remiși de DR către BV, pentru procurorul FA(așa cum a subliniat DR în denunțul formulat către DNA, în Dosarul nr. 348/36/2016, unde inițial a avut calitatea de martor denunțător, pentru ca, ulterior, în aceeași cauză, să aibă calitatea de inculpat) reprezentau, de fapt, un împrumut. Din declarația martorului reiese și că soțul său, DR, în cadrul discuției purtate cu inculpatul, a aflat că BV cunoștea despre înțelegerea propusă lui DR, dar și că DR a înregistrat convorbirea cu avocatul AA, purtată la acea dată.
Declarațiile martorului BV din fața instanței, dar și din cursul urmăririi penale relevă că, din discuțiile purtate cu apărătorul său, inculpatul AA, a aflat că inculpatul l-ar fi sfătuit pe DR să declare adevărul, respectiv că suma de 500 euro era un împrumut, pe care DR trebuia să i-l restituie, așa cum, de altfel, a declarat martorul BV în fața judecătorului cauzei penale cu nr. 386/36/2016 a Curții de Apel Constanța. Martorul a arătat și că inculpatul AAa fost cel abordat de DR, cel din urmă fiind cel care i-ar fi solicitat inculpatului să-i precizeze cum ar trebui să declare în fața judecătorului, în calitatea sa de inculpat, întrucât el își menținea susținerile că suma de 500 de euro ar fi fost oferită de el pentru a fi remisă procurorului AF, pentru obținerea unei soluții favorabile într-un dosar aflat la Parchetul Curții de Apel Constanța.
La rândul său, martorul CO a susținut că nu cunoaște despre discuțiile dintre inculpatul AAși DR.
Potrivit declarațiilor inculpatului AAacesta îi cunoaște de mai mulți ani atât pe martorul-denunțător DR, al cărui avocat ales a fost în anul 2012, cât și pe BV, întrucât a fost coleg cu fiul acestuia. A mai arătat inculpatul că a fost angajat ca apărător ales al lui BVîn martie-aprilie 2016, întrucât cel din urmă avea calitatea de inculpat în cauza cu nr. 346/36/2016 a Curții de Apel Constanța, în care și DR avea calitatea de inculpat.
Despre cei doi, inculpatul a declarat că erau „buni prieteni” cunoscând că se întâlneau frecvent. A mai subliniat inculpatul că i s-a reproșat în cadrul unei discuții informale cu procurorul AF, aceasta fiind cea care a inițiat dialogul, că era considerat „colaborator sau coautor” în traficul de influență exercitat de BVși DR, dar și că după aproximativ 3 luni de la demararea acțiunii penale în dosarul penal în care cei doi erau inculpați, au fost modificate acuzațiile, în sensul în care traficul de influență exercitat de BVnu a mai fost „în favoarea procurorului FA, cu privire la un alt dosar”, aflat la Parchetul de pe lângă Judecătoria Tulcea.
În contradicție cu martorul denunțător, inculpatul reliefează că el a fost cel abordat de DR, cu ocazia primei lor întâlniri din data de 7.12.2016 și că a intenționat să-i capteze atenția acestuia spre a-l determina să-l angajeze avocat, considerând că DR și BVnu au interese contrare, dar și gândindu-se la un eventual angajament, într-o altă cauză penală, în care DR a fost trimis în judecată pentru mai multe infracțiuni de evaziune fiscală. Inculpatul a mai declarat că „eram curios cum are de gând să se apere DR”, că dorea să construiască o strategie comună de apărare cu apărătorul ales al inculpatului DR și că discuția a fost liberă, în glumă, ca între două cunoștințe, că nu a fost una serioasă, degenerând în cancan.
Privitor la conținutul discuțiilor înregistrate, inculpatul a arătat că e de acord că acestea au fost reale în proporție de 90 %, însă și că sunt unele cuvinte pe care nu le folosește în mod frecvent, că este real că a solicitat martorului denunțător să declare că suma de 500 euro nu reprezenta prețul traficării influenței, ci un împrumut mai vechi acordat de inculpatul BV, fiindcă el considera că DR mințea atunci când spunea că banii - cei 500 euro - trebuiau să ajungă la procurorul FA, prin intermediul lui BV, mai ales că se dispusese și o soluție de clasare pentru aceasta.
Inculpatul nu a recunoscut că l-ar fi sfătuit pe DR cum să justifice schimbarea declarațiilor date inițial explicând „am făcut un exercițiu de logică juridică”, iar relativ la afirmația „știm amândoi că nu e un împrumut”, în mod puțin credibil, inculpatul arată că DR se referea la un moment din trecut, din anul 2012, când ar fi refuzat să-i plătească onorariul, în ciuda conținutului discuției al cărei sens și înțeles sunt cu totul altele.
Deși inculpatul s-a apărat în sensul în care a cunoscut că este înregistrat la următoarele două întâlniri, precum și că întrebările ce i-au fost puse de DR ar fi avut caracter provocator, instanța nu va reține aceste afirmații care nu au suport factual, fiind evident, din cursul liber al discuțiilor, că inculpatul nu cunoștea că e înregistrat și nici că ar fi fost provocat, inculpatul nefiind în măsură să descrie în ce a constat, în mod concret, provocarea sa.
Relativ la încadrarea juridică a faptei reținute prin actul de inculpare al parchetului, a constatat că inculpatul AA a acționat în baza aceleiași rezoluții infracționale unice, urmărind obținerea unei soluții mai favorabile clientului său, BV, cercetat în calitate de inculpat în Dosarul nr. 348/36/2016 al Curții de Apel, astfel încât se impune schimbarea încadrării juridice din două infracțiuni de favorizarea făptuitorului prevăzute de art.269 alin. (1) din Codul penal cu aplicarea dispozițiilor art. 38 alin. (2) din Codul penal, într-o singură infracțiune de favorizarea făptuitorului, în formă continuată, prevăzută de art. 269 alin. (1) cu aplicarea dispozițiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal.
În contradicție cu susținerile acuzării, că se impune reținerea a două infracțiuni, fiind vorba de favorizarea a două persoane, a apreciat că interesul inculpatului AAnu era obținerea unei soluții favorabile pentru DR, nefiind în vreo relație de tip contractual cu acesta, ci pentru clientul său, BV, iar pentru a-l convinge pe DR să își modifice declarațiile în sensul urmărit de inculpat, i-a prezentat ca favorabilă și lui modificarea declarațiilor, prezentându-i varianta achitării, ca pe o soluție viabilă.
A considerat că nu se impune schimbarea încadrării juridice a faptei reținute în sarcina inculpatului din infracțiunea de favorizarea făptuitorului prevăzută de art. 269 alin. (1) cu aplicarea dispozițiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal în infracțiunea de influențarea declarațiilor, prevăzută de art. 272 alin. (1) din Codul penal, deoarece lipsește, sub aspectul laturii obiective a infracțiunii, acțiunea de corupere, constrângere ori exercitarea unei alte fapte cu caracter intimidant, comisă asupra unei persoane ori asupra unui membru al familiei acesteia, de natură a conduce la adoptarea unei anumite conduite procesuale.
Judecătorul fondului a subliniat că infracțiunea de favorizarea făptuitorului se consumă la momentul ajutorului dat infractorului, chiar dacă cercetările în cauza penală nu au fost efectiv împiedicate ori îngreunate, cerința legiuitorului fiind ca ajutorul dat să fie în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor, tragerii la răspundere penală ori executării unei pedepse ori măsuri privative de libertate.
A constatat că, sub aspect obiectiv, fapta inculpatului AA întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) din Codul penal cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal, ajutorul dat făptuitorului BV de către avocatul AA materializându-se în cadrul discuțiilor purtate cu martorul denunțător DR, la datele de 7 decembrie 2016, 9 februarie 2017 și 14 februarie 2017, tocmai prin sfaturile date acestuia din urmă, privitor la ce urma să declare, în calitate de inculpat, în cauza cu nr. 348/36/2016, în fața judecătorului Curții de Apel Constanța, respectiv să mintă, în sensul că banii remiși fostului magistrat BV(la rândul său inculpat în Dosarul nr. 348/36/2016) nu reprezentau prețul traficării influenței acestuia, ci restituirea unui împrumut anterior, indicându-i denunțătorului cum să justifice schimbarea declarațiilor și retractarea denunțului, respectiv că era supărat pe procurori, în scopul de a împiedica aflarea adevărului și tragerea la răspundere penală a lui BV, clientul său și, implicit, a lui DR, care, în acest mod, ar fi scăpat și el de acuzațiile ce i se aduceau.
Sub aspect subiectiv, a constatat că inculpatul a acționat cu intenție directă, conform dispozițiilor art. 16 alin. (3) lit. a) din Codul penal, dându-și seama de caracterul antisocial al faptei sale, prevăzând consecințele acesteia și urmărind ca ele să se producă. Deși, în mod constant, inculpatul a susținut că nu a urmărit să obțină schimbarea declarațiilor martorului denunțător DR, comportamentul adoptat de acesta în cadrul discuțiilor cu martorul denunțător trădează un interes evident în obținerea conduitei pe care i-o solicita martorului denunțător, pentru a obține o soluție favorabilă clientului său BV, respectiv împiedicarea tragerii la răspundere penală, alegând să poarte discuțiile în mod direct cu DR, întrucât clientul său, BV, avea instituită obligația de a nu lua legătura cu martorul-denunțător, tocmai spre a se preîntâmpina o eventuală înțelegere frauduloasă între aceștia. A considerat evident că inculpatul a prevăzut consecințele faptei sale, întrucât acesta a prezentat inculpatului scopul urmărit, acela de a denatura acuzațiile formulate în Dosarul cu nr. 348/386/2016 și de a obține achitarea inculpatului BV, situație ce i-ar fi profitat și coinculpatului din acea cauză, DR, martor denunțător în prezenta cauză.
La individualizarea pedepsei și proporționalizarea acesteia, instanța de fond a avut în vedere dispozițiile art. 74 din Codul penal, reținând că inculpatul AA, deși a cunoscut caracterul ilegal al acțiunilor sale, desfășurate, în formă continuată, în trei împrejurări, în cadrul discuțiilor cu o persoană cunoscută - denunțătorul DR, ale cărei interese nu le apăra în instanță, a insistat pe lângă aceasta, îndrumându-l cum să declare mincinos în fața primei instanței, acesta urmând a fi audiat ca inculpat în cauza penală cu nr. 348/P/2016, înregistrată la Curtea de Apel Constanța, pentru a obține împiedicarea tragerii la răspundere a clientului său, BV, prezentându-i martorului-denunțător varianta obținerii unei achitări și pentru acesta, în ipoteza schimbării declarațiilor sale, în sensul dorit de inculpat, nesocotind profund normele apărate de lege și punând în pericol valorile sociale ocrotite de legiuitor referitoare la înfăptuirea justiției, deși, în calitatea sa de avocat, este printre primii chemați să le respecte.
Totodată, a reținut că inculpatul AA este avocat în Baroul Constanța, are vârsta -, are o stare de sănătate fragilă, este o persoană instruită, cu -, integrată în societate și se găsește la prima confruntare cu legea penală, manifestând, anterior comiterii faptelor, un comportament ireproșabil în societate.
În considerarea criteriilor generale de individualizare mai sus analizate, a apreciat că prevenirea săvârșirii de noi fapte penale și formarea unei atitudini corecte, exemplare, față de ordinea de drept și normele de conviețuire socială pot fi atinse prin stabilirea unei pedepse de 1 an și 2 luni închisoare.
Constatând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de legiuitor în art. 396 alin. (4) din Codul de procedură penală, faptele fiind comise în condițiile art. 83-90 din Codul penal, instanța a valorificat posibilitățile de îndreptare a inculpatului, dar și conduita manifestată de acesta anterior comiterii faptei, precum și circumstanțele sale personale favorabile, astfel încât a concluzionat că aplicarea imediată a pedepsei nu e necesară, impunându-se, însă observarea conduitei sale pe durata unui termen de supraveghere, stabilit în condițiile art. 84 din Codul penal, de 2 ani, care se calculează de la data rămânerii definitive a pedepsei, cu respectarea de către inculpat, în baza art. 85 alin. (1) din Codul penal, a următoarelor măsuri de supraveghere:
a ) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Constanța, la datele fixate de acesta;
b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;
c) să anunțe în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile , precum și întoarcerea;
d) să comunice schimbarea locului de muncă;
e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.
Împotriva acestei hotărâri au declarant apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Constanța și inculpatul AA.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Constanța a criticat sentința instanței de fond, apreciind greșite schimbarea încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina inculpatului din două infracțiuni de favorizarea făptuitorului, prevăzute de art. 269 alin. (1) din Codul penal cu aplicarea dispozițiilor art. 38 alin. (2) din Codul penal, într-o singură infracțiune de favorizarea făptuitorului, în formă continuată, prevăzută de art. 269 alin. (1) cu aplicarea dispozițiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal și individualizarea pedepsei aplicate inculpatului, atât în ceea ce privește modalitatea de executare, cât și omisiunea de a-i aplica acestuia pedepsele complementare și accesorii. Motivele apelului au fost dezvoltate, pe larg, în scris și susținute oral în ședința de judecată din data de 10 martie 2020.
Inculpatul AA, prin motivele de apel înregistrate la dosarul cauzei la data de 20.02.2019, în esență:
- a apreciat greșită situația de fapt reținută de către instanța de fond;
- a considerat că faptele sale au fost provocate de către organele de urmărire penală, care l-au înzestrat pe denunțător cu tehnică audio și l-au trimis „în holul Curții de Apel Constanța pentru a lua legătura cu inculpatul AA și a înregistra convorbirea cu scopul de a proba fapta de favorizare a făptuitorului”;
- a solicitat să se constate nulitatea urmăririi penale, cu motivarea că ancheta a fost făcută de către un procuror care nu avea vechimea în magistratură cerută de lege pentru a ocupa funcția de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție;
- a solicitat să se constate nulitatea cercetării judecătorești efectuate în primă instanță, cu motivarea că la judecata în fond a participat un procuror care nu avea vechimea în magistratură cerută de lege pentru a ocupa funcția de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție;
- a apreciat greșită încadrarea juridică a faptelor reținute în sarcina sa, considerând că trebuia reținută fie infracțiunea de influențarea declarațiilor, prevăzută de art. 272 alin. (1) din Codul penal, fie cea de tentativă la favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 32 alin. (1) raportat la art. 269 alin. (1) din Codul penal;
- faptei îi lipsește vinovăția cerută de lege pentru infracțiunea de favorizarea făptuitorului, întrucât niciodată nu a urmărit sau acceptat producerea unui rezultat de natură penală;
- în mod greșit a fost condamnat pentru fapta de favorizarea făptuitorului reținută în legătură cu martorul denunțător DR;
- în mod greșit a fost condamnat pentru fapta de favorizarea făptuitorului reținută în legătură cu martorul BV.
Prin cererile ulterioare, apelantul-inculpat AA a adus argumente suplimentare în sprijinul motivelor de apel formulate.
Examinând apelurile declarate în cauză de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Constanța și de inculpatul AA, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Prin Rechizitoriul nr. 7/P/2017 întocmit la data de 21 aprilie 2017 de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – DNA - ST Constanța s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului AA, pentru săvârșirea a două infracțiuni de favorizarea făptuitorului, prevăzute de art. 297 alin. (1) din Codul penal și fals intelectual, prevăzute de art. 269 alin. (1) din Codul penal, ambele cu aplicarea art. 38 alin. (2) din Codul penal, privind concursul de infracțiuni.
Acuzația adusă inculpatului constă în aceea că, în zilele de 7 decembrie 2016, 9 februarie 2017 și 14 februarie 2017, contrar dispozițiilor legale și statutare ce reglementează activitatea de asistență juridică, l-a sfătuit și învățat pe DR ce să declare când va fi audiat în calitate de inculpat în fața Curții de Apel Constanța în cauza cu nr. 348/36/2016, respectiv să mintă în sensul că banii remiși fostului magistrat BV(la rândul său inculpat în Dosarul nr. 348/36/2016) nu reprezentau prețul traficării influenței acestuia din urmă, ci restituirea unui împrumut anterior și i-a indicat denunțătorului cum să justifice schimbarea declarațiilor și retractarea denunțului, respectiv că era supărat pe procurori, în scopul de a împiedica aflarea adevărului și tragerea la răspundere penală numiților BVși DR.
Având în vedere motivele de apel formulate în cauză, se impune a fi examinate în prealabil criticile formulate de inculpatul AA vizând legalitatea urmăririi penale și a cercetării judecătorești efectuate în primă instanță, ce tind fie la trimiterea cauzei la procuror, fie spre rejudecare în primă instanță.
Așadar, apelantul-inculpat a solicitat să se constate atât nulitatea urmăririi penale, cu motivarea că ancheta a fost făcută de către un procuror care nu avea vechimea în magistratură cerută de lege pentru a ocupa funcția de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, cât și a cercetării judecătorești efectuate în primă instanță, cu motivarea că la judecata în fond a participat un procuror care nu avea vechimea în magistratură cerută de lege pentru a ocupa funcția de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, fiind încălcate dispozițiile prevăzute de art. 44 lit. b) din Legea nr. 242/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 (în vigoare de la data de 18.10.2018).
Conform art. 281 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, determină întotdeauna aplicarea nulității încălcarea dispozițiilor privind participarea procurorului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii.
Astfel, nulitatea absolută intervine pentru lipsa procurorului de la procedura ce se desfășoară în fața judecătorului de drepturi și libertăți, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanței de judecată.
Potrivit doctrinei, participarea procurorului nu se limitează la prezența acestuia în sala de judecată, ea implică și luarea concluziilor sale asupra tuturor aspectelor puse în discuție, lipsa concluziilor procurorului echivalând cu neparticiparea sa le ședință.
Apelantul-inculpat, în susținerea acestui caz de nulitate, nu a invocat lipsa procurorului de la judecarea cauzei sau faptul că acesta nu și-a exprimat poziția cu privire la aspectele puse în discuție pe parcursul procesului penal, ci doar faptul că procurorul nu îndeplinește condițiile de vechime în funcțiile de judecător și/sau procuror, prevăzute de forma actuală a Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor pentru a fi numit în funcția de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție.
Referitor la succesiunea actelor normative care reglementează vechimea în funcția de procuror în cadrul parchetelor specializate, incluzând Direcția Națională Anticorupție, și situația celor prezenți în funcție, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară a fost modificată succesiv prin Legea nr. 207/2018, în vigoare din data de 23.07.2018, iar ulterior, prin adoptarea O.U.G. 92/2018, în vigoare din data de 16.10.2018.
Astfel, prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 92/2018 au fost modificate dispozițiile din Legea nr. 207/2018 în ceea ce privește vechimea de 8 ani în funcția de procuror sau judecător necesară accederii în structurile de parchet specializate, cât și rămânerea în funcții a procurorilor care activează în cadrul acestor parchete, fiind prevăzută vechimea de 10 ani, atât pentru numirea în cadrul structurilor respective, cât și pentru rămânerea în funcție la momentul intrării în vigoare a actului normativ.
Potrivit art. 87 alin. (2) din Legea 304/2004, astfel cum a fost modificată prin OUG 92/2018, „Pentru a fi numiți în cadrul Direcției Naționale Anticorupție, procurorii trebuie să nu fi fost sancționați disciplinar, să aibă o bună pregătire profesională, o conduită morală ireproșabilă, cel puțin 10 ani vechime în funcția de procuror sau judecător și să fi fost declarați admiși în urma unui concurs organizat de către comisia constituită în acest scop.”
Art. VII din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 92/2018 menționează expres faptul că „procurorii care, la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, își desfășoară activitatea în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și al Direcției Naționale Anticorupție, precum și în cadrul celorlalte parchete, rămân în funcție în cadrul acestora, numai dacă îndeplinesc condițiile prevăzute de Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare și Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Se remarcă faptul că, urmare a acestei modificări legislative, Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru Procurori a adoptat Hotărârea nr. 490 din 17.10.2018 și a prevăzut în anexă procurorii cărora urma să le înceteze delegarea ca urmare a neîndeplinirii condiției de vechime.
Ulterior, Secția pentru Procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii a adoptat Hotărârea nr. 491 din 19.10.2018, prin care se recomandă interpretarea acestei norme în sensul aplicării pentru viitor a condițiilor de exercitare a funcției în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, al Direcției Naționale Anticorupție, precum și în cadrul celorlalte parchete, în considerarea caracterului neretroactiv al Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 92/2018 și a principiului securității raporturilor juridice.
Însă, indiferent de situațiile celor care la data intrării în vigoare a modificărilor dețineau funcția de procuror în cadrul unei structuri specializate în urma numirii, pentru care dispoziția tranzitorie cuprinsă în art. V din Legea nr. 207/2018 prevede expres că rămân în funcțiile pe care le îndeplinesc în aceste structuri și a celor delegați sau detașați, cărora intrarea în vigoare a acestei legi a condus la transferul lor la parchetele de unde proveneau și dacă dispoziția tranzitorie din cadrul OUG VII din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 92/2018 se referă sau nu și la cei care au fost numiți și îndeplineau condițiile de vechime în vigoare la momentul numirii, Înalta Curte subliniază că deciziile privind cariera procurorilor sunt atributul exclusiv al Secției pentru Procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii.
În exercitarea acestei atribuții, Secția pentru procurori emite acte administrative individuale care se bucură de prezumția de legalitate atât timp cât nu au fost anulate de instanța competentă în conformitate cu procedura legală. Ca atare, atât timp cât procurorul în cauză este desemnat printr-un act administrativ în vigoare într-o structură specializată a parchetului, efectuarea de către acesta a urmăririi penale sau participarea la ședințele de judecată este legală, magistratul îndeplinind funcția pe care o deținea la acel moment. Evaluarea îndeplinirii condițiilor pentru numirea, delegarea sau menținerea în funcție a procurorului este o chestiune ce ține de cariera magistratului și excedează competenței instanței penale învestite cu apelul în prezenta cauză, verificarea îndeplinirii condițiilor de vechime nefiind atributul instanței de apel învestite cu soluționarea cauzei la care acesta a participat și nici nu poate atrage sancțiuni de ordin procesual (a se vedea în același sens și Decizia nr. 353/A din 8 noiembrie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală).
De altfel, dincolo de faptul că modalitatea de promovare în funcție a magistraților participanți la o cauză penală nu poate fi verificată nici măcar ca chestiune prejudicială de către instanța de control judiciar, trebuie menționat că apelantul-inculpat nu a solicitat să se constate nulitatea hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii de numire în funcția de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție a magistraților menționați, ci faptul că, între timp, prin Legea nr. 242/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 15 octombrie 2018, ce a intrat în vigoare ulterior pronunțării hotărârii apelate, s-au modificat condițiile de vechime privind promovarea în funcție, dispoziții normative fără relevanță în privința magistraților care au fost numiți în funcție anterior și care au participat la ședințele de judecată conform legii în vigoare la acel moment procesual.
În ceea ce privește provocarea din partea agenților statului invocată de inculpatul AA, cu referire la legalitatea înregistrărilor ambientale din datele de 9 și 14 februarie 2017, Înalta Curte observă că, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa recentă, a dezvoltat conceptul de „provocare” distinct de folosirea legitimă a operaţiunilor sub acoperire, subliniind încă odată obligaţia instanţelor naţionale de a proceda la o examinare atentă a materialului din dosar în cazul în care inculpatul invocă instigarea din partea poliţiei.
Din analiza jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (Ludi împotriva Elveției, Teixeira de Castro împotriva Portugaliei, Ramanauskas contra Lituaniei), utilizarea agenților sub acoperire ridică câteva probleme: limitele implicării agenților sub acoperire; utilizarea probelor obținute ca urmare a utilizării agenților sub acoperire în cauzele penale și protecția principiilor procesului echitabil.
Referitor la prima problemă, Curtea distinge între două noțiuni: agent sub acoperire și agent provocator. Distincția dintre cele două noțiuni este dată de faptul că în timp ce agentul sub acoperire acționează în vederea obținerii de probe, activitatea celui din urmă incită omul să comită un act criminal.
Pentru a stabili dacă agentul sub acoperire a depășit limitele de investigare a faptei penale într-un mod esențial pasiv, adică dacă o persoană a fost incitată în a comite o faptă penală, Curtea a luat în considerare următoarele aspecte: motive întemeiate pentru a suspecta că persoana este implicată într-o activitate criminală sau a comis un act criminal similar în prealabil; legalitatea activității agenților sub acoperire și scopul implicării acestora.
Cu privire la primul aspect menționat, se pune întrebarea care este sensul noțiunii de „motive întemeiate pentru a suspecta că persoana este implicată într-o infracțiune sau a comis un act criminal similar în prealabil”. Deși Curtea nu a dat o interpretare acestei sintagme, aceasta ar putea fi interpretată prin analogie cu expresia „suspiciune rezonabilă", stabilită la articolul 5 (1) din Convenție. În cauza Fox, Campbell și Hartley, Curtea a subliniat că expresia „suspiciune rezonabilă” „presupune existența unor fapte sau informații care ar putea convinge un observator imparțial și obiectiv că persoana în cauză ar fi comis infracțiunea”.
Această concluzie este preluată parțial de deciziile Curții în cauzele Eurofinacom c. Franța și Sequeira c. Portugalia, în care Curtea a precizat că suspiciunea trebuie să fie bazată pe dovezi concrete care arată că măsurile inițiale au fost luate pentru a comite acte ce constituie infracțiunea pentru care acuzatul este ulterior urmărit penal (la fel în cauza Vanyan c. Rusiei).
Curtea, de asemenea, acordă atenție aspectului subiectiv - predispoziția de a comite un act criminal înainte de intervenția agentului sub acoperire sau folosirea altor metode de investigație sub acoperire.
Al doilea criteriu evaluat de către Curte este unul de procedură - legalitatea activității agenților sub acoperire. În primul rând, pentru utilizarea unei astfel de metode speciale de anchetă este necesar ca metoda de investigare să fie autorizată și procedura de autorizare să fie clară și previzibilă; în al doilea rând, supravegherea adecvată a unei astfel de metode trebuie să fie efectuată de către o instituție competentă de investigare.
Al treilea aspect - scopul implicării agenților sub acoperire - cauzează cele mai multe probleme. Multe cauze analizate de Curte confirmă faptul că agenții sub acoperire pot doar să se alăture unui act criminal în desfășurare; cu toate acestea, pentru performanțele sarcinii lor, în practică, acțiuni active sunt necesare, însă ar trebui să se limiteze la crearea de situații de obicei, în care suspectul ar acționa în același fel ca și cu orice client potențial. Orice „ispită” suplimentară (sume mari de bani sau condiții permanente de vânzare, în cazul infracțiunilor de trafic de droguri) pentru a comite un act criminal se consideră ca instigare la comiterea unui act criminal de către stat însuși (Ramanauskas contra Lituaniei).
În conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului privind art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale, reflectată în special în hotărârile pronunţate în cauzele Teixeira de Castro contra Portugaliei, Vanyan contra Rusiei și Ramanauskas contra Lituaniei, există o provocare în cazul în care investigatorul sub acoperire, prin intermediul unei persoane ce a acţionat sub directa coordonare a acestuia, a determinat inculpatul să săvârșească o tentativă la scoaterea din ţară de droguri de mare risc, fără drept, inculpatul neavând nici iniţiativa, nici intenţia de a comite fapta, iar fapta nu ar fi fost săvârșită fără intervenţia investigatorului sub acoperire, prin intermediar.
În acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului privind art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, nu există o provocare a colaboratorului care acţionează pentru organele judiciare, dacă iniţiativa comiterii faptei i-a aparţinut persoanei acuzate şi nu există niciun indiciu că fapta nu s-ar fi comis în absenţa intervenţiei colaboratorului. Referitor la inculpatul AA, Înalta Curte reține că activitatea desfăşurată de colaboratorul cu identitate reală DR nu poate fi subsumată noţiunii de „determinare” a inculpatului să săvârşească sau să continue comiterea infracțiunii reținute în sarcina sa, în scopul obţinerii de probe, aşa cum a invocat apărarea.
În conformitate cu jurisprudenţa instanţei de contencios european referitoare la art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale anterior menționată, precum şi cu dispoziţiile art. 101 alin. (3) din Codul de procedură penală, „Este interzis organelor judiciare penale sau altor persoane care acționează pentru acestea să provoace o persoană să săvârșească ori să continue săvârșirea unei fapte penale, în scopul obținerii unei probe”, activitatea investigatorului sub acoperire, a colaboratorului acestuia şi a altor persoane care acţionează pentru organul judiciar, aşa cum este cazul martorului denunţător sau a colaboratorului cu identitate reală, respectă garanţiile conferite de art. 6 din Convenţie şi norma internă menţionată, neexistând o provocare, dacă se limitează la examinarea, de o manieră pasivă, a activităţii infracţionale şi punerea la dispoziţia organelor judiciare a datelor necesare pentru dovedirea faptelor şi tragerea la răspunderea penală a făptuitorului, fără a exercita asupra persoanei o influenţă de natură a instiga la comiterea unei infracţiuni care, altfel, nu ar fi fost săvârşită, în scopul de a face posibilă constatarea infracţiunii (cauzele Ramanauskas c. Lituaniei, Ludi c. Elveţiei, Teixeira c. Portugaliei şi cauza C şi S împotriva României).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că nu se poate reţine provocarea acuzatului de către organele judiciare, în măsura în care intenţia infracţională era deja luată, existând predispoziţia făptuitorului de a comite infracţiunea (şi nu creată prin acţiunea organului judiciar), iar autorităţile judiciare aveau motive întemeiate să suspecteze activităţile ilicite ale persoanei respective.
Or, intenția infracțională din partea inculpatului AA a apărut la un moment la care colaboratorul cu identitate reală DR nu era sub coordonarea organelor judiciare. Din declarația coroborată a colaboratorului și din înregistrarea ambientală din data 7 decembrie 2016, rezultă că inculpatul a început demersurile de a-l determina pe martorul DR să dea declarații în sensul că suma de 500 euro remisă inculpatului BV a reprezentat un împrumut și nu traficarea influenței la sfârșitul anului 2016.
Martorul nu l-a provocat pe inculpat în vederea obținerii de probe, cum a susținut acesta din urmă, nici înainte de a deveni colaborator, nici ulterior, fiind evident că inițiativa discuțiilor privind declarația pe care urma să o dea în fața instanței a venit din partea inculpatului, aspect confirmat, de altfel, de înregistrările atașate la dosar. Prin urmare, persoana aflată sub coordonarea organului de urmărire penală nu a avut vreun rol în determinarea inculpatului AA să săvârșească ori să continue săvârșirea infracțiunii de favorizarea infractorului, activitatea acestuia având un rol pur pasiv (a se vedea în același sens Decizia nr. 224 /A din 25 iunie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală).
În acest context, reținerea înregistrărilor efectuate legal în cauză, ca temei al condamnării inculpatului AA, nu încalcă exigențele procesului echitabil (a se vedea în acest sens și cauza CEDO, IS împotriva României). Din momentul în care inculpatul a adoptat rezoluția infracțională, dându-și seama că îndeplinește acte ce cad sub incidenţa legii penale, şi-a asumat și riscul de a întâlni un funcţionar al poliţiei infiltrat şi care încearcă în realitate să-l demaşte (cauza Ludi c. Elveţiei) sau de a fi informate organele judiciare de către persoana căreia i-a solicitat să dea declarații contrare adevărului.
Procedând la reevaluarea materialului probator administrat în cauză, Înalta Curte constată că situația de fapt reținută în primă instanță este probată de înregistrările făcute în mediu ambiental, de înscrisuri, constând în acte din Dosarul nr. 41/P/2016 al Direcției Naționale Anticorupție – Serviciul Teritorial Constanța și din Dosarul nr. 348/36/2016 al Curții de Apel Constanța și de depozițiile testimoniale ale martorilor audiați în cauză, nefiind contestată de inculpat în aspectele sale obiective.
Astfel, inculpatul AA a recunoscut că a purtat discuții cu martorul DR cu privire la ce să declare când va fi audiat în calitate de inculpat în fața Curții de Apel Constanța, în cauza cu nr. 348/36/2016, respectiv că banii remiși fostului magistrat BV(coinculpat în Dosarul nr. 348/36/2016) nu reprezentau prețul traficării influenței acestuia, ci restituirea unui împrumut anterior.
Argumentele expuse în apelul acestuia vizează, potrivit susținerilor inculpatului Avram, lipsa intenției de a-i favoriza pe inculpații din Dosarul nr. 348/36/2016 (BV și DR), afirmațiile sale fiind făcute în spirit de glumă și cu referire la modalitatea în care ar fi construit apărarea martorului DR, inculpat în cauza mai sus amintită, cu care spera să încheie un contract de asistență juridică.
Totodată, inculpatul a susținut incidența cauzei de nepedepsire reglementată de art. 38 alin. (3) din Legea nr. 51/1995 privind statutul profesiei de avocat, republicată, menționând că afirmațiile sale au fost făcute în cadrul consultațiilor verbale acordate unui potențial client.
Probatoriul administrat în faza de urmărire penală și în cea a judecății, atât în primă instanță, cât și în apel, conduce Înalta Curte la concluzia intenției directe, ca formă a vinovăției penale cu care a acționat inculpatul în încercarea de a-l determina pe martorul DR de a-și schimba declarațiile date în Dosarul nr. 348/36/2016 al Curții de Apel Constanța, în scopul obținerii unei soluții de achitare pentru clientul său, BV. Această concluzie este relevată de modalitatea de săvârșire a faptelor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, respectiv din împrejurarea că, ignorând obligațiile impuse de către instanță clientului său BV de a nu lua legătura cu coinculpații din cauza nr. 348/36/2016 a Curții de Apel Constanța, impusă tocmai pentru a preîntâmpina o eventuală înțelegere frauduloasă dintre aceștia, a înțeles să poarte discuții cu martorul denunțător DR cu privire la apărările comune pe care aceștia le pot formula, precum și din conduita inculpatului în cadrul acestor discuții, care, așa cum a reținut și instanța de fond, trădează un interes evident în schimbarea declarațiilor în sensul indicat, tocmai pentru a obține achitarea clientului său, BV, situație care i-ar fi profitat și martorului DR, aspect pe care inculpatul AA nu a omis să îl sublinieze, tocmai pentru a obține concursul acestuia.
Apărările inculpatului AA prin care susține că în discuțiile purtate cu martorul denunțător a urmărit, în realitate, încheierea unui contract de asistență juridică cu acesta nu pot fi primite, întrucât inculpatul cunoștea, în virtutea profesiei exercitate, că atât Codul de procedură penală [art. 88 alin. (4)], cât și Statutul profesiei de avocat [art. 114 alin. (1)], precum și Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat [art. 45 alin. (1)], interzic avocatului să asiste sau să reprezinte părți cu interese contrare în aceeași cauză sau în cauze conexe.
Or, chiar dacă denunțul depus de martorul DR la Direcția Națională Anticorupție vizează Dosarul nr. 45/P/2012 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța, acesta precizând, concret, că nu s-a dat niciun fel de sumă de bani pentru o pretinsă cumpărare, respectiv traficare de influență, în Dosarul nr. 3229/P/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Tulcea, ci doar pentru Dosarul nr. 45/P/2012 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța, declarațiile martorului DR date în cursul urmăririi penale, confirmarea de către acesta a datei și a autenticității înregistrării datate 10.02.2012, precum și plângerea penală pe care inculpatul BV a adresat-o Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța împotriva inculpatului DR pentru comiterea infracțiunii de șantaj, referitoare chiar la faptele cu privire la care a fost judecat în Dosarul nr. 348/36/2016 al Curții de Apel Constanța, acte la care inculpatul AA a avut acces în calitate de avocat al inculpatului BV, relevă contrarietatea de interese dintre aceștia și faptul că inculpatul știa că nu îl poate asista sau reprezenta pe DR, nici în acea cauză, nici în cea care a făcut obiectul anchetei în Dosarul nr. 45/P/2012 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța.
De altfel, date fiind relațiile conflictuale dintre inculpatul AA și martorul DR, conform susținerilor inculpatului martorul fiind cel care a influențat-o pe fosta sa soție, CD, să depună o plângere penală împotriva inculpatului la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța pentru săvârșirea infracțiunii de favorizarea făptuitorului cu privire la Dosarul nr. 45/P/2012 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța, ipoteza oferirii de consultații juridice martorului în vederea determinării acestuia să încheie un contract de asistență juridică cu inculpatul AA nu se susține nici măcar dacă între inculpații din Dosarul nr. 348/36/2016 al Curții de Apel Constanța nu ar fi fost constatată existența unui conflict de interese și, prin urmare, nici incidența cauzei de nepedepsire reglementată de art. 38 alin. (3) din Legea nr. 51/1995 privind statutul profesiei de avocat, republicată.
Astfel, raportat la situația de fapt, așa cum a fost reținută de către instanța de fond și confirmată în apel, Înalta Curte constată că faptele inculpatului AA care, în zilele de 7 decembrie 2016, 9 februarie 2017 și 14 februarie 2017 l-a sfătuit și învățat pe DR să declare când va fi audiat în calitate de inculpat în fața Curții de Apel Constanța, în Dosarul nr. 348/36/2016, că banii remiși fostului magistrat BV(coinculpat în Dosarul nr. 348/36/2016) nu reprezentau prețul traficării influenței acestuia, ci restituirea unui împrumut anterior și i-a indicat denunțătorului cum să justifice schimbarea declarațiilor și retractarea denunțului, respectiv că era supărat pe procurori, săvârșite în scopul de a împiedica aflarea adevărului și tragerea la răspundere penală numitului BV, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de favorizarea făptuitorului, prevăzute de art. 269 alin. (1) din Codul penal.
Motivele de apel privind schimbarea încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina inculpatului AA, din infracțiunea favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) din Codul penal, în două infracțiuni de favorizarea făptuitorului, prevăzute de art. 269 alin. (1) din Codul penal (așa cum solicită Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție) sau în infracțiunea de influențarea declarațiilor, prevăzută de art. 272 alin. (1) din Codul penal ori cea de tentativă la favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 32 alin. (1) raportat la art. 269 alin. (1) din Codul penal (cum solicită inculpatul AA), sunt nefondate.
Astfel, conform art. 272 alin. (1) din Codul penal, infracțiunea de influențarea declarațiilor constă în „încercarea de a determina sau determinarea unei persoane, indiferent de calitatea acesteia, prin corupere, prin constrângere ori prin altă faptă cu efect vădit intimidant, săvârșită asupra sa ori asupra unui membru de familie al acesteia, să nu sesizeze organele de urmărire penală, să nu dea declarații, să își retragă declarațiile, să dea declarații mincinoase ori să nu prezinte probe, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură judiciară”. Or, deși inculpatul a încercat să determine schimbarea declarațiilor lui DR, în cauză nu este îndeplinită o condiție esențială a elementului material al acestei infracțiuni, respectiv ca încercarea de a determina declarațiile mincinoase să se realizeze prin corupere, prin constrângere ori prin altă faptă cu efect vădit intimidant.
În ceea ce privește infracțiunea de favorizarea făptuitorului, potrivit art. 269 alin. (1) din Codul penal, aceasta constă în „ajutorul dat făptuitorului în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate”.
Înalta Curte reține că elementul material al laturii obiective se realizează prin ajutorul dat unui făptuitor, constând în orice sprijin acordat acestuia, prin acte omisive sau comisive, material sau moral, fie direct sau indirect, adică prin intermediul altei persoane, și că acesta trebuie acordat pentru împiedicarea sau îngreunarea cercetărilor într-o cauză penală, a tragerii la răspundere penală sau a executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate, fără a fi condiționat de existența unei înțelegeri între autor și făptuitor, intervenită după săvârșirea faptei penale.
Infracțiunea în discuție fiind, prin natura sa, o infracțiune de pericol, iar nu de rezultat, consumarea sa are loc în momentul în care se acordă ajutor făptuitorului, moment în care se produce și starea de pericol pentru înfăptuirea justiției, fiind fără relevanță dacă s-au împiedicat sau nu cercetările într-o cauză penală, tragerea la răspundere penală sau executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate.
În ceea ce privește latura subiectivă a infracțiunii de favorizare a făptuitorului, este de remarcat că, potrivit doctrinei (OL, TT, Drept penal român – Partea specială, Casa de Editură și Presă Șansa SRL, București, 1996, pag. 406), aceasta nu include vreun motiv sau scop special, infracțiunea se săvârșește cu intenție directă sau indirectă, favorizatorul realizând că vrea să dea ajutor unui făptuitor pentru împiedicarea sau îngreunarea cercetărilor într-o cauză penală, a tragerii la răspundere penală sau a executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate, prevăzând că prin aceasta creează o stare de pericol pentru înfăptuirea justiției, pe care o dorește sau o acceptă.
Pornind de la aceste considerații teoretice, Înalta Curte constată că ajutorul dat făptuitorului BV s-a materializat prin acte comisive constând în sfaturile date martorului DR privitor la ce urma să declare în fața judecătorului Curții de Apel Constanța când va fi audiat în calitate de inculpat în Dosarul nr. 348/36/2016, anume de a susține teza făptuitorului că banii remiși acestuia nu reprezentau prețul traficării influenței, ci restituirea unui împrumut anterior, în indicarea unor motive care să justifice schimbarea declarațiilor, precum și în prezentarea avantajelor pe care martorul le-ar fi putut obține dacă ar fi urmat indicațiile inculpatului, neavând relevanță pentru consumarea infracțiunii împrejurarea că martorul nu a acționat conform sugestiilor inculpatului AA, starea de pericol pentru normala desfășurare a activității de justiție fiind creată prin simpla anticipare a unor „evenimente posibile în viitor”, așa cum le numește inculpatul, apte a împiedica sau îngreuna tragerea la răspundere penală a făptuitorului BV.
Prin urmare, contrar susținerilor inculpatului, faptele comise nu îmbracă forma tentativei, consumarea infracțiunii având loc în momentul efectuării acțiunii tipice, moment în care s-a și produs starea de pericol cu privire la valorile sociale ocrotite.
Totodată, Înalta Curte arată că, deși infracțiunea de favorizare a infractorului poate fi săvârșită sub aspectul laturii subiective și cu intenție indirectă, fiind corectă teza Ministerului Public conform căreia, acționând în sensul realizării unei înțelegeri frauduloase, prin expunerea avantajelor pe care ambii făptuitori le-ar fi avut, respectiv posibila achitare a acestora, inculpatul AA, deși nu a urmărit, a acceptat că ajutorul dat făptuitorului BV îi profită, în egală măsură, și făptuitorului DR, în cauză nu poate fi reținută, în concurs, alături de infracțiunea de favorizare a făptuitorului cu referire la BV și o infracțiunea de favorizare a făptuitorului cu referire la DR. Aceasta deoarece, în cauză, nu se conturează îndeplinirea cerinței laturii obiective a infracțiunii de favorizare a infractorului, respectiv destinația obiectivă a actului de favorizare, și anume ca ajutorul să fie dat pentru a împiedica sau îngreuna tragerea la răspundere penală a lui DR, fiind evident, pentru considerentele arătate în hotărârea apelată, că inculpatul AA a urmărit a evita tragerea la răspundere penală doar a clientului său, BV.
În acest context, se observă că instanța de fond a reținut în conținutul infracțiunii de favorizarea făptuitorului în formă continuată doar actele materiale menite să profite făptuitorului BV, fapt pentru care motivul de apel formulat de inculpatul AA privind greșita condamnare pentru fapta de favorizarea făptuitorului reținută în legătură cu martorul denunțător DR nu va fi analizat, o astfel de soluție nefiind pronunțată în cauză.
În concluzie, Înalta Curte de Casație și Justiție reține ca fiind în concordanță cu probele administrate în cauză soluția de condamnare a inculpatului AA pentru infracțiunea de favorizarea făptuitorului, în formă continuată, prevăzută de art. 269 alin. (1) din Codul penal cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal.
Referitor la critica de netemeinicie vizând tratamentul sancționator aplicat inculpatului, Înalta Curte reține că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție a solicitat valorificarea corespunzătoare a criteriilor de individualizare prevăzute de art. 74 din Codul penal, apreciind că amânarea aplicării pedepsei de 1 an și 2 luni închisoare stabilită pentru inculpatul AA este o măsură mult prea blândă în raport cu gravitatea faptelor pe care acesta le-a săvârșit și că se impune și aplicarea pedepsei accesorii și a celei complementare constând în interzicerea dreptului prevăzut de art. 66 lit. g) din Codul penal.
Totodată, constată că la judecata în primă instanță, procurorul a solicitat, în ceea ce privește modalitatea de executare a pedepsei, aplicarea dispozițiilor art. 91 din Codul penal, cu impunerea obligațiilor prevăzute de art. 93 alin. (1) și (3) din Codul penal, precum și aplicarea pedepselor complementare și accesorii constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 65 și de art. 66 lit. a), b) și g) din Codul penal.
Pentru considerentele ce vor fi expuse în cele de urmează, Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând – din perspectiva condițiilor prevăzute în art. 83 din Codul penal – infracțiunea săvârșită, pedeapsa aplicată, persoana inculpatului și conduita avută de acesta anterior și ulterior comiterii faptei, apreciază că pentru îndreptarea inculpatului AA nu este necesară aplicarea imediată a unei pedepse, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată, pentru considerentele expuse de către instanța de fond.
Astfel, Înalta Curte constată îndeplinirea condițiilor obiective prevăzute în art. 83 alin. (1) din Codul penal, respectiv că: pedeapsa stabilită este închisoarea de cel mult 2 ani; inculpatul nu a fost anterior condamnat, nefiind cunoscut cu antecedente penale, astfel cum rezultă din fișa de cazier judiciar; a fost de acord cu presarea unei munci nerenumerate în folosul comunități; pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este mai mică de 7 ani; inculpatul nu s-a sustras de la urmărire penală ori judecată și nu a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării și tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanților.
Analizând necesitatea aplicării imediate a unei pedepse, în raport de criteriile enumerate la art. 83 alin. (1) lit. d) din Codul penal, în concret, reține că: activitatea infracțională desfășurată de către inculpat, deși aptă a zădărnici sau îngreuna tragerea la răspundere penală a făptuitorului BV, nu și-a atins scopul urmărit; actele materiale de ajutorare au fost sistate voluntar de către inculpat; deși inculpatul a acționat intenție directă în încercarea de a determina schimbarea declarațiilor martorului (inculpat în acea cauză) DR, cu scopul de a împiedica aflarea adevărului și tragerea la răspundere penală a lui BV, acțiunile sale au fost spontane, fiind comise în cadrul unor discuții neplanificate.
În privința persoanei inculpatului observă, în acord cu instanța fondului, că acesta nu are antecedente penale, are o viată de familie stabilă și 2 copii minori în întreținere, este o persoană instruită și integrată în societate (avocat în Baroul Constanța din anul 2002), nu a fost sancționat disciplinar, și-a îndeplinit obligațiile profesionale, conform Legii nr. 51/1995, așa cum reiese din Scrisoarea de recomandare emisă de Baroul Constanța, și suferă de afecțiuni medicale cronice grave, ce impun efectuarea unui tratament constant.
Raportat la aceste elemente, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse inculpatului AA nu este necesară, având în vedere consecințele pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia.
Contrar susținerilor procurorului, se constată că această modalitate de individualizare a executării pedepsei nu a fost și nu este determinată de atingerea minoră a valorilor sociale ocrotite de lege, ci de circumstanțele personale ale inculpatului, cu referire la care se impune a fi subliniată starea de sănătate a inculpatului AA și conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, a căror valorificare a solicitat-o chiar acuzarea, în dezbateri, la judecata în primă instanță. Totodată, este de remarcat că inculpatul, deși nu a recunoscut săvârșirea infracțiunii, a confirmat, obiectiv, derularea faptelor, având din această perspectivă o atitudine de colaborare cu organele judiciare, exercitarea de către acesta a dreptului la apărare neputând fi valorificată în detrimentul său, așa cum solicită procurorul.
Față de argumentele anterior menționate, împrejurarea că inculpatul a comis fapta în formă continuată (în conținutul acesteia intrând trei acte materiale corespunzătoare celor trei discuții purtate cu martorul denunțător DR) și în calitate de avocat al făptuitorului BV, cu încălcarea normelor deontologice și statutare ale profesiei de avocat, sau faptul că nu a recunoscut săvârșirea infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată și sub aspect subiectiv, formulând apărări atât cu privire la încadrarea juridică a faptelor cât și cu privire la tipicitatea infracțiunii de favorizarea infractorului reținute în sarcina sa, nu justifică aplicarea unei pedepse a cărei executare să fie suspendată sub supraveghere, în condițiile art. 91 din Codul penal, așa cum a solicitat procurorul.
Totodată, având în vedere dispoziția de amânare a executării pedepsei, reține că în cauză nu se mai impune analizarea motivelor de apel ale parchetului privind aplicarea pedepsei accesorii și a celei complementare constând în interzicerea dreptului prevăzut de art. 66 lit. g) din Codul penal.
În plus, constată că motivele de apel ale parchetului nu vizează și instituirea obligației facultative prevăzute de art. 85 alin. (2) lit. j) din Codul penal, respectiv „să nu ocupe sau să nu exercite funcția, profesia, meseria ori activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii”.
Față de cele ce preced, în conformitate cu dispozițiile art. 421 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Constanța și de inculpatul AA.
Văzând și dispozițiile art. 275 alin. (2), (3) și (6) din Codul de procedură penală,

PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:

Respinge, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Constanța și de inculpatul AA împotriva Sentinței penale nr. 96/P din 18 mai 2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța – Secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, în Dosarul nr. 224/36/2017.
Obligă apelantul intimat inculpat la plata sumei de 1.600 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Cheltuielile ocazionate de apelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Constanța rămân în sarcina statului.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul intimat inculpat AA, în sumă de 868 lei, rămâne în sarcina statului și se plătește din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 7 aprilie 2020.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
CE ASN ȘP

MAGISTRAT-ASISTENT,
MC

Red./Tehnored./M.C./2ex./11.06.2020